Cristian Lisandru: „Şoarecele“

Îl auzise cum ronţăie imperturbabil cu o noapte în urmă. Încercase să adoarmă, trăsese pătura peste cap, pornise radioul… Degeaba. Ronţăitul era ca un sfredel care avansa încetul cu încetul în creier, provocându-i o stare de agitaţie care trimisese somnul la plimbare. Când sunetele obsedante încetaseră – şi şoarecii trebuie să doarmă, nu-i aşa? – ţipase ceasul sfâşietor. Ajunsese la birou cu ochii roşii, enervat de orice cuvânt şi orice gest al colegilor, ratase un proiect pe care ar fi trebuit să îl prezinte în şedinţă, apoi vărsase cafeaua de la automat pe pantaloni. Se împiedicase pe scări şi talpa pantofului se desprinsese. După terminarea programului, se duse în piaţă şi cumpără o cursă. Acum pândea. Aşezase caşcaval pe bucata de lemn, potrivise mecanismul ucigaş şi îşi frecase satisfăcut palmele. Acum să te văd, pe unde mai scoţi cămaşa? Vrei război, o să ai război! Numai că războiul va fi unul instantaneu. Apoi voi recupera orele de somn pierdute din cauza ta. Bestie! Privi ceasul. Jumătate din noapte se dusese. Iar fac noapte albă, dar merită efortul… Stătea lungit în pat, cu pătura trasă peste el. Doar ochii i se vedeau, strălucind în întuneric. >>>>

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: