~Eugen Dorcescu: „Perpetuum mobile“ sau despre enigmă în opera lui Artur Silvestri

Tema (sau, mai exact, arhitema) prozei lui Artur Silvestri – ne referim, în primul rând, la Perpetuum mobile, 2005, dar, din câte credem, afirmaţia este valabilă şi în cazul celorlalte volume, Apocalipsis cum figuris, spre exemplu – a fost, este şi rămâne enigma, în accepţiunea extinsă („indefinită“, ar zice autorul) a termenului. Enigma supune şi dirijează totul. Ea dă formă gândului, peisajului, mişcării, ea configurează timpul (un timp rotitor, „perpetuum mobile“, „Timp Circular; tiparul veşnic“, Timp circular) şi spaţiul (pustiu, infinit), ea mişcă personajele în coordonatele concret – iluzorii ale vieţii: „Apoi se opriseră fără să vrea ori, poate, fără să înţeleagă. Pasul lor oprit era o enigmă“ (subl. aut., „Scriitoarea de semne“). Sau: „Era toamnă, o toamnă universală în a cărei enigmă stătea închisă însăşi inconsistenţa vieţii lui, ajunsă aici, acum, în faţa unei semnificaţii care îi scăpa“ (Asfinţit, în toamna universală).

Existând enigmă, există, desigur, un sens (nedefinit, mai mult: indefinisabil, cum afirmă, mereu, scriitorul). Existenţa sensului exclude absurditatea lumii, a celor ce sunt. Totodată, cum sensul este imposibil de cuprins, lumea, ce se bizuie, integral, pe enigmă şi o evocă prin toate manifestările sale aparente, are şi vastitate şi profunzime. Orice scrutare a acestor scrieri cu o coloratură ezoterică s-ar cuveni, după opinia noastră, să pornească de aici.

*

O primă constatare este aceea că, sub presiunea enigmei, contingenţa se diluează, devine evanescentă, dispare aproape cu totul. Nu există reliefuri mărunte, întâmplări înscrise în palpabile concretitudini, nu există anecdotică, dialoguri recognoscibile, nu există ambianţa deprinderilor superficiale. Viaţa, deşi, în fond, plină de fervoare, este «suspendată între două lumi» (Poco loco), între «aici» şi «acolo», între lumea imediat perceptibilă şi «lumea aceea imaginară» (Ibidem). Pe scurt, infuzată de enigmă, realitatea (ceea ce numim, în genere, realitate) devine «suprarealitate»: „Dar când îşi dădu seama că ea există şi că nimic nu e întâmplător, încercase un simţământ nedefinit, un amestec de încântare şi de spaimă, trăia senzaţia de suprarealitate (subl. n., E. D.) asemănătoare cu visul, înşiruire de poveşti enigmatice, adăugiri de episoade fără aparentă legătură; vrajă, magie, iluzie?“ (Steaua mărilor).

*
Neclintite rămân câteva repere esenţiale, realităţile (şi stihiile) în genere sacralizate: marea, îndeosebi («tot atât de calmă şi de concentrată în mişcarea ei fără gând ca şi fiinţa lor definită fără cuvinte», p. 32), dar şi muntele, cerul, norii, vântul (ruah, pneuma, duh: «vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită», p. 18). Iar celelalte componente minime ale peisajului, ale ontologiei, obiectele, nu se mai reprezintă pe sine, nu mai sunt opace, ci îşi dezvăluie, brusc, funcţia de mesageri, devin semne, simboluri, ale unui mare sens nedefinit, ale atotstăpânitoarei Enigme: «Acum, chiar dacă gândul era neorganizat în cuvinte, se lăsau în voia celor ce apar, fără să aştepte să se întrezărească la fiecare clipă câte un mesaj, ori să li se arate un sens. Căci deşi poate că acestea existau şi îi înconjurau câteodată, venind din toate părţile, înţelesul se desluşea târziu, altă dată, ori poate niciodată. De fapt, în această lume de semne, gândul însuşi era neputincios» («Scriitoarea de semne»). Totul este purtător de sens. Sensul copleşeşte referentul, trece dincolo de marginile lui, îl înglobează. Dar el însuşi nu poate fi cuprins. Lumea concretă trimite, necontenit, la acest abis semantic, în mijlocul căruia evoluează eul. «Dinspre mare vin, aduse de curenţi necunoscuţi, valuri de aer amintind ceva nedefinit, poate o putreziciune de plante smulse de la locul lor, poate altceva, ce nu cunoaştem şi nici măcar nu putem pătrunde cu gândul; un ‘ceva’ simbolic şi misterios» (Deus ex machina). Mintea şi inima, aplecându-se, atent, spre sine şi în afara de sine, observă, uneori, «cum se naşte imaginea veşnică despre toate acestea – apăreau, ca într-un şir de oglinzi paralele, nesfârşite alte scene identice, ecou şi oglindire, răsfrângere, realităţi ipotetice faţă de o singură altă realitate, unică, palpabilă, sigură. Care să fi fost?“ (Mesagerul).

*

Cum anticipam, în universal simbolic, dominat de semne ale nedefinitului şi ale infinitului, în această atmosferă de vis şi crepuscul (cronotop bântuit, parcă, de un Hypnos lucid, veghetor) evoluează personajele. Consistenţa lor este mai curând reflexiv-extatică decât epică: «Şi, deodată, pe strada tăcută unde vânzătorii de mărunţişuri abia că se mai zăreau ca nişte năluci, auziră amândoi, în aceeaşi secundă, zgomotul acut, neliniştitor, al frunzelor duse de vânt, muzica tristă de jazz în grădinile pustii, trecând printre mesele goale, printre umbrelele inutile, peste copertinele unde nu se mai adăpostea nimeni. Şi se răspândea pretutindeni, până departe, ca un ecou dintr-o lume care fusese şi începea să nu mai fie, amestecându-se în tânguirea de hazard gâtuit, de saxofon, pian şi flaut, cu paşii lor, tot mai îndepărtaţi, mai puţin auziţi, siluete ce se îndepărtează în lungul străzii tot mai pustii, aproape scenografice, unde în curând nu vor mai fi decât frunze moarte pe asfalt, împrăştiate de vânt“ (Muzică de jazz, în grădinile pustii). Personajele («călcând parcă prin văzduh», p. 26) nu se impun, neapărat, sau doar, prin ceea ce zic sau prin ceea ce fac, ci, în primul rând, prin intensitatea cu care trăiesc misterul. Ele asigură dimensiunea verticală, profunzimea cronotopului, aşa cum marea sau întinderile pustii îi conferă acestuia orizontalitatea sa nedefinită. În plus, prin ele, prin dinamica lor lăuntrică, personajele imprimă textului o structură triadică, ilustrând calea iniţierii eului în taina limbajului pe care lumea de-aici, pe care presupuseele «lumi paralele» (Călători în văzduh, Deus ex machina), pe care « tiparul » etern, pe care o «altă dimensiune» (p. 26) ori timpul ciclic i-l pun necontenit dinainte: «un fel de limbă pură, ‘limba lui Adam’» ( p. 11).

*

Personajul, «suflet solitar, mirat în faşa necunoscutului» (Cuvinte din dicţionar), străbate trei etape, trei momente, urcă trei trepte pe calea iniţierii sale în cele ce sunt (cum sună titlul unui volum de demult al lui Mircea Ciobanu). Acest periplu, recognoscibil passim în volum, este ilustrat emblematic de Ferry-boat. Mai întâi, cunoaşterea sensibilă, contactul cu mediul, însoţite de o reţinută exuberanţă a senzorialităţii: «Era ora misterioasă când indefinitul domneşte, entre chien et loup. Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci. Ascultă o clipă valurile şoptind cu mişcări necunoscute şi nesfârşite, clipocit de forme ce se nasc pentru o fracţiune de secundă şi dispar pentru totdeauna: sunet aproape ritmic ca de vâsle care bat apele, răscolindu-le uşor, lent, neodihnitor. Apa în mişcare fără început, precum ploaia. Din sus, sau din jos de fluviu, ori poate din pădurile nevăzute acum, dar întinse pe amândouă malurile, i se păru că vin mirosurile de toamnă care începea. Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul într-un fel de triumf al morţii ce, poate, să fi fost şi o renaştere în milioane de alte forme, posibile dar necunoscute» (p. 16 – 17). Să se observe că percepţia însăşi este, treptat, interiorizată şi că alunecă, inexorabil, spre zona misterului. Reveria, eventual Hypnos, sesizează prezenţa, ubicuă, a teribilului Thanatos («hieroglifa morţii», p. 18; „triumf al morţii“, p. 17). Acum, se declanşează intuiţia, forţa lăuntrică ce girează a doua strajă, al doilea popas, ea dezvăluindu-i fiinţei Neantul, «Valul Negru», «Apele Mari» (Apocalipsa după Antim), «Selva Oscura, spaţiu fără dimensiuni» (Selva Oscura) şi generând angoasa («angoasa blândă», p. 17), «spaima», «frica» («frica de Apele Mari», p. 20): «Şi, totuşi, într-un străfund de timp neidentificat apăruse, cu o putere parcă fără margine şi cu o interioritate aproape insuportabilă, Spaima» (Apocalipsa după Antim). Fiinţa nu rămâne, însă, imobilizată în această intuiţie a neantului şi în angoasa paralizantă ce o inundă într-o asemenea clipă, şi pe care autorul le evocă foarte precis : «Teroarea podului uitat în legătura lui către pământ, groaza de necunoscutul ce se ascundea la adăpostul întunericului?…Dar şi mai distinct şi mai inteligibil i se păru glasul alcătuirii lui irepetabile, îngândurată şi temătoare, aflată într-o clipă lungă, poate suspendată, în preajma oricărei posibile destrămări» (p. 17). Eul depăşeşte, în scurtă vreme, acest al doilea prag.

Pe neaşteptate, înaintând în timp şi în existenţă, adâncindu-se în sine, fiinţa ajunge, la un moment dat, în preajma revelaţiei şi, atunci, totul, absolut totul, se schimbă: «Înaintau demult, parcă nici nu se mai ştia de câtă vreme şi când îşi dădu seama că s-ar putea să înainteze astfel la nesfârşit, în voia întâmplării ce nu se putea pătrunde şi nici explica, îl cuprinse deodată o linişte neaşteptată, ininteligibilă, poate fericită. Şi atunci, fără să ştie de unde îi apăruse această imagine pe care poate nici măcar nu o va fi văzut vreodată, îşi aminti cum, pe când era tânăr, rămânea pe gânduri ori de câte ori, la orice oră a nopţii şi a zilei, de la fereastra casei învecinate îl privea, de undeva de sus, acelaşi chip impenetrabil, de bătrân fără vârstă» (p. 17).

Cunoaştere sensibilă (însoţită de bucuria calmă a vieţuirii între elemente), intuiţie a golului, a vidului, a nimicului (acompaniată de angoasă) şi tresărirea discretă a revelaţiei (dătătoare de o indicibilă fericire) – iată pilonii ce susţin aceste proze. «Spaimă şi bucurie în acelaşi timp» (p. 38), nostalgia «timpului fericit» (p. 10), a «morţii fericite» (p. 20) – acesta este conţinutul sufletesc al omului ieşit din «cuptorul Genezei» (p. 37).

*

Trebuie spus, în final, că textele, întrucât tratează, cvasi-exclusiv, obsesiv, despre fiinţă, ar putea fi aşezate sub insigna existenţialismului, dar, neapărat, a unui existenţialism spiritualizat, creştin. Fiindcă lumii pe care ele o evocă nu i s-a retras harul: „Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă“ (p. 7). Creatorul este prezent pretutindeni, aşa cum probează, între altele, perifrazele ce-I aproximează Fiinţarea insondabilă: «Cel ce le seamănă pe toate», „Cel care le ştie pe toate“, „Cel ce îl învăţase fără grai“, „Cel ce le rânduieşte pe toate“, „Cel care îl luminase“, „Cel care le orânduia astfel“.

În acest «univers închis, aproape ireal şi poate chiar simbolic» (p. 38), Creatorul, ca o «altfel de realitate» ce «i-ar fi înconjurat deodată» (p. 14), ca o «imagine a perfecţiunilor nedefinite» (p. 9), «ca un punct nedefinit» (p. 24), este sensul prim şi sensul ultim al existenţei şi al enigmei. Este Adevărul. Este Enigma însăşi.

EUGEN DORCESCU , Timişoara, România

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou