~Cezarina Adamescu: „Despre Andrei Pavel – «Trepte spre nicăieri» – un drum iniţiatic cu un singur sens (volum aflat sub tipar)

Sensul unic al lui „Nicăieri”. S-ar părea că spre el ne îndreptăm cu toţii, dar puţini conştientizează acest fapt. Direcţia s-a pierdut pe parcurs. Paşii –  haotici – îl poartă pe muritor pe cărările vraişte, ale Sensului pierdut – ca să-l parafrazăm pe Marcel Proust. Ce vom găsi acolo? Greu de spus. Dacă un tânăr, cum e autorul de faţă, nu-şi găseşte drumul, sensul,  este oare el vinovat? Nu cumva noi, care trebuie să-i netezim aerul spre zborul înalt care-l aşteaptă?

O societate care nu oferă nimic fiilor ei, decât ciorchini de dezamăgiri, angoasă, anxietate, drumuri barate cu sârmă-nghimpată, ziduri de neescaladat, case fără ferestre. Pe unde să mai intre soarele?

Astfel de impresie îţi fac rândurile cărţii de faţă, chiar din titlu.  Destul de apăsător. Aproape dezolant pentru tineri ca şi pentru vârstnici – mesajul.

Şi totuşi, scânteia de har trebuie supusă suflării de Duh pentru a să se reaprindă. Focul sacru nu se aprinde cu amnar şi cu iască. Şi nici nu rămâne după el cenuşă, pentru faptul că nu se consumă, exact ca şi flacăra olimpică. El vine de sus, din Înalt şi trebuie întreţinut, cu preţul arderii de sine.

Un tânăr a cărui ardere de sine înseamnă artă. Cultură. Sensibilitate. Ardere de tot. Altarul sacru al Artei nu îngăduie jumătăţi de măsură. Acesta este Andrei Pavel.

Despre luminiţa de la capătul tunelului au vorbit mulţi. Dar câţi au găsit-o? În căutarea ei a pornit şi autorul de faţă. Destul de timid. Paşii i se împleticesc la fiecare piatră. Şi totuşi, va ajunge. În luminişul iubirii. Al încrederii de sine, al speranţei.

Cartea nepăsării – e prima secvenţă, primul popas, prima staţiune pe Calea Crucii. Ea ne arată limpede, prin săgeţi, indicatoare şi semne magice, „Calea spre tine”. Spre El, spre sine? Cert e că poetul caută. Se caută, se îndreaptă spre, chiar dacă are în faţă „un drum fără intrări, fără ieşiri”.

E mai degrabă o introspecţie, o călătorie iniţiatică spre sine şi în sine, chiar dacă uneori nu va găsi lucruri mulţumitoare, satisfăcătoare. Poate tocmai de aceea, ca să ia aminte. Ipostazele în care se află omul ar fi cam acestea: cum mă văd eu, cum mă privesc alţii, cum mă priveşte Dumnezeu. Cele  trei ipostaze ale  „eu”-lui se intersectează necontenit şi îşi iau seva una din cealaltă. Cea mai importantă este însă, evident, privirea lui Dumnezeu asupra omului, pentru că de ea nu ne putem ascunde, cum se zice, „nici în gaură de şarpe”.

Sunt oameni care se îndreaptă spre Dumenezeu mergând orbeşte, cu spatele. Însuşi poetul spune la un moment dat în „Grădina cu statui”: „Călcând cu pasul înapoi, tresar, / sub bolţi îmi sar strident scântei”.

La momentul potrivit, Dumnezeu îi întoarce cu faţa. Şi atunci sensul lor devine unic. De întoarcere nu mai poate fi vorba întrucât, ceea ce au descoperit este cu totul altceva decât cunoaşterea de până atunci. E cu adevărat miraculos cum Dumnezeu îşi cheamă fiii, pe fiecare în alt fel. Dar cu aceeaşi chemare, irezistibilă. Profetul Zaharia a scris: „M-ai sedus Doamne şi m-am lăsat sedus. Ai fost mai mare decât mine şi m-ai biruit.”

Andrei Pavel nu spune: eu neg calea spre tine, ci: „numai calea spre tine mă neagă” (Calea spre tine). Sau altăoară: „iar tu-mi închizi ferestrele în cale” (Întunericul din felinar).

De ce are poetul impresia că drumul spre Dumnezeu îi e potrivnic? Poate necesită căutări mai amănunţite, mai profunde. Dumnezeu nu neagă pe nimeni. Nici măcar pe aceia care Îl hulesc.

Revenind la volumul de debut al tânărului autor Andrei Pavel, remarcăm o poezie cu un ritm susţinut, încărcată de sensibilitate, de substanţă, cu un conţinut variat şi o bogăţie metaforică aşa cum rar întâlneşti. Poezia nu este pentru Andrei Pavel o distracţie, o joacă, o pierdere de vreme, ci o modalitate de exprimare a propriilor stări şi sentimente. Starea lui „a fi” – aşa cum ar spune Nichita Stănescu.  Autorul şi-a făcut din Artă un Crez de la care nu se abate. Iată ce declară sentenţios în „Memorii”: „Atâţia ani sunt strecuraţi în clipă, / încât chiar timpul însuşi mă-nfioară / şi prea devreme peste noi coboară, / cu o bătaie de aripă. // Sordid e calmul aparent, stridente / sunt braţele-mi umplute de venin, / când mintea mea peniţă este spin / în sunete incipiente”.

De ce la Andrei Pavel  noaptea e neagră, prăpastia îl înfioară cu adâncimea ei, luminile se sting, liniştea e „crudă, moartă” chiar umbra îi este smulsă şi e azvârlit „într-o pădure de blesteme”?

Să fie oare vorba de un poet damnat?

A doua secvenţă lirică, scrisă în aceeaşi tonalitate gravă şi meditativă este intitulată „Trepte spre nicăieri” şi este parcă o rezumare a celor scrise până atunci. De data aceasta, treptele sunt de sticlă, se sparg la prima atingere, „reverberând sonor” – poate asurzitor, aşa încât urcarea pare imposibilă. În „Trepte de sticlă” – poetul se autodefineşte: „Spărgându-se-n pereţi, reverberând sonor / e glasul meu ce-nfige ca un cui / singurătatea grădinii cu statui. / Rămân al nimănui şi-al tuturor”.

Cu adevărat, poetul este al nimănui şi al tuturor, în sintonie cu versul stănescian: „Poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală. Viaţa lui personală e praf şi pulbere”.

Aceeaşi stranietate, aceeaşi apăsare,  aceeaşi angoasă tulbure, un fel de mal-de-vivre, într-un veac bolnav de nepăsare, par să spargă „cu degetul îndoielii” ferestrele turnului în care s-a refugiat de lume poetul, de fapt, fugind de sine însuşi. Şi pentru că „vidul absoarbe/ calea de întoarcere” – poetul e conştient că: „ne trezim pierduţi / în propria lume”. (Trepte spre nicăieri). Culoarea neagră predomină. El scrie cu petale negre, stindardul este negru, coviltirul căruţei care merge spre nicăieri – negru şi el, ţărmul este gol, abrupt şi pustiu, „Arborii au picioarele rupte / în dislocări de lut”.

Într-un asemenea univers posomorât, poetul spune: „mi-e teamă să calc / sau să mă întorc // (…) // Mă aşez pe aceleaşi stânci, / privesc în larg / şi caut umbra fericirii / ce nu se mai întoarce. // Iau o piatră, o arunc în apă. / Simt în nisip / cum mă afund mai adânc”. Până şi cerul „ca un stindard negru / se scutură…”(Trepte spre nicăieri).

Ce aspre răni, ce patimi grele îl asupresc pe poet, ce gust amar îi stăruie pe buze, astfel încât, totul în jur să îi pară ca unui nou Eccleziast, Deşertăciune”: E plin de gol, deşertăciune / un ritm scăldat în ironii, / abis de false agonii / arzând în umbre de tăciune”.

O altă secţiune poetică este intitulată „Mănunchiul de idei” şi de fapt, cuprinde un mănunchi de imagini „când umbrele atacă amurgul sângeriu”, pe care autorul le vede într-un „extaz cumplit, ca-ntr-un cortegiu funerar”.

În aceste viziuni stranii, aproape baudelaire-iene, glasul devine amar, liniştea e cruntă şi sihastrele şoapte îi par poetului mâhnite. El simte: „vântul turbat cum sună a moarte/ şi nici nu îmi lasă cenuşa măcar.”

Andrei Pavel este un poet nocturn, selenar, destul de sumbru. Pentru el, chiar şi „Soarele e înecat în noapte” iar „gândurile îi curg şiroaie” (Nocturn).

Alt subcapitol este numit de autor: „Răstălmăciri” şi el începe cu o viziune a unui şirag de „Trepte sistematice: „Gânditorul din spatele / gândurilor ce nasc gânduri, / veghează în lumina / unei lumânări / asupra unor suflete / ce în spirală / tot urcă şi coboară scări”. În acest grupaj, în sfârşit, negura se împrăştie şi se face dimineaţă: „Un covor pictat / cu iarbă, proaspăt tăiată, / mângâie orizontul / înţepat de arbori solitari. / Amurgul e uitat / în dimineaţa luminată, / de mastodontul / legat în strugurii amari”. Dar pentru puţină vreme pentru că sub nor se ascunde totul în aburul său dens şi “Toate-s văzute prin nimic / şi nimic este totul”. (Nimic pretins a fi). Aceeaşi idee veterotestamentară a Eccleziastului domină imaginile, gândurile şi cuvintele. Poetul încearcă din răsputeri o “Reîntregire” a sinelui: „Dacă sunt reunit / încerc să mă arunc, / din marginea abisului / rotit de carusel. /  Rostogolirile / mă înfăşoară şi mă cuprind, / de jur împrejur./ Reîntregit, / sunt iarăşi cub.”

Şi nu ştiu de ce, îmi vin în minte versurile stănesciene din „Lecţia despre cub”: „Ce cub perfect ar fi fost acesta/ dacă n-ar fi avut / un colţ sfărâmat”.

În truda de a regăsi „spectrele rătăcite / ale ideii”, Andrei Pavel recurge (prin arta sa, în primul rând) la curentul impresionist, pe care-l adaptează propriului stil: „Impresii-cadavru / zac în descompunere / prin deşertul de sticlă. / Dar ce e mai trist, / e că în ele trăiesc oameni” (Impresionism). Andrei Pavel este conştient de starea în care sunt siliţi să-şi desăvârşească creaţia tinerii într-o societate predominată de valori materiale, în care sufletul e înghesuit în cutiuţe ferecate cu zeci de lăcate: „Acum, e vremea vieţilor paralele; / trăim repede. Aşadar, murim tineri. / Suntem spectatori în turn de fildeş, / prinşi în reţeaua secundei relative. / Azi suntem cine vrem sa fim- deci oricine / ne poate fi pereche şi uneori, / sub maşti atent lucrate / imaginăm rând după rând un alt ‘eu’, un nou ‘tu’. / Mii de cuvinte mor, încrucişate în eter; / într-o lume etern disfuncţională, în dans / se apropie oameni fără chip / aşa cum în vechime, plecau ţăranii la coasă.”(Purgativ modern).

Ce mai rămâne, în acest vacarm decât „Cioburi de amintiri” pe care poetul trebuie să le aşeze ca-ntr-un joc de puzzle, astfel încât să întregească imaginea genuină de la începuturi?

Asonanţe, rime facile, nedelicateţi stilistice (la care va trebui să lucreze mai atent), învălmăşiri de idei, stângăcii inerente de ritm, locuri comune se găsesc pretutindeni: albastrul nopţii, aripa tristeţii, zorii se destramă, marginile orizontului, sorţii-nopţii, gheaţă stelară, fruct copt, ochii mei pustii, tumultul nopţii, străzi pustii, lacrima ploii, fior al privirii, oglindă răsfrântă,  spartă-nespartă,  ş.a.

Nici America, nici Europa, nici alt continent nu a descoperit într-o clipă Andrei Pavel. E nevoie de răbdare, exerciţiu şi veghe. Şi extrem de multă muncă, dăruire, ardere-de-tot. Nimeni nu a devenit poet  de la primele încercări. Unele poeme par simple jocuri naive. Spiritul ludic e prezent pretutindeni, dar e umbrit de pesimism şi de angoasa omului căruia nu i s-a dat şansa încă, să arate lumii ceea ce poate.

Dar şi idei originale şi imagini superbe: „dincolo de copaci / sufletul tău se vede cu mult, mult mai bine” (Dincolo). Sau: „Mi-am privit picioarele / şi am văzut vârfurile lor / peste muchia timpului. // Am rămas acolo multă vreme, / înainte să păşesc îndărăt. (Decizie).

O altă idee remarcabilă se află în poemul: Frântură”: „Urcând o scară pe-ntuneric, / simt o treaptă cum se sparge-n cioburi / şi-mi amintesc cum în lumina zilei / nu se deosebea de celelalte cu nimic”.

O poezie foarte reuşită este „Renaştere”, drept pentru care ne-am îngăduit s-o cităm integral: „Irisul se ascunde în spatele ochilor / şi din întuneric se vor ivi lucrurile  / în adevarata lor lumină, / curate, fără umbre, cu sufletul nepângărit / şi să vezi ce bine este să nu simţi nici o vină / şi nici o remuşcare să nu îţi rătăcească, / printre mormanele de trecut, / lovind pereţii negri să te doară. / Speranţele deşarte vor fi  / ca zborul fără margini al unei păsări reci, / scuturându-ţi tulpina de podurile  / mâncate de rugină incendiară. / Nu îţi lăsa frumuseţea să se zbată / între pereţii goi ai unei camere triste şi întunecate, / aprinde focul sfânt cojit de vechi extaze / fără să-ţi ardă ochii, să goneşti. / Ce sălbatic poate fi un vis  / şi ce sentimente ţâşnesc într-una, / de-un singur lucru să ai însă teamă: / ai grijă să nu te rătăceşti…” Autorul are şi versuri panseistice de genul: „Nimic”: Niciodată nimic nu e nimic…/ De cele mai multe ori, / nimic este totul”.

Iată şi conştientizarea actului artistic, devenită crez literar: „Claritate transparentă: Sunt doar o pană / din aripa unei păsări / şi ştiu, / că nu pot zbura singur”.

Iluzii spulberate, speranţe înnăbuşite, drum închis, senzaţia de neputinţă – iată cu ce este populat universul unui tânăr creator în condiţiile actuale. Cum să mai “trăieşti clipa” şi cum s-o opreşti, s-o prefaci în veşnicie? “Carpe diem: Calendarul cu zile nenumărate / stă nepăsător într-un cui ruginit. / Atâtea suflete s-au pierdut căutând nemurirea / cu nemurirea la uşă. / Ce ironic să nu ştii / să trăieşti clipa. / Sau nici măcar să nu o recunoşti”.

Iată şi câteva imagini proaspete: „Zenitul face legământ, / cântând într-o nălucă rătăcită, / cu vocea stingându-se în rotocoale de fum. / Neantul pândeşte apusul, / cu ghearele ascuţite în stânci / dar răsfrânte în peşteri”(Gheare).

Şi ca să fim în ton, dincolo de aceste mici stângăcii, în persoana lui Andrei Pavel se întrevede un talent autentic care, fixându-se mai mult spre centrul fiinţei sale, poate deveni un poet remarcabil, aşa cum spune el, să ajungă pe „Potecile învingătorilor”, ceea ce îi dorim din toată inima.

CEZARINA ADAMESCU

Redactor Agero-Stuttgart

Membră a Uniunii Scriitorilor din România

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou