~Cezarina Adamescu: „Hieroglife cu aripi – de dragoste – în lirica lui Ionuţ Caragea“

IONUŢ  CARAGEA, POEZII DE DRAGOSTE, Fides, Iaşi, 2010, Prefaţă: Corneliu Leu

Cine nu ştie că Iubirea este apanajul poeţilor? Cine n-a aflat încă  faptul că, doar iubind, ori doar nefericit fiind din iubire, poetul poate zămisli capodopere? Poetul este veşnicul îndrăgostit care aşterne în pagini iubirea, plăsmuirea lui care prinde viaţă, la fel ca statuia sub mâinile îndemânatice ale sculptorului, la fel cum pictorul îşi zugrăveşte-n culori nemuritoare fiinţa iubită. Poate că nicăieri în artă, iubirea nu-şi găseşte un sălaş mai propice decât în Poezie… Aşa se şi cade… Aşa e firesc… Lirica de dragoste a lumii, din toate timpurile, a demonstrat-o cu prisosinţă. Nici un poet n-a existat fără să fie atins de aripa iubirii şi fără să dorească să-şi înnemurească sentimentul ori pe fiinţa iubită. Astfel s-au născut marile capodopere. Din iubire.

Ne aflăm în faţa unei cărţi închinate iubirii. O antologie tematică de autor, semnată Ionuţ Caragea. Beneficiind de o prefaţă scrisă de reputatul Corneliu Leu, noul volum de versuri ne uimeşte şi de această dată cu adâncimea trăirilor sale lirice, alegându-şi această temă fundamentală care i-a sedus pe toţi creatorii.

Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte?” – se întreabă autorul în pragul catedralei sale de cuvinte. Deşi mărturiseşte dintru început că: „nu aceasta este calea” sa, Ionuţ Caragea alcătuieşte unul dintre cele mai frumoase şi adevărate poeme despre dragoste:

„Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte? Poate că ar fi mai bună o lume de muţi. Ar rămâne ochii, eh, ochii. Cum poate exista iubire când există atâta dezgust? Poate că ar fi mai bună o lume de orbi. Rămân gemetele orbilor şi scâncetele muţilor. Poate ar fi mai bună o lume de surzi. O lume de surzi, muţi şi orbi. Dar rămân mâinile şi picioarele. O să-i vedem noaptea somnambuli, căutând, căutând… cuvintele. Poate că ar fi mai bună o lume de orbi, surzi, muţi şi handicapaţi. Poate că atunci oamenii vor începe să iubească. Îşi vor deschide sufletele, îşi vor elibera sentimentele în oceanul de dragoste ce-i înconjoară.”

De fapt, autorul doreşte să spună că poezia este inefabilă, inexprimabilă, de necuprins în cuvinte şi locuri, de neatins cu altceva, decât cu inima şi cu sufletul. Dar că, până la urmă, tot la cuvinte recurge, pentru că ele o exprimă plenar şi creează cadrul propice pentru împlinire. Doar ele sunt cărămizile care, îmbinate cu un liant pe măsură, înalţă construcţia până dincolo de noi înşine.

Cuvintele, pietre de râu din aluviuni, strânse cu grijă în poala unei fecioare şi depuse la temelia mănăstirii pentru ca meşterii să înceapă zidirea. Şi dacă dramaturgul Camil Petrescu a aşezat în gura personajului său, memorabila replică: „eu am văzut idei”, se poate spune că poetul, cu nimic mai prejos, „vede cuvinte”, şi nu pe suporturi materiale, el vede cuvinte levitând în văzduh precum păsările, precum fluturii, precum libelulele. Şi, aidoma celor care vor să le tezaurizeze, încearcă să le prindă în plasa inimii sale, să le supună, să le facă ascultătoare. Şi nu e de mirare că, smerite, cuvintele vin singure şi se aşează căuş în palma lui, devenită plasă cu ochiuri potrivite. Uneori, câte unul mai izbucneşte afară, cu aripile larg desfăcute.

Se zice că dragostea înaripează. Ea poate, ca şi credinţa, muta munţii din loc, astupa văile, poate face să răsară flori nemuritoare, să ţâşnească din stâncă izvoare, îmbunătăţeşte, edifică, te face mai puternic, mai înalt, mai frumos, mai bogat, te întinereşte. Ea este elixirul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Îţi poate crea o aură de nemurire. Te face veşnic, adică. Nu e de mirare că, nu există poet care să nu o fi cântat în lungi ori esenţiale cuvinte. Dragostea e temă suverană în creaţia artistică, nu numai a poeţilor, dar, a tuturor iubitorilor şi creatorilor de frumos. Nu e nevoie neapărat de cuvinte. Prin tot ce faci îţi poţi arăta iubirea, chiar şi în gestul larg, hotărât şi blând totodată, cu care mânuieşti coasa pe ţarină. Nu există domeniu al vieţii care să fie lipsit de dragoste, manifestată în fel şi chip. Doar cine nu trăieşte nu iubeşte. Nici nu se poate închipui viaţa fără iubire. Fără această componentă esenţială, devenită virtute creştină, mai presus decât toate virtuţile, chiar decât credinţa şi speranţa.

Şi nu e vorba aici de reţele într-ale amorului, nu e vorba la Ionuţ Caragea de teribilele îndemnuri  şi experienţe ale lui Ovidiu din Ars Amandi, ori Ars Amatoria, care se pot regăsi în cărţile cu profil erotic sau chiar cu conţinut pornografic, departe de autor acestea. Mai curând e vorba de o încercare de redescoperire şi redefinire a termenului, cu infinitele lui nuanţe, trecut prin filtrul simţămintelor proprii. Şi fiindcă fiecare crede că iubirea începe cu sine şi de la sine, să vedem ce înseamnă, aşadar, Iubirea pentru Ionuţ Caragea?

Un dat absolut necesar, un har, indispensabil trăirii, nu doar pe plan ideatic, ci simţit până în ultima fibră organică şi până în „măduva sufletească”, ceva care te face să te doară sufletul până la os. Şi fără de care nu se poate concepe viaţa. Alcătuirea unei antologii cu această generoasă temă, ne conduce la ideea că Ionuţ Caragea crede în Iubire cu toată fiinţa, o apără pe baricade şi se lasă cuprins şi inundat de ea, fără a-i analiza cauzele şi efectele (la ce bun să încerci să-i descifrezi misterul, care, odată descifrat, îşi pierde din farmec).

A încerca să separi sublimul din frumos, azuriul din cerul senin, albul din zăpadă, negura din cenuşă, a disocia infinitudinea de nuanţe din spectrul curcubeic, a afla, aşa cum a făcut Ionuţ Caragea, într-o foaie de hârtie plină de semne, ruptă, făcută cocoloş şi azvârlită în coşul din care nici măcar amintirile nu mai respiră, a găsi, aşa cum am spus, „ceva / ca un foşnet de frunze / ca strigătul unui copac trecut / prin nu ştiu câte generaţii de prese” şi înăuntrul cocoloşului să constaţi că: „iubita mea stătea/ cu capu-ntre genunchi/ şi plângea” – iată ce înseamnă pentru acest poet Iubirea!

Pe canavaua iubirii alunecă, se scurg, plutesc, aleargă, se rostogolesc precum trunchiul de arbor pe scoc, întreagă cohorta de afecte care incumbă din sentimentul primordial Cel din care se naşte Viaţa: tandreţe-n averse, mari inundaţii nostalgice, nedumeriri, perplexităţi, duioşii catifelate, furii nedesluşite, lacrimi, gânduri-duium, doruri spuse şi mai ales nespuse, amoc, tristeţi copleşitoare, atingeri fiorelnice, săruturi pătimaşe, priviri piezişe, amintiri, nostalgii, întrebări fără răspuns… Şi aşa toată gama de nuanţe într-o singură culoare: culoarea dragostei care nu poate fi decât aprinsă, toate cuprinse, aşa cum spune poetul într-un album, într-un registru aparte: „Am decis să colecţionez toate rândurile / Într-un registru sentimental” (Am ales un titlu sugestiv. Actul II).

Fiecare îndrăgostit are un mod propriu de a-şi declara şi manifesta iubirea. Ionuţ Caragea a ales această modalitate inedită de a o mărturisi:

„Îţi jur că dacă raiul ar fi un câmp albastru / În care să-nflorească stele / Aş fi şi eu un astru / Din visele rebele / De fiecare dată când privesc cerul / Meteoriţii mă sărută pe faţă pistrui / Cometele mi se înfig adânc în inimă / Sunt prisăcarul iubitelor din altă galaxie / Sau omul cu degete foarfece / Care le face rochiile zdrenţe / Şi le prinde mâinile cu sfoară / Ca într-un teatru de păpuşi / Cadenţe, frecvenţe, demenţe / Gânduri, rânduri, dansuri, valsuri / Atâtea întrebări fără răspunsuri…/ Am ales un titlu sugestiv / Pentru a-ţi spune-n primul rând că / te iubesc!” (Am ales un titlu sugestiv).

De ce vor poeţii să inventeze noi cuvinte pentru a-şi exprima iubirea, de ce simt nevoie de un nou alfabet, de ceva cu totul inedit care să-i definească şi să le permită manifestarea arderii lor, când cuvintele – cele două – magice – sunt atât de simple! Dar atât de greu de pronunţat! Nici o iubire nu se aseamănă alteia… nici o trăire nu e la fel cu altă trăire… Poetul vrea prin cuvinte – doar de el şi pentru el inventate –  să înveşnicească iubirea. Dar construieşte şi din cuvinte vechi, nefolosite încă. Depinde doar de liantul folosit. Şi are acest orgoliu de a considera că iubirea lui e mai presus de oricare alta, pentru că este exprimată artistic, e INVENTATĂ, CREATĂ ANUME, şi aceasta îi dă sentimentul Creatorului care poate face orice dintr-o mişcare, ori dintr-o suflare, din lut şi duh de viaţă, din aluatul inefabil al literelor care pot zămisli un Rotund fără asemănare.

Cu toţii visăm o iubire trainică, neasemuită, dincolo de viaţă şi de moarte. Ce-ar fi dacă ne-am trezi cu o iubire obişnuită? Aşa cum spunea Nichita: „Altceva, altceva,  altceva… / De pildă înger. / Nu, nu e bine înger…” (Căutarea tonului).

Acest „altceva” – este, cum spunea Platon despre Poezie: „Acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – de nedefinit în cuvinte.

Uneori, Iubirea se confundă cu Poezia şi pe tărâm ideatic, nu poate exista ceva mai minunat. Iubirea e singura care poate înfăptui miracole şi nimeni nu se miră.

Este arvuna acelui Mysterion, din care toţi gustă şi nimeni nu se satură. Ea poate, aşa cum spune Ionuţ Caragea, să oprească timpul în loc, ori chiar să „dea pământul înapoi un minut” şi muta aştri din loc: „fugeam, fugeai, Soarele fugea / spre-un veşnic răsărit / mirat, Pământul s-a oprit /şi a început să ne urmărească atent cu privirea / desenam inimi pe toate urmele / mesaje, pasaje, vestale, piedestale / le săgetam şi sângele curgea pocale” (Am dat Pământul înapoi un minut).

Iubirea poate învinge frica de moarte şi doar sub aripa ei te poţi simţi ocrotit de primejdii: „vântul îţi bate în pânze valuri te poartă / departe ia-mă cu tine arată-mi / cum se înşeală o moarte / vârful corabiei taie marginea lumii în două / dâra de spumă rămâne ultima noastră / durere cerul ne-aduce solie din răsărituri / o rază noaptea sfârşită cu bine / soarele încă veghează / liniştea ne înconjoară vântul îşi trage suflarea / doarme bătrână şi marea noi ne vom spune / poveşti ţărmul nu se mai vede zarea scurtată / cu mâna unde se-ascunde furtuna / poate în aripi de peşti” (Aripi de peşti).

Dragostea este „cărarea către lumină” pe care un cuplu porneşte. Ea trezeşte dorinţe nebănuite şi cu totul neverosimile, de pildă, dorinţa de a se preface în vânt, ori de a apropia Luceafărul de Lună, ori, forţând fantezia şi închipuirea, până la absurd: să vrei să faci dragoste cu Dumnezeu, adică să te contopeşti cu divinitatea, fără a simţi că blesfemezi. Nu e de mirare, pentru că atunci când iubeşti te simţi foarte aproape de Dumnezeu, Iubirea fiind un simţământ de sorginte divină:

„Aş vrea să fiu vântul şi să te culc la pământ / să fie-ntre noi o toamnă furtunoasă şi deasupra nori / să porţi părul fără agrafă şi să plouă cu nasturi / să mă încolăcesc în jurul gâtului zvelt de girafă / şi pe cearşaf sufletul meu praf să se umezească / de săruturi plină carafă / e mult prea simplu, doar atâta îmi ceri / a întins degetele şi frunze au început să danseze / mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini / nu am crezut niciodată-n minuni / şi am rugat-o să apropie Luceafărul de Lună / plângeam şi blonda cu părul lins mă ţinea de mână / mergeam pe o cărare către luminiş / plângeam şi plâng şi-mi pare rău / că am vrut să fac dragoste cu Dumnezeu pe furiş / într-un vis din care nu m-aş trezi niciodată”.

De observat că elementele reale, ţinând de contingent, se amestecă  în chip fermecător cu cele fantastice, aşa cum subliniază autorul: „mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini” pentru ca imediat să specifice: „nu am crezut niciodată-n minuni”. Ori, aici, Ionuţ Caragea se dezminte, pentru că, dragostea însăşi e o minune dumnezeiască. Ori poate doreşte să spună că, până a nu iubi, nu credea în minuni, dar, de vreme ce a înflorit dragostea, orice este posibil, chiar şi apropierea Luceafărului de Lună.

Până  la urmă, iubirea carnală  se transfigurează în iubire spirituală, e ridicată la rang de virtute cardinală, e hrănită cu sufletul celuilalt, chipurile se purifică de orice păcat, se deschide paradisul şi cuplul reiterează iubirea protopărinţilor spunând rugăciuni niciodată învăţate, la fel ca iubirea primordială, din prima dimineaţă de luni a lumii; „nu pot rezista în faţa ispitei reîncarnate / într-o dulce fecioară /  care mă hrăneşte cu sufletul ei atât de pur atât de divin / universul este doar al nostru…” (Baby, baby).

Astfel iubirea este salvată de orice urmă de vulg, devine curată  şi iluminată pentru că se află sub protecţie divină. Cu toate acestea, nu e ferită de primejdia ochilor vigilenţi şi mustrători din jur.

Iubiţii îşi creează un univers al lor unde nu poate pătrunde însă nimeni şi în care, ca în basmele populare, toate vietăţile şi elementele din jur, chiar întregul cosmos, le sunt complice şi îi protejează;  „irişi înfloresc miliarde de stele pe tavanul / ce dintr-o dată dispare / undeva dincolo de realitatea ce este acum adevărul / pe care nu-l vei afla niciodată univers” (Ce te tot fofilezi).

Melanjul real-fantastic specific imaginaţiei poetului dă chip şi frumuseţe iubirii care pendulează între pământesc şi ceresc şi, cum spunea Nichita, „iar pământescul / mănâncă de foame cerescul”.

Să fie lumea la picioarele tale / cuvintele se loveau de zidul plângerii / ploaia se lovea nebună de geam / treisuteşaizecişicincidezilepean / cu vocea mea trăznet /  cu sufletul meu furtună / te iubeam” (Fata din tablou).

Poate că o carte tematică de iubire ar sfârşi prin a-l plictisi pe cititor, considerată siropoasă, vetustă, pentru că iubirea a fost cântată de milenii, în fel şi chip şi cineva şi-ar putea pune întrebarea: La ce bun? Şi cuvintele acestea au mai fost spuse cândva, undeva, de către cineva. Dar, iată că, dintre atâtea locuri comune pe care iubirea le-a provocat sutelor de generaţii de poeţi care au cântat-o, un glas limpede şi inedit, înnemureşte sentimentul, înnobilându-l cu noi trăiri şi noi asociaţii de idei, cu metafore cât se poate de originale, ceea ce-i conferă un parfum suav şi ispititor care te face să cauţi şi să te adânceşti în lectură. De obicei, poetele sunt cele care bătătoresc cărările comune şi forţează uşi şi ferestre deja date în lături, cu aceleaşi şi aceleaşi sintagme şi figuri de stil ultra-folosite, „de la Eminescu cetire.” E destul de greu să-ţi faci loc prin hăţişul de vorbe ca să găseşti filonul curat, pepita pe care o râvnesc atâţia. Şi acest filon este stăpânit de poetul de faţă, în chip deloc surprinzător, pentru că, prin tot ce scrie, Ionuţ Caragea şi-a modelat o voce singulară, un timbru original, un stil aparte, inimitabil. Orice s-ar putea spune de către cârcotaşii în materie de poezie, dar, că Ionuţ Caragea merge pe cărări bătătorite, nu. Dovadă stau volumele anterioare care l-au singularizat printre poeţii generaţiei sale, şi-mi vine în minte o sintagmă soresciană, devenită sistem de referinţă: „Singur printre poeţi”.

De acest adevăr este conştient însuşi autorul, când spune:

„Atâta iubire zace în sufletele rătăcite / pierdutele cuvinte pagini scrise în zadar / nu mai pricep cum inima s-a înţărcat de sângele / ce plânge scurgându-se în zborul de cântece şi vise / n-am habar / poţi să mi-aduci iubirea smulgând aripi furioase / te cuibăresc în palmele căuş ce se ascund sub pene / nu ştiu ce să mai cred iar amintirea cerne / lacrimi în culise / greieri dezgoliţi de cri-ul amurgului grăbit / în noaptea de păcate” (Nu mai pricep).

Nu lipseşte fabulosul, viziunile stranii, întâmplările neîntâmplate şi doar fixate-n închipuirea poetică, ţinând de universul mitic:

Pământul deschide ochiul de sare / Marea strânge nisipul sub tălpi / Cu valuri îţi smulge din piele / Şopârla albastră / Safirele scoici / Şi solzi de sirenă / Le-aruncă departe să fie alese / Şirag de săruturi ascultă ecoul iubitei” (Femeia de aer).

Uneori mai sunt şi frământări în Paradis, şi tristeţe şi deznădejde, dar în cele din urmă, totul se linişteşte, răsare soarele şi tot iubirea triumfă: „Eterna iubire / Când noaptea se lasă vărsând călimara / Şi Luna beţivă se îneacă în baltă / Armate tăcute se scurg pe papirus / Din palma crestată de-a timpului daltă / Alunecă palid bătrână privirea / Lăsând deznădejdea să crească năvalnic / În strofe maligne preabunele gânduri / În prag de neştire topesc lumânarea / Un ultim poet ce flacăra-şi stinge / Un tremur cuprinde întreaga suflare / Viteji şchiopătând se pierd în morminte / Şi trupul e hrana pământului – umbra / Umbrită de spaima ultimei zile / O urmă în urma ultimei urme / Un vis şi-o speranţă şi-un cânt – regăsire / Când noaptea se lasă vărsând călimara / Din palma crestată osândă a vremii / Se scurge nebună eterna iubire /  Şi liniştea urlă mi-e goală cămara / Aici şi lumina e neagră şi rece / Pereţii trosnesc şi oase sugrumă / Sub greaua durere umplută cu humă / Când noaptea se lasă vărsând călimara / O floare răsare vestind primăvara / Şi tânăra doamnă cu drag mă petrece / Citindu-mi din cartea cuvintelor strune / Mai spune iubito – mai spune – mai spune”.

Simbolistica uzitată de Ionuţ Caragea face parte şi ea din bagajul poetic; astfel, călimara sugerează versul, flacăra nu poate fi decât dorul arzător din ochii iubitului,  lumânarea prefigurează consumarea iubirii, urma sugerează trecerea. Iar celelalte elemente: umbra, „osânda vremii”, noaptea, călimara vărsată închipuind revărsarea sentimentelor, lumina neagră şi rece, toate acestea contribuie şi ele la crearea cadrului şi la fixarea sentimentului, culminând cu floarea care vesteşte primăvara, după noaptea care deja a trecut.

Nu o dată, iubirea devine amintire care hrăneşte imaginaţia şi starea de graţie poetică, aşa cum reiese din poemul: „Eu te-am iubit cu foc de artificii:

ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării / iubita mea devine o simplă amintire / atunci voi pune norii / să tragă ca ocnaşii / la jug să-mi are cerul / să-mi semene urmaşii / nimic şi efemerul / privesc cu ochi albaştri pierduţi în largul mării / aştept să cadă-o stea, să cred într-o minune / voi împleti cunună din gândurile bune / voi arde semne rele şi alte superstiţii / şi multe premoniţii / în foc de artificii / din mii de sacrificii / să te mai văd o dată / iubito… de-altădată /  Şi dacă totul trece, voi trece în uitare / mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze / să fiu şi eu un chip din alt etern abis / în care timpul slut să nu mă mai urmeze / acolo nu mocneşte / nicicând o supărare / nici alte artificii / nu vor usca în palme / durerea-n bob de sare”.

Şi iarăşi poetul se foloseşte de elementele cosmice ca în basmele populare, Făt-Frumosul care e prieten cu focul, cu pădurea, cu Soarele şi cu aştrii nopţii (stelele sunt focuri de artificii) care-i protejează iubita şi chiar îl ajută să o recucerească şi să o scoată din ghearele zmeului ori balaurului. Pentru aceasta şi eroul trebuie să treacă prin probe obligatorii: să împletească o cunună iubitei din gânduri bune (şi aici se apelează la morala creştină), să pună norii să tragă ca ocnaşii la jug, să are cerul. Şi de ce nu? dacă iubirea face parte din poveste, e un basm minunat care nu se vrea sfârşit niciodată.

Ionuţ  Caragea foloseşte în multe din poemele sale, rima întâmplătoare, rima voită, care să dea muzicalitate şi ritm susţinut versului liber.

Un minunat imn de iubire elegiac cu elemente spirituale, dar şi mitice, în care iubirea capătă  un rol taumaturgic, reuşeşte Ionuţ  Caragea în poemul:

„Femeie, femeie: / Între sânii tăi apă vie / Reînvie mucenici de filofteie / Femeie, femeie / Mă vindeci de pustietate / Dorinţele mi-au ţinut post în fiece noapte / De azi am dezlegare la şapte păcate / Femeie, femeie şi muză şi fee / Mă scurg liniştit de năvalnic în pântecul tău / De Mare Egee / Am mai împlinit o veşnicie / Uniţi într-o patimă mijlocie / Strângeri răsfrângeri / Pătrunderi ascunderi / Mi-am câştigat locul / În panteonul pantagruelic / Lângă tine / Visând cu ochii deschişi / Scriind bileţele de dragoste /  Fragmente din poezia vieţii mele”.

Oricât ar vrea Ionuţ Caragea să fie trivial, nu reuşeşte pentru că imediat versul său este salvat de o imagine de o gingăşie şi puritate fără seamăn. Pentru el, dragostea nu e un simplu act fiziologic, repetabil, de rutină, ci, mereu altceva, un nou început, o descoperire ori cel puţin o (re)descoperire, ca-n primele începuturi ale iubirii în care curiozitatea şi dorinţa arzătoare primează oricăror alte porniri. Ingenuitatea în iubire uneori atinge sublimul: „nu am idee / cum să iubesc / o femeie îi scriu c-o doresc / am zidit-o în muză / însă greşesc / vocea mea mă trădează / vocea mea o acuză / îmi răstignesc într-o poemă cuvântul / şi o iubesc tăcut ca şi vântul / ce-ntoarce pagini şi lasă iubiri / în paragini” (Iartă-mă, iubeşte-mă).

Ionuţ  Caragea este, după propria sa mărturisire, un „Îndrăgostit de cursă lungă”: „Poate că Dumnezeu a vrut să fiu îndrăgostit /de cursă lungă / Să cred că-n fiinţa ta se află o inimă necercetată / Acesta-i unicul şi cel mai preţios trofeu şi niciodată / N-a reuşit în palmaresul vieţii să-mi ajungă / Tu mai exişti?”

Autorul foloseşte sintagme cât se poate de neaşteptate: „sunt putrezit de lacrimi”;  „femeia din lacrimi”; „femeia de aer”; „muguri de zăpadă”; „infinitul negru”, „laptele nopţii” ş.a.

Spiritul ludic nu lipseşte din unele poeme în care Ionuţ Caragea pare că tratează iubirea cu sperficialitate, dar, tocmai tonul ironic ori autoironic dau adevărata măsură a acestui sentiment. „Nopţi albe: vom face dragoste în rime / îmbrăţişate / încrucişate / până când toate nopţile / vor fi albe”. Iată un poem de dragoste perfect!

Şi încă un poem de o puritate tulburătoare: Priveam: Priveam infinitul de la umbra sânului tău, / pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior, / pe umărul stâng îţi plana un cocor, / pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea. / Priveam liniştea serii în zâmbetul tău, / copilul de aur năştea sub muma de blană, / pierzându-se-n zare, scufundând un vapor / în marea de-aramă. / Priveam cum levitezi în universul senzual, / zeiţa cuvântului banal ce devenise epopee, / mă desprindeam de trup în spaţiu-atemporal, / în picătura de magie. / Priveam Luna scursă din lacrima ta, / de-un fir de păr atârnând o petală de nor, / cădeam cu braţele deschise în cerul tablou / contemplându-mi himera. / Priveam răsăritul mângâindu-ţi urmele paşilor goi, / vântul şoptea nisipului uitarea, / un val rătăcit mă săgeta cu săruturi de dor / scrijelindu-mi durerea. / Priveam şi am rămas un veşnic privitor, / am fost actor şi am rămas un simplu autor, / am fost al tău şi am rămas al tuturora, un solist, / poetul autist.”

Şi faptul că iubirea întregeşte, rotunjeşte colţurile, nivelează asperităţile, duce la îmbunătăţirea spirituală a persoanei, până la desăvârşire, reiese din poemul: „Quaero: m-am desăvârşit prin tine, femeie / acum cu sufletul te pot preţui / iubirea este dincolo de orice idee / îţi dedic viaţa mea, epopee / fastul inimii / sentimente ceremonii / nu sunt savant / nu am învăţat niciodată a scrie / ci numai din palmele tale a citi / atât de minunat este a simţi / frenezia mută a cuvintelor / răstălmăcite de şoapte / mai înainte / dar la fel precum apare din senin / iubirea se poate şi risipi / priveşti consternat / nu ai cui dărui / acea perfectă stare / rămâi cu fantezii năucitoare /  şi doare până la rădăcina umbrei”.

Nu e de mirare, aşadar, că în sufletul poetului iubirea rămâne precum o icoană, pe care o păstrează neîntinată de valurile vieţii:

„Şi câte ar mai fi de zis: / revino să ne fugărim în holdele de grâu / răsare-soarele-răsare-apune / dragostea pe-obrajii tăi subţiri curgând lapte şi miere / revino să te strâng cu brâul cerului pictând / pe faţa ta de freamăt şi suspine / mandoline / şi chiar de brâul Maicii Domnului renaşte / brâu de cosânzene / în părul tău cernând fulgi de culoare /revino să te strâng de buze / să-ţi suflu-n palme buburuze / a Făt-Frumosului mireasă / revino să ne fugărim în lanul de porumb / să fim din nou copii / cu brâul vântului să te opresc pentru o clipă / c-un sărut să te-nroşesc / în lumea ta de vise /adormite la cişmea îţi priveai chipul / vălurind umbrele ce nu doreau să se risipe / în fântâna dorinţelor / şi chiar de ape repezi de izvor fierbinte / mă topesc lacrimi şi toate lucrurile sfinte din jur / în pieptul meu sunt patimi / eu am ştiut c-o să rămâi icoana mea de-a pururi / în visul în care sfântă-i doar iubirea”.

Cine nu-şi doreşte să găsească inima care să bată  la unison cu a lui, sufletul pereche, trupul-geamăn care să-i reflecte toate stările, lucru arareori atins, dar râvnit îndeobşte? Şi Nichita a spus: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu sunt eu / un fel de tu sunt eu / pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu”. Ionuţ Caragea are un astfel de poem în care râvneşte să fie un tot cu fiinţa iubită: „Unison / Şi tu îţi vei aduce aminte / şi tu, şi tu, şi tu / de clipele-acelea când sufletele noastre / erau la unison / când amîndoi eram un singur poet / pe care nicio viaţă de pe pământul acesta / nu-l poate cuprinde într-un singur trup / ceva din noi va rămâne aici / prin cărţile mele / ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui / când noi ne vom ridica la pătrat / Noi² în aceeaşi ridicare la cer / aceeaşi sacralizare-a cuvintelor /oricât de banale ar fi /  cuvintele/ există şi un rai al cuvintelor/  există şi o iertare a tuturor injuriilor / nu mi-a fost teamă să cred că există / ceva mai mult decât mine / şi tocmai de aceea / voi iubi necuprinsul începând / cu atingerea ta / şi tu îţi vei aduce aminte / şi tu, şi tu, şi tu / de clipele-acelea când sufletele noastre / erau la unison / două inimi într-o inimă singură / şi două vieţi şi două morţi în aceeaşi criptă / mă opresc şi nu mă opresc”.

Un poem admirabil, menţionat şi de Corneliu Leu în prefaţă, este cel numit:

În altă viaţă am fost un râu: În altă viaţă am fost un râu / iubita mea era o salcie / cu dragostea despletită / câteodată frunzele ei / îmi acopereau trupul / câteodată se închidea în sine şi plângea / adesea o mângâiam unduitor / într-o zi iubita mea a plecat / în căruţa unui lemnar / în locul ei pe un ciot / se odihnea adesea / o codobatură / eram furios şi pentru o vreme / n-am mai privit malurile / până când o femeie necunoscută / privind prin mine pietrele / a vrut să afle rostul pământului / şi s-a lăsat să cadă / ca o pană de codobatură / ca o frunză de salcie / a plutit o vreme / cât m-au ţinut braţele / apoi am sărutat-o / şi a rămas în voia mării / deseori iubita mea cântă / la miez de noapte / vrăjeşte pescarii / iar eu întind degetele / prin siajul bărcilor”.

Iubirea – ce poate fi altceva decât „rostul pământului?” Şi cel care-l află se bucură de acest rost şi culege roadele lui.

Despre travaliul artistic şi despre laboratorul său de creaţie, Ionuţ  Caragea nu prea oferă date, însă, se pot ghici dintre rânduri, strădaniile de a şlefui versul atât cât să iasă după placul poetului. Edificatoare este poezia: „Glezna unei metafore: nu vrei să mă cauţi prin sertarele / unei aduceri aminte / scrisorile în care-ţi spuneam / de străzile încurcate cu alţi trecători / scrisorile în care-ţi spuneam / de iedera timpului / umbrind ferestrele viselor / nu vrei să ştii cine sunt / şi câte flori în poeme ţi-am dat / şi câte virgule am şters între aşteptările noastre / şi câte cuvinte am sărutat / până la glezna unei metafore…”

Faptul că iubirea apare intempestiv, fără să ceară  voie, şi nu-şi alege timpul, spaţiul, ci doar persoana cu o anume intensitate a trăirii, este evident în poemul: Sezonul fluturilor morţi: ai venit şi nici măcar n-ai bătut la uşă / ai intrat încălţat / mi-ai făcut camera vraişte / mi-ai dărâmat icoanele de pe pereţi / mi-ai răvăşit cearceafurile / mi-ai rupt pernele / mi-ai spart oglinzile mi-ai aruncat covoarele / şi m-ai lipit de parchet / nu am zis nimic / ştiam că după toate acestea / voi dormi în braţele tale / ca şi când abia atunci ne-am fi cunoscut / dimineaţa fără să spui un cuvânt / te-ai legat la şireturi / ai închis uşa / şi toţi fluturii mei au murit / cine dintre noi a greşit / nu ştiu / uneori / întrebările rămân fără răspunsuri / pentru tot restul / vieţii”.

Iată  şi o respirare în spirit haiku, de o frumuseţe stranie şi aproape sălbatică: Rătăcire: ne căutăm la infinit / cum sufletul îşi caută gura/ din care s-a născut…”

Este evident pentru poetul care a scris o viaţă întreagă că Poemul reprezintă pentru el starea de a fi, „o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate”, starea de graţie, respirarea, un modus vivendi, fără de care el nu concepe existenţa: „Clopote de întuneric / Mă caut în interiorul acestui poem / ca pe un secret îngropat de mult timp / şi mă pierd în propriile mele amintiri / într-un labirint fără ieşire / dar ceva se aude / o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate / iubirea mă salvează / cu paşi timizi spre noi întrebări / chiar dacă oglinzile m-au minţit mereu / chiar dacă păsările negre / mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre / cât voi fi / nu voi înceta să cred în iubire / acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul /  rememorând infinitul / în timp ce moartea rămâne doar o legendă / a celui ce trebuia să fiu demult / când am trăit noaptea cu spaimă / şi incertitudine / când au bătut clopotele de întuneric / atunci speranţa m-a scos cu aripa ei albă / din zgura judecăţii de apoi”.

În creaţia fiecărui poet, dacă n-ar exista şi această dimensiune a iubirii, de esenţializare a vieţii, creaţia ar fi incompletă, stingheră şi poate, nu ar pătrunde în sfera de interes a publicului larg.

Ionuţ  Caragea este un poet de înaltă clasă, născut iar nu făcut, care cu fiecare volum oferă noi teme de meditaţii despre condiţia scriitorului, despre însemnătatea actului de creaţie, despre căutarea de sine într-o lume în care omul şi-a pierdut cu totul jaloanele care-i arătau singurul drum adevărat care duce spre înnemurire. El caută, se caută, se pierde şi se regăseşte, de fiecare dată altul, de fiecare dată acelaşi, vrând să ne spună că, omul poate muri şi renaşte din propriile fapte, din propriile stări, din propriile cuvinte.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

17 februarie 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou