~Al. Florin Ţene: „Poezia religioasă – cupă cu înţelepciune“ (cronică la vol. Olgăi Alexandra Diaconu)

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare.Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric , învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare.

Majoritatea poeziilor sunt scrise în stil clasic ceea ce le conferă o muzicalitate  consonând cu ideile .De aici rezultă cu evidenţă că acea “lumină” venită dinspre divinitate, dintr-o metonimie a înţelepciunii, este semnul unei iubiri când:”Cu Tine-ascuns în suflet îmi e bine,/ chiar în lumină de eşti uneori,/ Te strâng în coşul pieptului mai bine/ să te pierd doar în cântec de viori.(Domnului Iisus Christos).Poeta în primul ciclu din acest volum jalonează evidenţa miracolului în prezenţa lui Dumnezeu şi al Fiului Său care se impune conştiinţei acesteia atunci când:”…îţi iubeşti Tatăl Ceresc/ se lasă Cerul ca un cant/ De spui o rugăciune-n şoaptă,/ Îl simţi în tine mai aproape/ şi-ncet ţi se coboară-n gând.(De spui o rugăciune-n şoaptă).În acest context poezia fiind scrisă la persoana a doua, poeta pare a se detaşa de starea sapienţială, ne implicându-se în metafizica acestei stări, dar  este o aparenţă înşelătoare ,fiindcă persoana fizică a Olgăi Alexandru Diaconu se află în această persoană ,precum mâna într-o mânuşă. În „Ca un fluviu de lumină“, poem ce se constituie într-o profesiune de credinţă, este folosit un limbaj al unei hermeneutici a mesajului divin sau a unei stări poetice aureolată de lumină. Fiind o interpretare a unei stări a eului stăpânit de sentimentul sensului primordial ce poate fi “numai un izvor de lumină“, înţeles ca dătător de bucurie, înţelepciune şi deschizător de înalte aspiraţii. Există, aşadar, o întreagă serie de locuri în care circumscriu tematica profetică. Este vorba întâi de toate de acel difuz presentiment luminos ce se lasă întrezărit în imaginarul poetic, privind fascinaţia Divinităţii  aflat în ”poalele pământeşti-/ munţii şi văile/cerul şi apele-“.

Ciclul de poeme “Năstrapa nevăzută” trebuie citit şi ca o mărturisire divinatorie pe fondul unei serii de incantaţii înţelese ca rugăciune , dovadă a decodării  sensului dat unui obiect din care sorbim cu toţii înţelepciunea creştină. Poemele sunt scrise cu sensibilitate , constituindu-se în proiecţia unei credinţe bogate în simboluri creştine.

Cel de-al doilea ciclu din volum”Căruţa cu flori” este încărcat de imagini emblematice, de plasticizări şi ornamentaţii preţioase.Viaţa este văzută ca o căruţă cu flori”plină ochi cu flori mărunte/ Viaţa e ca o căruţă/ cu trei roţi şi gânduri multe.”(Căruţa cu flori).Spre deosebire de primul ciclu , acesta este frisonat de un optimism moderat. Imaginaţia somtuoasă, hrănită din elanuri baroce produce secvenţe de o plasticitate îndrăzneaţă, dar impresia generală e de rafinament vitalizat, în care emoţia şi-a construit propria-i firidă: „Totul strălucea-n safire/ când era el arhitect/ transformând arta în fire/ ca un prea vechi înţelept”(Peste veac,râzând,Baudelaire).Olga Alexandru Diaconu este o poetă matură, subtilă şi profundă, dezvoltând, în registru simbolic, poeme ce se rup de real prin retorică: „Simt aeru-n nări cum pătrunde/ cu tăria unor nebănuite alcooluri, /umbre albăstrii se desprind dintre noi/ şi dansează-n lumina unor sfinte soboruri.”(Nebănuite alcooluri).O parte din poemele din acest ciclu sunt dedicate unor scriitori din istoria literaturi naţională şi universală, tangenţiind cu realitatea prezentă în care se devoalează afinităţile poetei, astfel se eliberează viaţa de ficţiune, recuperând esenţialul şi  chemând „În noi trecutul “care este „mereu prezent-/ sărmanii în curând vor vrea judeţe/ Ei nu mai cred în nici un dizident,/ căci adevărul are multe feţe…(Lui Sadoveanu).Construite cu talent, poemele conţin mult suflet, inteligenţă artistică ,o doză de ambiguitate premeditată care le apropie de ermetismul liricii moderne, dar şi multă muzicalitate interioară ce consonează cu subiectul. Dinamica poemului e figurată, prin urmare, de stil,de metaforă,ritm,rimă şi simboluri.Drumul prin text e ca o curgere ritmică a unui izvor, în care poeta este sechestrată în propriai carapace construită de ea, precum Peter Kien, personajul lui Elias Canetti din Orbirea, era prizionierul bibliotecii.

Poemele sunt sondaje în trăirile eului, tatonări ale psihismului, „construcţii”ale interiorităţii prin limbaj. Substanţa lirică se dilată în emisii şi reflecţii în prea- plinul imaginaţiei. Lumina cade, în poemele Olgăi Alexandru Diaconu, cu efluvii de senzorialitate, materială, ca un voal transparent, cu irizări de culori ireale , ca în tablourile unui Vermeer: „dar soarele renaşte înmiit/ sclipindu-şi razele prin pâcla vremii”. Toate acestea sunt semne de poezie adevărată, profundă, eliberată de orice imprecizie.

AL.FLORIN ŢENE

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou