~Adrian Botez: „Invariabilul legii“

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată  –  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  –  iar legile să reflecte, clar biblic  –  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  –  complementar!).

Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  –  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement  –  fie Invariantul-HRISTOS  –  Fericirile din Predica de pe Munte)  –  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea G.Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.

Autoritatea ori este divină sau delegată de către divinitate  –  ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” să ucidă şi să comită regicid  –  ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană  –  a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi  –  şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică).Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează(nu opacizează, nu ascunde  – cum face azi  –  trâmbiţând fals “umanismul” legilor  –  adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină   –  cândva, cea proclamată, pentru sânge(adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai  –  astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.

*

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic(chiar dacă sub forme  diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii  –  nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă(mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18)”Căci adevărat zic vouă : Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru  –  atât în forma-emergenţă(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă(cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe[1] –  amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu  –  dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile –  dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii  –  până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire  –  care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii  –  adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri –  dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc)  –  anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social  –  într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu[2], o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii  –  care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea  –  care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel,  pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil  –  TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT)  –  este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane  –  dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva[3])  –  ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:”Vai vouă!”[4]:

-“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni  –  şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate  –  ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină –  până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ  –  a conştiinţei răului din Sine.

Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu   –  şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea  –  sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ  –  dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal  –  vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor  –  îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii  –  şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastră[planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie.” Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal  –  în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste  –  pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

*

CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ  –  CIVILIZAŢIE LEGISLATIVĂ

Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.[5]De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege  –  acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege  –  ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate,  căci e pentru oameni  –  iar nu un text pentru un text( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie  –  ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege  –  adică la Dumnezeu.

Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala  –  aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui  –  te vei  supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea  –  şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii  –  devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană  –  ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii  –  s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă  –  cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere  –  pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai  deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi)  –  şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă  –  autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit  –  dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru  –  dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om  –  omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti  –  trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune  –  iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual  –  să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui  Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun[6] –  să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării  –  viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor  –  să nu-şi ia ochii de pe Lege  –  STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos  –  şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat  –  ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii:”Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică[7] –  ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om  –  în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale  –  aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos[8]:  “ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău”  –  şi :”Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc”[9].

Problema “obrazului întors către noua palmă” a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus  –  cu atât mai puţin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin  –  până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit  va realiza  că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA  lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu  –  aceasta nu se poate garanta omeneşte  –  dar, deja, suntem ieşiţi de sub “jurisdicţia” umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că  –  lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu  –  s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu  –  va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură  –  ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu  –  începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această “palmă” încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva “palmei”(şi a primei, şi a prezumatei…)  –  ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că “Dumnezeu nu te-a uitat”…

Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice  –  că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii “matriţelor fiinţiale”  –  “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”?   –  când toţi suntem călcători de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze  , definitiv şi irevocabil, de propriii copii  –  dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui?[10] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de “severă”(?…)  –  să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o “simplă” minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel  –  Adevărul: mereu, în societatea laică avem “puncte de vedere”  –  adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

“Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă  –  şi nedemocratică!”  –  vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum , că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…)  –  dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT  –  fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană  –  de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala  –  în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratică” ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura![11]) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea!  –  porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

*

Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent  –  acel “ceva”)  –  va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil  –  dezvoltată şi explicitată în adolescenţă  –  pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. “Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară”[12].

*

TÂNĂRUL EDUCAT ŞI DUMNEZEU

Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către “delegatul” lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii , cu Legea,  cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelatprin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu  spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale , ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.

Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime  –  acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual  –  şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei  –  epidemia anomică. Epidemie care , deja, “cutremură pământul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor  –  el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va  mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem  –  vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.

Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă –  ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr  –  dacă conştiinţa responsabilităţii duble(faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit –  omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.

*

ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALĂ ŞI CENZURA MORAL-DIVINĂ A TÂNĂRULUI

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios  –  şi, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru păstrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului”  –  o adevărată şi bine formată(şi informată) opinie publică  –  autoritatea obştei.

Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate)  –  au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină  –  prin “delegare educaţională”.

Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri  –  discutând cu elevii, cu tinerii  –  ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei(evlavia, morala creştină)  –  împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad  –  din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);

b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul  –  o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.

Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii.  Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual  –  nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade[13]. Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală  –  care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.)  –  cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc.  –  sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.)  –  prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului  –  fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii , hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară  –  este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic(nu superstiţia sau bigotismul!!)  rezolvă aceste probleme .

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ  –  DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.

***

RESTABILIREA  CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA”  –  CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Forţele spirituale tinere :

a-dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre “sus”  –  iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de “animal de pradă”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă( în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială  –

în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai  fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste)  –  aşa cum s-a întâmplat în toate  momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial ;  tinerii artişti , savanţi şi exploratori  –  au deblocat Evul Mediu ( care alunecase în manierism factice) – spre Renaştere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…)  –  şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen “Piaţa Universităţii”-Bucureşti 1990 –  revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate  –  ci folosite în mod loial, vizionar, curat  –  determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită “ameliorare socială”. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii  –   fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală,  numită “bătrâneţe”, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de “tineret”. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice “cei bătrâni”-îmbătrâniţi  –  şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuţi”deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile  –  lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. “Bătrâneţea” şi “Tinereţea” se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt,  în primul rând  –   categorii psiho-spirituale şi  grade  de atitudine volitivă    ( în cazul celor ce vor să arate şi să fie “bătrâni”, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel  –  iar despre “tinerii” cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar,  drept “tânără”  –  hyppies, rockers, rappers, punkers etc.  –  dar, în realitate, “îmbătrânită”prematur,  fără finalitatea , neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna“tinereţe” autentică). “Le lipseşte educaţia”  – spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi(fie şi ca atitudine şi nivel spiritual)  şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere  a  nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacedoţii lui Hristos-Mântuitorul… –  ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv,  ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de „poliţie bisericească”…Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI    Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!

Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…)Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealată, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor,  cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil.  Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, atuncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului”.

ADRIAN BOTEZ


[1] -Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe…Marchizul de Sade,  afirmă că “creştinismul este religia sclavilor”.

[2] -Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin  –  Omul.Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.

[3] -Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.

[4] -Matei, 23, 13-39.

[5] -J.J.Rousseau, Contractul…: “O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni”  –  adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei:”Când fi-va o turmă şi-un păstor”)  –  şi  abia aceea-acela se va numi pe drept Omul(re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).

[6] -Matei, 10, 14.”Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!”

[7] -Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică  – Matei, 5, 29-30:”De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena”. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.

[8] -Matei, 5, 37.

[9] -Ibidem, 37 şi 44-48.

[10] -Idem, 10, 34-35:”Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa”.

[11] -Idem, 5, 6.

[12] -Idem, 11, 30.

[13] -Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Humanitas, Buc., 1992.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou