NR. 2/2010

Cristian Neagu: „Daniela Voiculescu, poematică şi semnificaţie“

Încântat să descopăr rafinamentul versului liber, – uneori ca reacţie antipozitivistă – am putut încadra stilul Danielei Voiculescu în categoria poeticii moderne, care răspunde exigenţelor semantice în ceea ce-l priveşte pe lector, fără a-mi propune obiectivul definit prin formula: „faire de la beaute avec les mots.” Trebuie totuşi să facem o remarcă restrictivă şi anume, că descrierea unui sistem stilistic este cu mult mai dificilă decât cea a altor sisteme. Şi cum conceptul de sistem permite raportarea trăsăturilor stilistice şi a nivelurilor de tonalitate la ceea ce este stilul, în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, vom diseca materia şi forma poetică a trei dintre volumele semnate de autoarea sus menţionată.

În volumul intitulat „Spica” (Ed. Tiparg – 2008) codurile poetice ascund portretul psihologic feminin, conturat în tuşul unei tristeţi zâmbitoare, protejând adâncimile sufleteşti ale unui tumult surd, peste epitaful lespezii amintirilor: „vreau o zi deschisă…/cu zbor rotund de porumbei/vreau un gând roşu” (De dor, p.5) Reţinând acelaşi sentiment, constatăm că prin armonizarea contrariilor acesta divulgă mai mult: „când dimineaţa e prea albă/când sufletul meu e prea ars,/întrebările se subţiază,/se despletesc peste vreme…/devin femei viclene,/devin risipă de >>>>

Daniela Voiculescu: „A iubi – aceasta vine…“

taci… şi ascultă! te iubesc!

cum se apropie miezul nopţii,

străinul matematician,

prins în gardul împărţirii…

mai sunt trei minute, isoscele,

şi stau ca un trifoi de oglindă.

acum se priveşte linia veselă,

pe care pedalează norocul…

bicicleta are o roată ascuţită,

trecutul, şi are o roată rotundă,

viitorul. poţi să vezi fluierul,

cum prinde culoare… hei!

taci… şi ascultă! te iubesc!

şi norocul pedalează spre vis,

şi bicicleta face zgomot

în suflet… e o iubire tăcută. >>>>

Valentina Becart: „Şi zeii au venit la cină“

„Voi adormi între cuvintele mele ca într-o temniţă a tăcerii…” (valentina becart)

Şi nu aveam pe masă

decât o batistă cu lacrimi

şi un cozonac de casă

********

Mi l-a adus un frate

abia l-am recunoscut, a fost plecat

prin ţări îndepărtate

********

Şi cât a stat

l-am iscodit

ce mai e pe-acasă, ce fac ai mei

livada a rodit?

********

Livada nu mai e

ce ştii

a fost o iarnă grea şi-n casă frig

dar în caietul acesta …

de câtă vreme scrii? >>>>

Monica Sumalan: „Unduiri de clipă“

Ce gând te desparte de lumină  şi întuneric ?

Eternitatea are pasul clipei pe care îl simţi doar tu când plângi,legându-te de viaţă cu promisiunea clipei.

Plângi.

Eşti un suflet care are nevoie de regăsire şi speranţă,de tăcerea de a iubi,de prezentul  strângerii de manâ.

Şi toate trec într-un cerc ameţitor pe lângă tine,tinându-te de mana tremurător şi veşnic.

Lacrima are durerea iubirii pe care o porţi ca pe o răstignire vie.

Ce gând te desparte de lumină şi întuneric ?

Un strop de gând,un cantec  din roua inimii tale. >>>>

Cezarina Adamescu: „Hieroglife cu aripi – de dragoste – în lirica lui Ionuţ Caragea“

Cine nu ştie că Iubirea este apanajul poeţilor? Cine n-a aflat încă  faptul că, doar iubind, ori doar nefericit fiind din iubire, poetul poate zămisli capodopere? Poetul este veşnicul îndrăgostit care aşterne în pagini iubirea, plăsmuirea lui care prinde viaţă, la fel ca statuia sub mâinile îndemânatice ale sculptorului, la fel cum pictorul îşi zugrăveşte-n culori nemuritoare fiinţa iubită. Poate că nicăieri în artă, iubirea nu-şi găseşte un sălaş mai propice decât în Poezie… Aşa se şi cade… Aşa e firesc… Lirica de dragoste a lumii, din toate timpurile, a demonstrat-o cu prisosinţă. Nici un poet n-a existat fără să fie atins de aripa iubirii şi fără să dorească să-şi înnemurească sentimentul ori pe fiinţa iubită. Astfel s-au născut marile capodopere. Din iubire.

Ne aflăm în faţa unei cărţi închinate iubirii. O antologie tematică de autor, semnată Ionuţ Caragea. Beneficiind de o prefaţă scrisă de reputatul Corneliu Leu, noul volum de versuri ne uimeşte şi de această dată cu adâncimea trăirilor sale lirice, alegându-şi această temă fundamentală care i-a sedus pe toţi creatorii. >>>>

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Tichetul de parcare“

– evoluţie la sol –

Într-una din acele binecuvântate zile de toamnă târzie, când soarele încălzeşte şi zugrăveşte lumea într-un arămiu rumen de parcă ar curge miere prin aer, am ieşit la o plimbare cu masina prin urbea mediteraneană  în care avem privilegiul să locuim. Musafira mea, o bună prietenă din România s-a aşezat pe bancheta din dreapta. Am desfăcut capota masinii şi am pornit la drum de-a lungul litoralului, în traficul nu foarte aglomerat. Zăream din când în când cu coada ochiului, trecând pe lângă noi, alte maşini decapotate, mult mai luxoase decât a noastră, conduse de vilegiaturişti zâmbitori, cu batice fluturând în vânt sau cu şepci în culori aprinse.

Ne-am oprit în staţiunea cea mai chic din apropiere şi am parcat într-o parcare curăţică, cu plată. Am scos de la automat un tichet de parcare valabil pentru două ore şi, ca să nu uităm ora întoarcerii, am rupt marginea prevăzută special în acest scop, luând-o cu mine în buzunar. Restul tichetului l-am plasat la vedere sub parbriz. Apoi am plecat la plimbare. >>>>

Maria Uţa Popa: „Dragobete deschide porţile primăverii“

„Dragobete,

trezeşte iubirea

şi toată firea”

Februarie ar putea fi considerată luna iubirii, cel puţin la români. După ce am importat de la americani pe Valentine’s Day, ne-am amintit că şi noi avem o sărbătoare a iubirii, Dragobetele. Şi dacă pâna la sosirea lui Valentine pe plaiurile româneşti, Dragobetele se sărbătorea oarecum anonim, doar în unele regiuni ale ţării, meritul sfântului american este că a transformat Dragobetele în sărbătoare a întregii naţiuni, şi astfel românii s-au trezit cu 2 sărbători în loc de una, poate pentru că sunt de 2 ori mai iubitori/iubăreţi?

Sărbătoarea Dragobetelui se celebrează din vremea când locuitorii acestor pământuri se numeau cu mândrie daci. Zeul Dragobete, oficia începutul primăverii. Între timp tradiţia s-a modificat, Dragobetele transformându-se într-un mesager ce aduce bucuria unui nou început, dar şi un simbol al dragostei.

Poate că nici nu mai contează semnificaţia iniţială a celor două  sărbători, important este că s-au transformat în sărbători ale iubirii şi chiar dacă iubirea este materia primă din care am fost zămisliţi cu toţii, şi toate câte sunt, măcar din când în când putem să ne oprim şi să sărbătorim, orice formă de iubire, şi mai ales iubirea care suntem noi înşine şi de care am cam uitat. >>>>

Petre Bucinschi: „Opera literară în ansamblul ei «vizual»“

Opera literară  în ansamblul ei „vizual” este o construcţie, nu poate fi greşit exprimată, ca şi statuile, tablourile, are nevoie de o formă  pe care literatura o poate doar sugera, scriitorul trebuie să  redea vederii ceea ce poetul a învăluit în ceaţa sugestiei. Sunt destui oameni mărginiţi care cred că pentru asta ajunge să ai intuiţie sau să mimezi inspiraţia, sau că este de ajuns să ridici o construcţie raţională, alţii cred că bagajul de cunoştinţe combinat cu ceva fantezie şi căutare poate duce, după cum spunea Picasso „la o găsire”. Este un drum din măsură pentru măsură, este ca o scenă de viol al literelor, o scenă spectaculoasă şi surprinzătoare, doar că scriitorul adevărat reuşeşte să abstractizeze într-o sugestie tot poetică, o scenă naturalist literară.

Ochiul cititorului a devenit mai pretenţios, vrea o imagine nouă, o altfel de imagine şi totuşi, dimpotrivă ochiul nostru se pare că este saturat de culori, dă pe dinafară, culori, clişee şi scheme, în aşa cantitate încât nu le mai putem ascunde nici după ochelari. Scriitorul, acel personaj cotidian, acel tânăr personaj priveşte la dărâmarea vechilor schelării „literare”, şi apoi, rămas suspendat, levitând fără sprijin, cheamă talentul să-şi descopere calea cea mai nouă, MINUNEA… . Asta înseamnă că scriitorul de tip nou nu agreează vechile reguli ale literaturii? >>>>

Tania Ramon: „Vârsta nimănui“

mă  pot îndrăgosti de multe ori

floarea de măr sau de cais

nu mă  întreabă dacă am mai fost

frumuseţea e uneori desenul alambicat din henna

cu mîna plină de podoabe

sau un dans ce te lasă  fără cuvinte

alteori nu e decît un gest

al aceleiaşi mîini

al pleoapei ce-şi  înghite lacrima

vei înţelege

strînsă  între uşi

pocneşte ca o boabă  de aguridă

şi ustură al naibii de tare

dezmăţul toamnei mi-a înebunit tot parcul

aduşi de spate îmi par pînă şi copiii

nu mi-aş  dori să fiu tînăr- aş  acuza-o

nu mi-aş  dori să fiu batrîn- aş  implora-o

fericirea este doar o expresie

de cer senin palpat de umbre

mereu întrebînd precaut ce îl doare >>>>

Victoriţa Duţu: „Puterea de a înţelege“

Unul din cele   mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma? Este aceasta invitatie catre cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Sale, a ratiunilor Sale puse in creatie, dupa cum spune Parintele Staniloae, pornind de la Maxim Marturisitoul prin lucrarea sa Ambigua. Rationalitatile plasticizate prezente in creatie invita omul sa le descopere prin straduinta proprie. Spune Parintele Staniloe in primul Tratat de Dogmatica. In centrul acestor cautari este omul, frumoasa creatie a lui Dumnezeu. “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”, suna peste veacuri indemul aderesat omului de catre Mantuiotorul Hristos.

In centrul preocuparilor noastre din toate timpurile sta omul cu marea taina a existentei lui. Prin tot ceea ce face fiinta umana bun si mai ales creator, se realizeaza acest process revelator al misterului exintei , al evolutiie noastre cetre ceva mult mai inalt si mai frumos decat ceea ce suntem aici si acum. Cea mai mare nazuita a omului din toate veacurile este aceea de a cunoaste. >>>>

Const. Miu: „Propensiunea pentru naraţiune“

Grija unor profesori  – pretinşi mentori ce dau girul creaţiilor literare ale unor elevi cu înclinaţii spre creaţie literară  e de înţeles. Numai dacă notaţiile lor – de pe coperta a IV-a a cărţilor micilor condeieri – sunt şi sincere…

Am mai spus şi cu alte ocazii că profesorul Tudor Opriş   „pozează” în aşa-zisa autoritate supremă, care certifică  genialitatea tuturor membrilor Cenaclului Săgetătorul, iar sub această  mască ascunzându-se un bătrânel căruia îi place frazeologia bombastică, pe care o aşterne cu nonşalanţă pe coperta a IV-a a cărţilor membrilor cenaclului mai sus menţionat, comunicându-se de fapt, fără a comunica mare lucru în legătură cu scriitura autorilor pe care el îi ridică în slăvi.

Iată, de pildă, un pasaj (desigur, notat pe coperta a IV-a ), unde perorează despre cartea Dianei Georgiana Dogaru – Pufuleţ & Ciufulici (Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2009): „Proza pe care o scrie nu copiază nici un clasic şi nu are nimic comun cu literatura mimată de maturi şi bunicuţe pentru copii şi acceptată de o sterilă Uniune a Scriitorilor şi de mulţi editori negustori, ci o literatură autentic ludică, scrisă de copii pentru congeneri contemporani cu care se identifică prin preocupări, sensibilitate, imaginaţie, gândire şi limbaj.” >>>>

Luminiţa Aldea: „Cuvântul între risipire şi poezie“

E atâta risipă de cuvânt în ţara mea şi pe planeta numită pământ  – unde încă se mai moare de foame, de disperare şi de vise frânte – încât de durere şi de neputinţă că nu pot face lumea mai bună mă pedepsesc la lungi tăceri de frică să nu arunc ca pe un balast miraculoasele cuvinte cu care ne putem spune dorul, dragostea, setea de infinit, dar ne şi putem înjura, bălăcări, umili.

Pentru mine, cea care tac mai adânc decât vorbesc sau scriu, cuvântul nu-i risipire, ci e fascinantul material prin care respir altfel decât prin plămâni şi cu aer, e în ultimă instanţă religia mea, căci e legat de credinţă să te apropii de cuvinte cu veneraţie şi teamă şi să le rogi să te slujească atunci când vrei să spui cu ele ce înseamnă trăirea adevărată şi viaţa. Cred că a veni în lumea cuvântului şi a scrisului ca într-o joacă e sacrilegiu, iar a veni în lumea poeziei după Eminescu şi să spui că se chemă vers expresii asemănătoare cu cele auzite în emisiuni de divertisment în care unii români arată că sunt mai proşti decât am bănuit eu că sunt, e blasfemie. Eu păşesc cu teamă şi cu ochii plecaţi în lumea poeziei şi a cuvântului, conştientă până la durere de inimă că, din timp şi din cer, mă privesc titanii scrisului românesc. >>>>

Anca Josziv: „Lectură“

LECTURĂ

O  carte-i o lume ,o faţă ,un dor,

Închisă in pagini si strânsă-n cotor,

E-o viaţă visată şi spusă şoptit

În pat ,într-o seară,unui prunc mult dorit
**********

Şi lumea e-o carte ce-ascunde un dor

Ce-l poartă-ntre pagini ce tind către zbor

Iar viaţa si moartea sunt prinse-n cuprins

Şi-o fi D-zeu ce cu glas trist si stins

**********

Veşnic întoarce –o pagină lin,

Citind pentru îngeri ce pleacă şi vin.

Sortind răsăritul şi apusul mereu,

Şi cartea-I citită de-un OM,

Nu de un ZEU.  >>>>

Cristina Ştefan: „Gând pentru poet“

GÂND PENTRU POET

Ca să critici versul unui poet trebuie să mai fi citit 500 de poeţi

Ca să-l înţelegi, citeşte unul singur, pe el.

*********

Când poetul scrie, magma fiinţei răscoală planete.

*********

Când poetul plânge, se izbăvesc de păcat nemuririle lumii.

*********

Nu împuşcaţi poeţii! Veţi ucide eternitatea!

*********

Fără poeţi, planeta Pamânt n-ar fi avut antichitate.

*********

Lăsaţi poeţii să scrie! Veţi putea vedea naşteri şi morţi de universuri.

*********

S-a sinucis un poet! S-a născut o stea!

*********

Citeşte versuri! Vei bea nepentesul  sacru!

*********

Când intri în casa unui poet ai grijă ce atingi! Lucrurile sunt din cuvinte iar pereţii de suflet. >>>>

Corina Ciuraş: „Prezent iluzoriu“

PREZENT ILUZORIU

Decenii două  iar străbat,

La porţile inimii bat,

Nouă  întregul ne fusese dat.

Jumătate-mi eşti

Cu nimeni nu te-mpart,

Jumătate-ţi sunt şi cer înalt.

Ne împărţim şi ne-adunăm

Urcând mereu pe rouă

Peste decenii alte două.

Neîncetat

Ne apropiem şi iar îndepărtat

Privim tot binele lucrat.

Şi nelucratul vom spori

Când nu mai eşti şi nu mai sunt

Tot noi vom fi. >>>>

Cristian Lisandru: „Ape tulburi – fâşia galbenă dintre noapte şi zi“

Şoseaua lată spinteca în două un lan de grâu ale cărui margini se hârjoneau cu orizontul. Asfaltul aşternea sub ochi un negru aproape ireal, iar dunga îngălbenită din mijloc părea o fâşie de mătase desfăşurată de pe un mosor uriaş şi lipită pe şosea cu o precizie matematică. O simţea mătăsoasă, fără să o fi atins încă. De fapt, îşi spuse, adevărul este că nici nu doresc să o ating, probabil pentru a nu-mi deteriora propria iluzie. Iluziile, domnul meu – se lansă într-o tiradă neauzită decât de el – trebuie întreţinute, păstare, protejate, corconite. Udate la rădăcină… Râse. Să fie iluzia o floare la rădăcina căreia este imperios necesar să verşi, la diferite intervale de timp, apa gândurilor tale ciudate? Îşi lărgi cu un gest rapid nodul de la cravata în dungi, roşu cu negru, întotdeauna îi plăcuse combinaţia, alături de cămaşa albă, tot nu mă vede nimeni în pustietatea asta, apoi desfăcu şi ultimul nasture, cel de la gât. Trase aer în piept, cu gura larg deschisă, ca un peşte care se zbate pe uscat şi imploră branhiile să-şi facă treaba. Iluziile – îşi continuă discursul – sunt date dracului. Toţi alergăm ca proştii după o Fata Morgana personală, de la naştere şi până la momentul despărţirii de grijile umane. >>>>