~Cezarina Adamescu: „Lumina – fântână de haruri celeste“

ALEXANDRA GOARZĂ – Simbolurile D (’) or  – Fonetism cabalistic, –volum în curs de apariţie –

Tânăra autoare se numără printre acei puţini, din ce în ce mai puţini robi, salahori ai Luminii divine pe care o poartă cu sine pretutindeni, precum sacagiii, povara lor lichidă.

Ea scormoneşte întunericul cel mai adânc să scoată la iveală Lumina. Ca un minier răscolind viscerele  pământului în căutarea acelui filon, ori a pepitei care să merite truda. Şi, de cele mai multe ori o găseşte, astfel că truda ei nu e zadarnică.  Lumina e pentru Alexandra, Bucurie şi Suferinţă, e plinătate de har, e Ochiul Treimic. Lumina e o taină, e foc verde, e lacrimă dalbă. Rană şi balsam totodată, rug şi speranţă, floare de jar, lacrimă arsă dar şi rouă pe suflet, izvor de har,  apă vie. Rana ei mistuie întunericul iar şoaptele ei pot fi auzite până-n adâncuri. Chiar dacă nu le auzi de îndată ce sunt emise – ele se-ntorc în ecou, în vibraţii şi reverberaţii fecunde care sporesc stările celor de care se atinge.

Aşa e Alexandra, o fată cu sufletul încă de copil, aşa cum ar trebui să fim cu toţii, proiectaţi dintr-un viitor-trecut anotimp, cu toate sentimentele-n alertă.

Ea ştie: „Nimeni nu îţi dă lumină!/ Luptă” (Poate monolog). Un copil teribil care stă de vorbă cu îngerul. Şi îngerul îi şopteşte: Trăieşte: „Valsează copilo pe zumzet de-albine/ Şi din bătaia vântului cu frunza!/ Iubeşte pomii!/ Cât încă eşti la poalele muntelui,/ Căci sus e frig şi drumu-e-năsprit./ Sărută florile/ Îmbrăţişează zorile!/ Şi lasă soarele şi roua să te-alinte;/ Iar ploaia să te sfinţească,/ Pielea să ţi-o ocrotească./ Valsează copilo printre pomi/ Şi joacă-te, ascunde-te/ Oglindeşte-te în lac şi în nori!/ Stelele şi luna să-ţi călăuzească lumea./ Şi cascada să te pieptene,/ Ascultă pământul şi tainele-i,/ Căci din nucleul şi magma lui,/ Din astre, păsări, vânt  şi mare,/ Eşti copila lor, rază de soare,/ Trăieşte tot, fii veselă,/ Şi râzi!/ Cât încă eşti copilă! (Trăieşte!)

Iată cum se poate construi o lume din nimic, adică din tot: astre, păsări, vânt şi mare.

Acest copil teribil numit Alexandra îşi pleacă genunchii în faţa urcuşului spre Înalt. Ţărâna înnobilată de suflul ceresc tremură şi se prefiră în cele patru vânturi. Ce rămâne? Miezul şi coaja stau sugrumate, înlănţuite, pândindu-se cu ochi de felină. Pe de o parte: râsul, oftatul, lucrurile domestice trăgând barca pe uscat, iţind amintirile care se atârnă scai de suflet, pe de cealaltă, dorinţa de salt, setea, arşiţa nepotolită după Înaltul în faţa căruia, omul se pleacă tot mai mult, tot mai aproape de ţărână, dar cu ochii-n sus, se ridică de-o şchioapă, levitând, ca sfinţii-n răpire de Duh, stând de vorbă cu Domnul!

Alexandra ne devoalează din propriile trăiri, doar atât cât vrea ea. Restul îl piteşte deocamdată în chivotul propriu. Chiar titlul e încifrat, el pare să ascundă simboluri vechi şi altele, acum inventate într-un „fonetism cabalistic” – aşa cum îi place autoarei să spună. Cheia trebuie descoperită. Dar ea e la fiecare purtător, în propria sine. Interpretăm gândurile pe canavaua proprie. Ele curg la vale precum trunchiul de stejar sau de ulm pe un scoc. Jos, la poale, le aşteaptă butucul, fierăstrăul ori securea.

Se pare că Alexandra ne dă de lucru. Se joacă. Se ascunde, ne strigă, ne face semne, apoi iar se ascunde şi râde de noi, care o căutăm unde nu trebuie. Ea e acolo unde îi e locul, proiectată într-un viitor dinainte ştiut doar de ea. Condiţional optativul este starea Alexandrei. Şi verbul a vrea conjugat la toate modurile şi timpurile: „Pe o insulă rece şi pustie/ Încerci să te-ncălzeşti./ Găseşti un  nor şi soarele/ Şi îi fixezi,/ Începi să cânţi un cântec/ Visezi şi ameţeşti/ Şi te roteşti/ Planetă…” (Ai vrea).

Alexandra face parte dintre cei îndrăzneţi. Pentru că vrea. Ce vrea? Vrea Lumina Ta, lumina mea: „Vreau un soare blând/ Să mă încălzească,/ Să mă iubească./ Îmbrăţişarea lui de raze/ Să mă cuprindă toată,/ Să mă sufoce-n sărutări fierbinţi;/ Nisipul şi marea să mă săreze,/ Ploaia să mă lumineze./ Vreau să adorm când luna mă păzeşte,/ Şi stelele-mi dau visul;/ Vreau miros de alge şi de mare/ Vreau iubire călătoare,/ Prin alte lumi,/ Populate de nebuni,/ Nebuni ca mine,/ Căci,/ VREAU”. (Vreau).

Dorinţe legitime, dar şi dorinţe neobişnuite.

Să stai la taifas cu îngerii, să-ţi faci din curcubeu hamac ori să te agăţi de coama unei comete! Sunt îndrăzneli la care doar cei miruiţi cu iubirea duhovnicească, pot accede. Versanţii cerului se urcă anevoie, îţi trebuie frânghii de raze, proptele de aripi de vultur, aer neted şi sete de absolut, precum şi  Steaua cea de Răsărit, vestitoarea începutului Mântuirii!

Fără o inimă curată şi fără sărăcia în duh, în spiritul Fericirilor de pe munte, nici un muritor nu poate păşi în spaţiul celest să se bucure împreună cu îngerii de vederea Feţei celei Sfinte.

Şi totuşi, Alexandra şi-a câştigat dreptul la candoarea, la puritatea necesare vămii de trecere. Păstrându-şi suavitatea pruncilor, învăluită-n în mantia unui verbalism impropriu, şi, în pofida a tot, neprihana veşmântului unui crin al câmpiei, ea se purifică într-o baie de alb dintr-un senin divin.

Aceasta o spală de patimile terestre, conferindu-i un loc privilegiat printre acei puţini care şi-au aşezat sufletul în palmele infinite ale lui Dumnezeu. La adăpostul mângâierii paterne care nu se poate măsura cu nici o alta, poeta îşi simte sufletul plin de sevă şi de fecunditate, suflet care va rodi, îmbogăţindu-i pe semenii săi cu parfumul şi nectarul din flori şi din fructele harului.

Toate acestea sunt posibile dacă simţi suferinţa Luminii, suferinţă ce poate fi trăită numai dacă-ţi arunci în ea, ca-n fântâna de haruri, secundele rămase întregi de la naşterea sinelui, şi dacă ştii să-ţi clădeşti o casă în coasta străpunsă de suliţă. Acolo, trăind lăuntric, poţi afla Marea Taină, cum pâinea şi vinul se-ntrupă izbăvitor pentru om şi apoi se împart în  fărâme, îndumnezeind făptura cu Trup şi Sânge  jertfelnic. Aceasta în pofida lacrimilor, a îndoielii, a trădărilor de-o clipă, a tristeţii: „Mă ustură un ochi şi plâng;/ Şi pleoapa-mi tremură un pic,/ Mă privesc şi lacrima mi-o şterg/ În oglindă…/ Sughiţ, mi-e frig şi e-ntuneric,/ Îngenunchez şi strig spre cer,/ Că poate două-acum,/ Înconjurate de minciuni, lacrimi şi fulgere,/ Ne-amestecăm cu stelele şi dăm de un răspuns…/ Lumina ochilor e tristă, răzbeşte printre nori,/ Şi-un vânt îmi spune că totuşi iubire există,/ Dar nu e pentru noi…/ E doar oglindă…” (Rugciune scurtă în oglindă).

Crezul poetei este rostit în smerenie şi taină şi e aşezat pe altarul sinelui, în cea mai desăvârşită linişte pentru că doar în tăcere simte cum, Doar în nori: Când câmpurile noastre vor vibra,/ Şi-atingerea va fi divină,/ Vom simţi tot şi vom zbura,/ Spre starea de plenitudine deplină.”

Plenitudinea deplină: Cuvântul! El este Iubirea care ne poartă, Iubirea care ne ţine, iubirea care, în cele din urmă rămâne înscrisă cu jar pe jertfelnic.

Motivul Cuvântului apare frecvent, căci el este Poarta, nu numai Drumul de trecere Dincolo, ci Începutul, Marele început al vieţii celei adevărate. Fiindcă El era la Început şi dincolo de orice Început, adică dintotdeauna.

Poarta Cuvântului se deschide numai atunci când pomul îşi scutură fructele coapte şi dulci îmbăiate-n lumina albului de crin, în albastrul zorilor, atunci când cazi în genunchi şi ceri iertare zilei că trebuie să pătrunzi gol în ea.

Alexandra ne dăruieşte în acest volum, clipa sa de căutare de Dumnezeu, întreagă, curată şi tainică. Ea împlântă cuţitul Luminii în trupurile noastre de pământ, lăsând să ţâşnească izvorul proaspăt şi primenitor al Adevărului Veşnic. Şi nu e puţin lucru, dimpotrivă.

Poeta ne ia martori fideli şi intimi la comuniunea sa cu sacrul. Din clipa zămislirii, ceasul vieţii bate cu dangăt de clopot după o lege sacră care se cere decriptată.

Poezia Alexandrei Goarză nu se dezvăluie decât acelora care ştiu a vedea cu dioptriile inimii, care ştiu auzi cu tulumbele auditive care au născut bethoveeniana „Odă a Bucuriei”, ea se simte, se adulmecă, se împrăştie-n tine ca o aromă de mirt, furnicându-ţi încheieturile sufletului.

Şi, mai mult decât atât: ea rămâne, ca o flacără olimpică purtată de maratonist, preluată de la inimă către inimă, într-un sunet suav, cât un firicel de speranţă, cât o luminiţă din ochi, cât o adiere de şoaptă în bătaia zborului lin al aducerii aminte.

Atât cât trebuie să ne facă atenţi că nu suntem altceva decât fii ai Luminii.
Galaţi, 15 octombrie, 2008

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou