~Cezarina Adamescu: „Florina acestei lumi şi cele şapte poveşti cu ticăit monstruos“

Florina Zaharia, 1863-1894 aşteptarea fără braţe, Editura Opera Magna, Iaşi, 2007

În peisajul liricii actuale de ultimă generaţie, parcă evadând dintr-un „possssssster” şi hoinărind „goală pe străzi”, împreună cu „alextandru”, cea care îşi spune „nueuflorina”, se detaşează net de linia postmodernismului manifest, croindu-şi cale pe canavaua, deosebit de originală a expresivităţii sui-generis, „o linie trasată ca un alint/ în pielea pufoasă”.

Ea scrie cu pana  Păsării Paradis, pe nisip, deşi ştie că valul îi va linge cuvintele în secunda cât o lacrimă zvântată de vânt, şi nu se va alege nici de data aceasta cu nimic.

Cu intuiţia ei ascuţită-ndelung, precum pana smulsă din aripă,  Florina percepe lucrurile aşa cum sunt: „Ştiam că nu e nevoie de cuvinte/ că voi vorbi de sub pleoape/ având retinele în cămăşuţe de noapte/ încinse rostogolite/ că tu mă vei auzi prin toate felurile de tăcere/ şi că vom atinge curând unul în celălalt lumina// ştiam că voi aştepta la nesfârşit/ faţă în faţă cu inversa mea/ simţeam cum timpul se umple/ şi crapă.” (Inversa).

În lumea asta care nu o încape, aşa cum cuvântul nu încape uneori în gură, în minte, în inimă, ci se întoarce la locul de unde-a ieşit, ea spune; „sunt florina acestei pagini./ sunt eul acestui scris…fiinţa lui invizibilă/ adevărul acestei fiinţe roade uşor/ din toate colţurile pielii ale inimii ale lumii.// sunt florina acestor priviri/ de pe partea cealată a scrisului/ dintr-o altă structură a fiinţelor, a cuvintelor/ sunt florina acestor nepotriviri/ într-o continuă încleştare pufoasă şi caldă ca o casă/ sunt trupul casei.// sunt florina acestei lumi închise./ sunt numai ceea ce mă doare.” (Inversa).

Precum un bulgăraş de lumină rostogolit într-o peşteră, la glezna unei stalactite, poeta spune: „sunt florina  întunericului din care am încercat să ies.”

De fapt, întreagă cartea e o lungă confesiune rostită cu ochii, cu nările, cu degetele, cu toate simţurile în aşteptare. Aşteptarea e pentru Florina, „ceva ce nu atingi/ decât/ înnodând bătăile aripilor” (Aşteptarea).

Tema „aşteptării fără braţe” – această sintagmă atât de originală, este, ca într-o simfonie, reluată de fiecare instrument, în aceeaşi tonalitate, dar în nuanţa şi timbrul specific fiecăruia. Aşteptarea e în trepte: „florina aşteaptă aşteaptă aşteaptă”. Ai zice că e o aşteptare monotonă, dar nu, este gradată emoţional. Iată: „ea nu ştie că/ golul s-a întins otrăvit peste tot” şi o altă fază: „a atins uşa” – pentru ca în cele din urmă a atins: „casa/ a cuprins adevărul”(pag. 17).

La Florina Zaharia, aşteptarea e: „atât de lungă/ cât drumul sângelui care nu te ajunge/ oricât ar alerga/ zile, dimineţi,/ Câmpii interioare şi munţi.”

Faptul că e o stare perpetuă din care nu vrea să iasă, oricât de multe tentaţii ar exista, dezvăluie esenţa acestei aşteptări, încărcată de taine, de stări contradictorii, de inefabil: „te-aştept cu pupilele căscate/ cu depărtarea asta crescută la sân/ hrănită cu lapele copiilor mei/ dezlipite, pleoapele au devenit o faşă umedă/ cu care înfăşor venirea ta/ nu vreau nu vreau nu vreau să vii/ vreau să te găsesc înăuntrul aşteptării/ acolo unde camera loveşte în marginile ei/ în mine” (Carne şi mentă).

De fapt, obiectul aşteptării poate nici să nu existe. Ci doar aşteptarea în sine să se instaleze definitiv până şi pe umbră, ca o venire de unde nici măcar n-ai plecat: „Te-aştept/ privind drumul în locul din care ai plecat/ e un drum lung/ din care cresc zile şi nopţi de carne vie…/ e un drum pe care nu ajungi/ dar care a umplut lumea cu alte drumuri/ te aştept cu mâna streaşină la ochi/ pe un drum rătăcit fără relief/ cu îndepărtarea punct de reper/ poate nici nu vii/ poate urmele paşilor tăi se sărută în iarbă/ sau au altă treabă şi nici nu mai ajung la mine.” (Drumul).

Dar nu întotdeauna aşteptarea este calmă, tihnită, fără evenimente: „e marţi tună şi fulgeră/ aşteptarea trece prin foc/ e cerul rămas fără drum”.

E stranie această simbioză, apoi, această entropie, când, până la urmă, devii una cu aşteptarea: „Aşteptarea a coborât şi a urcat/ suflu în ea ca în păpădii/ mă-nvârt/ aşteptarea se roteşte în mine până ameţim/ şi cădem/ şi zâmbim şi ne amestecăm/ rămâne cu mine.” (Drumul).

Nu întotdeauna este comod să locuieşti în ea şi ea să te locuiască, fiindcă eşti atât de intim legat de ea, uneori te stinghereşte şi o stinghereşti deopoptrivă: „aşteptarea/ simt cum i se formează inima/ (suge din mine tot)/ mă ocupă total enorm/ iar eu sunt culcuşul ei moale/ placenta şi lumea/ sunt o palpitaţie uriaşă/ un roi de gâze negre urâte” (Drumul).

Aceeaşi stranie entropie se întâmplă şi cu alte lucruri care, trec dintr-o stare în alta, influenţând fiinţa şi făcând-o uneori să se asemuie cu lucrul până la identificare: „Merg dincolo de carne/ cu poemul în mână/ strada nu mă mai aşteaptă/ intră în mine prin rochia descheiată./ sunt trotuar/ crăpătură/ îmi iau sandalele-n mână şi păşesc/ merge strada/ strada pe care în fiecare dimineaţă// fugi din sângele meu/ merge până la capătul lumii.” (street).

Mai clar, mai entropic este sentimentul trecerii în lumină, în sânge, în aplecarea peste cuvinte şi mai ales în trecerea în cer, pe care autoarea îl simte făcând parte din sine: „eu care fug dar nu ştiu să fug/ sunt plină de lumină/ şi lumina e o băltoacă la semafor/ răstorn drumul pe care umbli/ te aştept la capătul celălalt/ carnea mea nu atinge trupul/ decât într-un chiot vesel de aşternut negru// nu mă umplu nu mă încap/ înlocuiesc sângele cu o după amiază eternă/ mă las peste cuvinte şi simt cerul şi zmeul înălţat/ de copiii dein curte/ eu care fug dar nu ştiu când fug/ şi mă strivesc de roţile sângelui// ştiu că nu eşti aici…dar strada e plină de tine…/ mă ud cu sângele meu/ să mă umplu/ să-mi crească şi mie inima/ până la umărul tău măcar” (Fuga).

Florina, cea care se confundă cu aşteptarea, care se confundă cu versul într-o perfectă stare de imponderabilitate: „sunt eu cea care plec/ fără să ating drumul/ fără să cunosc sfârşitul/ cu privirea ta atârnând de oasele zilei/ în care am început să scriu din nou/ un pământ de cuvânt/ din viaţa căruia lipseşte o zi lipsesc şi eu/ atât de departe am umblat/ fără să găsesc fereastra lumina// sunt eu/ cea care împotmolesc tăcerile/ şi dezleg vântul/ sunt eu/ cea care plec/ păzind drumul de ceilalţi.” (pag. 25).

Florina. O voce distinctă, de un lirism tulburător, un condei exerdsat îndelung, cea care şi-a croit o cale cu totul originală în hăţişul de voci lirice ale răscrucii de veac. Cea care şi-a pus amprenta cu buzele, cu unghiile, cu sângele inimii pe cuvântul pe care îl stăpâneşte cu deplină responsabilitate.

Florina, o fată cu sânge de zână care inventează pentru noi poveşti cu ticăit monstruos, despre cum desenează ea cerul, despre cum ascultă ea clipele, despre aşteptarea care trece prin foc, despre sângele spart al poemului, despre cuvintele care nu mai sunt ale sale, despre a fost odată ca niciodată…
Galaţi, 26 septembrie 2008
CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou