~Cezarina Adamescu: „Al treilea eu – ori semnul fast al divinităţii“

ANGELA BACIU-MOISE, „Trei zile din acel septembrie”,  Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2003
Spaţiul cultural în care glisăm fiecare pe propriile şine, are aspectul unei insule populate cu naufragiaţi care, deşi utilizează acelaşi sistem de semnalizare, după ani petrecuţi alături, sunt marcaţi de o stranie şi deloc productivă însingurare-mpreună. Demersul singular al creaţiei, cu toate impresiile sale de colocvialitate este mai evident şi cu atât mai întristător, cu cât ar  fi loc şi timp berechet pentru toţi.

Dar cum locurile pe podium sunt puţine, de aici suverana îmbrâncire spre Arca Bunei Speranţe – numită generic, nemurire.

Până şi nemurirea s-ar afla însă, berechet dacă vom şti s-o  drămuim încă de pe aici şi încă de pe acum.

Civilizaţia cozilor interminabile şi dezordonate demonstrează, cu toate acestea, contrariul. De ce n-am sări peste rând (peste cal?) dacă tot acolo trebuie să ajungem? A străbate distanţa din treaptă în treaptă, step by step, este pentru unii un demers insuportabil, aşa că, din coate, din mâini, din picioare dând se obţine un rezultat cu mult mai rapid şi mai eficace, chiar cu riscul unor ghionturi şi vânătăi, dar ce contează, când miza este propria glorie veşnică?

Bunul simţ ancestral îşi va spune oare cuvântul, aşezându-ne, pe fiecare la loc cuvenit, în timpul şi spaţiul ce ni s-a dat, îndeobşte?

Mă îndoiesc. Oricum, bătălia, ca orice bătălie, e aprigă şli lasă mai totdeauna, victime. Mai târât, mai împins, până la urmă poţi ajunge oarecum nevătămat, la ţintă. Uşurel, mototolit, şifonat, te instalezi confortabil pe locul ce crezi că ţi se cuvine.

Pe de altă parte, însă, eşafodajul poate fi şubred şi la orice mişcare seismică, se poate nărui.

Angela Baciu, transgresând câteva generaţii de poeţi, cu toată încărcătura lor de lirism ori despodobite de acestea, a survolat cu uşurinţă spaţiile şi timpul trezindu-se pe tărâmul poeziei de ultimă oră şi modă, de ultimă instanţă, în care firesc şi nonşalant, se simte cât se poate de bine, pentru că şi-a ales poezia ca modus vivendi, convertind simţăminte şi stări în acea plămadă inefabilă, în acea stare de rai şi de iad deopotrivă. Căci este o presiune, o asuprire perpetuă care sfârşeşte de multe ori prin a nu mai trăi pe plan real, ci a-ţi construi propria ta lume, ceea ce, fără doar şi poate înstrăinează, însingurează, îl izolează pe om de semeni şi uneori, chiar de Dumnezeu.

De aici, aşa cum sublinia Laurenţiu Ulici, fuga de viaţă, fuga de dragoste, de reala trăire, câştigând doar în planul expresiei poetice, al ideaţiei. Dar oare e de ajuns?

Nu cumva lupta e mai mare decât izbânda?

Întrebări retorice, desigur, pentru că poetul aşa înţelege trăirea, mai curând pe plan spiritual, metafizic, deşi cele mai multe inserţii sunt în contingent. Şi dacă într-o primă fază, aceea a tinereţii tumultuoase spotul spune : „n-am timp să scriu, abia am timp să trăiesc.” Vine o vreme când, cât se poate de îndreptăţit, spune, cu gândul retrovers : „n-am timp să trăiesc, abia mai am timp să scriu”.  Dar poate găsi oare omul aici şi acum „măsura de nectar”, echilibrul acela ideal între spirit şi trup?

Şi cine, decât Dumnezeu, ne poate garanta că am aflat proporţia potrivită? Până atunci, nu ne rămâne decât să contemplăm, cum precumpăneşte balanţa, când într-o parte, când în cealaltă. Sfântul apostol Pavel s-a aflat în aceeaşi dilemă când a spus : nu fac ceea ce voiesc, ci mai degrabă ce nu voiesc a face.

Frapantă ca şi autoarea, poezia Angelei Baciu iese din tiparele comune ale generaţiei 90-iste din care face parte, atât prin originalitate, cât şi prin stările contradictorii pe care ţi le provoacă, străduindu-se cu orice chip de a atrage atenţia criticii şi cititorilor, cu toate că poeta, oricum atrage atenţia prin datele cu care a fost înzestrată.

Tuşele apăsate, îngroşate voit, nu fac decât să deschidă spre sine şi dinspre sine, ferestre care deja erau deschise.

Străduinţa seamănă cu adăogarea unui căuş de apă limpede într-o doniţă plină ochi, sau câteva guri de aer unui dirijabil care abia stă să plesnească.

Oricum, rezultatul e benefic, dar, din acest uriaş travaliu, singura epuizată nu poate fi decât cea care se străduieşte. Pentru că Angela Baciu va lăsa o urmă, fără doar şi poate, dar, aşa cum sublinia Laurenţiu Ulici „urma pe care o lasă ea mergând, se vede”.

Al treilea eu – s-ar fi putut intitula grupajul amplu de versuri din  volumul de faţă,  în afara eului cu care ne prezentăm în faţa altora şi al celui care suntem, de fapt, fie că o recunoaştem sau nu.

E vorba de eul din faţa divinităţii, chipul în care ne vede El şi pe care nu putem nicicum să-l modificăm, nici să-l ascundem, oricâte măşti ne-am confecţiona, îndeobşte.

Dar, vine o vreme când trebuie să lepădăm toate accesoriile, podoabele, veşmintele de prisos, până la o nuditate acceptabilă, şi a ne contempla stăruitor în propria oglindă.

Dacă rezultatul e pe măsura străduinţelor, e semn bun. Acest semn fast pe care ni-l trimite Dumnezeu e spre edificarea noastră, spre depăşirea propriilor limite.

Armonizarea acestor trei euri – cu seriozitate şi profunzime constituie dasein-ul fiecăruia dintre noi. E locul unde ne simţim acasă şi unde ne putem oricând reîntoarce. Dacă unul din cele trei euri rămâne în urmă, armonia se strică. E reconfortant simţământul că ai unde şi pentru ce, şi, în chip deosebit, pentru cine te reîntoarce acasă., oricât de baricadate ţi-ar fi, la un moment dat, drumurile. Orice obstacol e de înlăturat, dacă motivaţia e reală şi dorinţa legitimă.

Ori, într-un solstiţiu târziu, în oraşul adormit în care doar trenul aşteaptă, „pentru ultima dată/ într-o haltă părăsită// n-am la cine să mă întorc”- declară poeta („Solstiţiu”).

Nevoia irepresibilă de oameni, de împărtăşire, de limpezire în ochii cuiva, de apartenenţă la sinele celuilalt, dă naştere, uneori, pe plan ideatic, unei metamorfoze stranii pe fondul unei stări de oniro-luciditate : „singură frica de moarte îmi susura parcă/ în urechi, aş fugi de dragoste, de dor aş fugi dar/ amintirile năvală dau pe strada domnească,/ soarele atât de străin poare, pereţii aceştia atât de/ strâmţi, unde să mai respir, Doamne, mă întru-/chipasem în ceea ce îmi dăduse viaţa şi mă/ gândeam cât de tânără voi fi iar, nenăscătoarea,/ minunea de a mă veghea, evlavioasa…” („Metamorfoză”).

Imperturbabil/ cuvântul se sfâşie în încercarea/ sa de a trăi” (”Cântec”) – spune Angela Baciu, strigându-şi exasperarea şi înţelesul de a fi, într-o lume care pune mai mare preţ pe a avea.

Iar dacă nici cuvântul nu ne rămâne întreg, rotund, ce altceva am putea aşeza la temelia existenţei? – „această pâclă de gri?”

Nu a fost El la începutul începutului şi dincolo de început, până dincolo de sfârşit, nu de la El pornesc toate?

Într-un timp revolut se întoarce gândul la vremea când : „n-aveam păcate/ şi nici anotimpuri”. (Şi Cezar Ivănescu – strigă în „Amintirea Paradisului” – „când eram mai tânăr şi la trup curat”).

Dar şi aici, „în satul uitat de lume/ cu nume bizar inventat parcă” – unde „murise şi visul din deal/ şi via din grădină” – poeta, reîntorcându-se, are brusc sentimentul străinătăţii şi al stranietăţii : „şi casa bunicii/ părea atât de scundă (…) pe unde-o fi acum adevărul?” („Locul de ţară”).

Durerea, frica, singurătatea – ele rămân după marile, inconştientele pierderi „tot rostul nostru” – din care s-au stins şi „patimile şi urile”, în care odinioară ne înveşmântam amândoi, strâns lipiţi ca în „aceeaşi şubă gri/ fericiţi de veşnicia dată când/ bătrâna Dunăre curgea doar pentru noi şi/ stăteam liniştiţi pe libertatea vândută (…) înspăimântaţi de trecerea timpului şi/ acum, am înţeles tot rostul nostru, singură-/tatea pereţilor de spital, frica de necunoscut,/ întipărită pe chipuri, duritatea de a nu mai avea/ acelaşi destin, acelaşi drum” („Tot rostul nostru”).

Ar mai fi de inventat câteva cuvinte dar, „Din colţul buzelor mele/ un firicel de sânge se prelinge// cuvintele agonizează iar şi iar/ pe foile albe/ până la linişte” („Cândva fără tine”).

Şi totuşi : „Nu ştiu încă/ la ce hotar se află fericirea//(…) toate anotimpurile sunt la locul lor/ ghemuită/ chircită/ deasupra prăpastiei plâng” („Psalm”).

Dar ce „ascunzătoare perfectă e trupul” („Dorinţa”).

Reîntoarcerea în contingent după lungi călătorii ideatice se produce firesc, însă nu fără spasme : ”Se străduia foarte tare să se cupleze la realitate/ ar fi vrut s-o simtă s-o usture/ volatizându-se/ ascunzându-se după mari amăgiri// (…) umbrele de afară pătrundeau în transparenţa/ cărnii/ luau forma ei// aşa a simţit/ realitatea” („XXX”).

Conştientă de efemeritatea la care suntem, vai! Cu toţii supuşiu, poeta purcede la „o aşezare a iubirii în trepte” pentru a evita „o decădere apoi în  abis”.

„Strigam fiecare naştere şi fiecare tristeţe/ cu disperarea păsării/ înfometate/ înaintea noastră trebuie să/ mai fi existat ceva// cenuşa oaselor// un sunet de orgă/ în biserica neagră” („Psalm V”).

Angela Baciu percepe dragostea ca o „reîntoarcere/ şi-mi este permisă orice incursiune // nu se ştie niciodată când/ ca un ultim înger venit acasă// a adormit/ în somnul ei zbuciumat/ a sărutat pleoapele/ întredeschise/ fericită/ de-atâta uimire” („Cale”).

Poeta „şi-a rupt realitatea de pe faţa spălată/ de cuvinte” („Dezvăluiri”).

Ea „îşi plimbă anotimpurile cu mândria unei/ frumuseţi agresive.”

Iubirea poate fi însă şi mântuitoare : „El – fără dorinţa de a mai adăuga ceva/ mă mântuieşte” ( „Să nu mai ştiu nimic”).

O poezie senzuală, viscerală, o poezie ca o „frumoasă fără gură” – „cu părul albastru de negru”, o poezie care e „frumoasă şi tristă” având „gustul laptelui supt”, dar care are „măşti de zi/ de seară”. Poezia Angelei Baciu „e frumoasă poate fi o ţigancă/ ori grecoaică din alte vremuri” („Să nu mai ştiu nimic”). Nu poţi să nu ţii seamă de poezia sa, nu poţi s-o ignori, nici trece pe lângă ea, fără să o cercetezi cu privirea pentru că suscită interes.

Angela Baciu dă senzaţia unei persoane care se contemplă necontenit pe sine. Cu rezultate de cele mai multe ori mulţumitoare. Da, sunt încă frumoasă, e bine. Dar această auto contemplare narcisistă, la un moment dat poate fi păgubitoare lu poate duce la prăbuşiri sufleteşti abisale, aşa cum se întâmplă cu marii actori obişnuiţi să se privească în propriile filme de odinioară, dar care, confruntaţi cu realitatea imediată, nu mai sunt deloc mulţumiţi de ce văd în oglindă. Un exemplu edificator este solistul Julio Iglesias care a refuzat ani de zile să mai apară pe scenă,

Suferinţei însă, nu-i pasă cum arată. Ea se înfăţişează nudă, se răscoleşte şi zvârcoleşte prin ţărână, prin nisip, fără grija de a nu se murdări pe haina impecabilă. De aici nora de dedublare : ”Sunt eu, cea care sufăr acum,/ priviţi-mă, dar cu toate acestea, la fel am rămas perfectă, puteţi să vă convingeţi…”

Privită din acest unghi, suferinţa nici nu mai poate fi autentică.

Unde de mister, aura tragică, proiectarea într-o stare de sublimitate, s-ar potrivi mai curând poeţilor greci. Însă Angela Baciu, cu mâna pe inimă declară : „sunt o imensă sumbră melancolie” – ceea ce poate fi cât se poate de  adevărat şi de sublim, căci surprinde adevăratul eu, cel de-al treilea, acela pe care numai Dumnezeu îl vede, ştie şi călăuzeşte.
Galaţi, 27 iunie 2007

CEZARINA ADAMESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou