~Aurel Avram Stănescu: „Poezia Luminiţei Cristina Petcu“

Când citeşti poezia Luminiţei Cristina Petcu, simţi cum pătrunzi în alte sfere şi eşti nevoit să te adaptezi noului stil, că altfel te faci de râs, simţi numai discret seriozitatea şi plăcerea de spune şi altcuiva din frumuseţile spiritului sau realizările minunate ale omului, ori cazi în extaz în faţa naturii atotstăpânitoare; înşiruirea acestor bogăţii rafinate o face fără preţiozitate, calm, chiar modest până te obişnuieşti cu această stare.

Luminiţa Cristina Petcu face parte din acea categorie de oameni care suportă cu stoicism, loviturile vieţii, vicisitudinile întâmplătoare, generatoare de nenorociri care se abat asupra oricui strânge din dinţi şi pleacă mai departe. Indiferent de necazuri,  ea nu plânge ci regretă tăcut într-un soi de revoltă… acel curaj creator ce poate aduce, fără doar şi poate, fericire demiurgului. Cu toate că supărările  întemeiate lasă urme adânci, sensibilitatea şi  fragilitatea poetesei se arată din plin şi-n alte realizări extraşcolare…  cum ar fi , de pildă, baletul, acuarela, fotografia…

Am vorbit la telefon, odată, pentru o problemă personală spinoasă sau mai bine zis de viaţă şi moarte, pentru mine,… îmi sugera un critic; ascultam o voce plăcută…dar i-a dat de gol, profesiunea, prin fermitatea în exprimare şi, deodată, am simţit cum se deschide, arătîndu-şi fără să vrea emoţiile, săritoare în nerăbdarea de a rezolva cazul, având certitudinea şi mulţumirea faptului împlinit.

„Himerele de Pharos”…, încă de la primele cuvinte, te prind în joc şi curios, continui să avansezi la altă poezie, nu cauţi rime, ci doar idei, care te apasă şi-ţi lasă un gust de parfum ce nu poţi să-l identifici. Indiferent de subiect, iubire, sclipiri de inteligenţă, strigătul singurătăţii noastre, te prinde, ca într-un dans neştiut încă din debutul cărţii înregistrând liniştea, imensa linişte a scriitoarei, cu decoruri fracţionate şi colorate de vis.

Decoraţiunile ulterioare, surprind, aruncând de valma sculpturi, picturi, lucrări de artă în piatră, metal sau în marmură, inteligenţe, judecăţi din alte epoci universal valabile, o iubire statornică pentru eternitate, ca o admiratoare veritabilă a frumosului şi înţelepciunii. Poeta curelează cu blândeţe biciul pustiului, în care ne zbatem, abătându-ne atenţia asupra durerilor morale… aş vrea să-ndrepţi ceva când e prea târziu…

Fiecare poezie e un exemplu, încărcat de artă, şi lesne desprinzi sentimente care dor sau care bucură prin extrapolare cu ale fiinţei iubite… o fericire tandră, în iarba înclinată de gânduri prin atingeri de jar cu marginea absenţelor. Într-o poezie publicată pe-un site spune… traforai amintiri, la capătul privirii intram în primăvară… Fenomenal de frumos şi de plastic! Ageră, îşi astupă gura cu ţărâna destinului şi zâmbetele de împrumut plutesc peste schelete ermetice în jurul căutării de sine dar îşi dă seama că motorul universului, iubirea, e atotbiruitoare. Gândurile, ascunse în insomnii nepermise de care-şi aduce aminte tot mai rar, însoţite de toamna ce-o frământă, sunt singurele martore ale dragostei şi aşa pironită ca liliecii pe uşi de oţel .   

Dând dovadă de iscusinţă, poeta, trece uşor la întrebări majore… cel mai mult te doare când ai sentimentul că te urăşte cineva…stai legat de simţuri şi concepte mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante…către un el îndepărtat.

Simţi cum transferă sentimentele, dar rămâne stabilă, realist, în bunuri imparţiale şi imparietale respingând violenţa, ca o prelungă respiraţie a personajelor principale, ea şi el, în care trădările nu există, adeseori, când ar fi mai uşor, explicaţii; nu sunt invocate scuze, fatidica nebuloasă despărţire, trăieşte realist, şi nici nu merită pomenită. Aş putea continua numai cu citate dar are rost? Nu pot să nu copiez, însă, în final… tu nu vezi cum iau forma gândurilor tale fiindcă idealul începe acolo unde sfârşeşte indiferenţa… restrângând puterea autoarei de seducţie cerebrală şi de ce nu, o filtrare filozofică depăşind expresionismul şi atacând postmodernismul din poezie, dând dovadă de maturitate tematică. Autoarea are în vizor extinderea planului conştiinţei, prin multiplicarea experienţelor avansate, deblocând resursele creatoare ca fiind unica şi chiar submersa cale unificatoare de armonizare cu sine şi cu Universul.

Poemele Luminiţei Cristina Petcu nu sunt pur filozofice, nu fac filozofie ci o aplică minunat… prin dogme de bun simţ la propria experienţă, fără tragism dar şi fără ambiţioasă ipocrizie.

Eu cred, că am fi mulţumiţi cu o fărâmă de iubire sau de glumă, fiindcă lumea mai râde şi avem nevoie de râs ca de o victorie inutilă asupra nimicului şi pot spune, eu sunt nimic! Cu toate acestea, trebuie să-i amintesc Luminiţei Cristina Petcu că într-adevăr… lirica, e o idilică şi permanentă poezie!
Poezia ei place pentru că este sinceră! Din punct de vedere tehnic întâlnim de toate… metafore, epitete, comparaţii şi alte figuri de stil… toate trebuiesc aşezate într-un bagaj de mână, să-l ai la îndemână oricând.

 Pe o asemenea persoană nu poţi să te superi, ci doar s-o asculţi şi să faci cum doreşte ea!

AUREL AVRAM STĂNESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou