~Cezarina Adamescu: „Panseuri lirice sau tânăra pasăre a înţelepciunii“

Exegeză la IONUŢ CARAGEA, DICŢIONARUL SUFERINŢEI – citate, aforisme, vol, II, Fides, Iaşi, 2010.

Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează  demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.”

Şi celor care cârcotesc împotriva acestui gen care solicită atât inteligenţa, experienţa de viaţă  dar şi trăirea afectivă, Ionuţ Caragea le spune: „Nimeni nu este obligat să-şi caute fericirea în <Dicţionarul suferinţei>. Iată-l acum pe poetul Ionuţ Caragea în ipostaza de panseist într-un florilegiu superb de gânduri filozofico-poeticeşti transpuse tematic într-un presupus „dicţionar” şi nu unul oarecare, ci un dicţionar al suferinţei. De ce al suferinţei? Pentru că suferinţa este apanajul poetului. Este starea lui de graţie. „Naturelul” său.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică. Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Plimbându-se lejer pe o plajă întinsă, de la zenit la nadir, cuprinzând teme precum: dihotomia adevăr-minciună, destinul, dragostea, dar şi iubirea între care Ionuţ Caragea face o distincţie, Dumnezeu şi îngerii, panoplia în care sunt înfipte precum cuiele-n cruce: durerea, suferinţa, tristeţea şi lacrimile; dar şi fericirea, speranţa, nimicnicia, gânduri şi consideraţii despre… gânduri, inteligenţă, minte, nebunie şi iar gânduri, lumină, întuneric, tenebre, pe treapta superioară a luminii – iluminarea înconjurată de umbre şi înfăşurată-n curcubeu, reflecţii despre moarte, despre oameni, lume, umanitate, în sfârşit, despre Poezie şi tot ce înseamnă cuvânt (la Ionuţ Caragea – tot ce înseamnă cuvânt poate deveni Poezie!!), străfulgerările de gând sunt o lectură agreabilă şi utilă oricărui suflet în căutare de sine sau de altul-pereche.

Apoi, revelaţii şi paradoxuri poetice, Timp, vârstă, amintiri, efemer, nemurire, eternitate, întregul numit Trup şi suflet, Singurătatea, Viaţa şi Visul, iată marile categorii spre care se apleacă Ionuţ Caragea în universul său reflexiv, atât de promiţător şi chiar ispititor pe care-l aşterne acum pe suport pentru ca ochii noştri să privească dar şi să vadă, urechile noastre să asculte dar şi să audă, simţurile noastre să pipăie dar să şi simtă, mintea să se trezească şi să coboare în inimă, ca-n Rugăciunea Inimii, şi să ne alegem cu fructul esenţei de spirit care este gândirea aforistică, îndeosebi cea rânduită poetic.

Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui  Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii.

Limbajul aforistic nu e căutat dinadins ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum  firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din « generaţia Google », al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie.

Şi dacă alţi tineri creatori sau autori cu « cazier poetic » bat monedă la nesfârşit pe amor cu toate ingredientele sale (dovadă ultimele postări pe reţeaua literară ning care abundă în trivialităţi cu greu de închipuit pentru orice om de bun simţ, în care poeţi <de geniu!> precum Mihail Gălăţanu, fac amor cu patria pe care o cheamă cu apelativul: “fă patrie, dă-ţi tricolorul jos de pe tine” şi de aici, tot felul de murdării care mânjesc, în cele mai mârşave ipostaze, nu numai ideea de Patrie, dar şi pe aceea de Poezie, vezi: « O noapte cu patria » şi toate celelalte creaţii ale sus amintitului autor, foarte bine cotat de Uniunea Scriitorilor de unde ia premii naţionale şi „interpilaţionale” de poezie), la Ionuţ Caragea sentimentul iubirii este înălţat la cote de sublimitate pentru că e conştient că derivă din Iubirea Divină.

Iată  ce spune Ionuţ Caragea despre Adevăr: „Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ.” Şi acest superb poem în proză despre adevăr: „Dacă adevărul ar avea umbră i-am spune Om. Dacă ar avea urmă i-am  spune călătorie. Dacă ar avea aripi i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte i-am spune destin. Dacă l-am uita i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie i-am spune Dumnezeu”.

Pe cine nu preocupă destinul şi cine nu doreşte să afle cine este? Toţi poeţii şi filozofii şi-au pus aceste întrebări. Că au aflat răspunsuri sau nu, e greu de presupus. Oricum, răspunsurile sunt nemulţumitoare pentru că nu putem pătrunde cu mintea aceste taine, decât poate, în clipa din urmă, ori în lumea de dincolo. Important este să meditezi din când în când asupra acestor lucruri. Şi Ionuţ Caragea o face în chip original pentru că reflecţiile lui sunt rezultatul experienţelor multiple de viaţă, nimic nu e superfluu, gratuit, lejer, fără discernământ. „Suntem născuţi să fim căutători de comori printre tainele acestei vieţi”. Ferice de cine le şi găseşte!

Şi ce frumos spune Ionuţ: „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”.

Panseurile despre dragoste sunt remarcabile prin ideatica lor: „Dragostea este un pod de flori între inimi”; „Dragostea este unicul perpetuum mobile”; „Dragostea este o ghilotină cu aripi”; „Suntem contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut”; „Sărutul e cursul de predare a unei limbi străine”„Să nu-ţi trezeşti păsările din tine. Te vor lăsa fără anotimpuri şi inima ta va rămâne doar un cuib părăsit”; „Ceva din mine caută ceva din tine. Bine că există iubirea”; „Dragostea este focul mocnit pe care arunci din când în când câte o speranţă ca pe un lemn putred”; „Dragostea este o fata morgana într-o deşertăciune carnală”; „Pentru poarta unui sărut nu există nici încuietoare, nici cheie”; „Ce zei şi-ar vinde locul pe ultima noastră îmbrăţişare?”„Nu ne simţim niciodată acasă până când nu locuim în inima celuilalt”„În faţa dragostei până şi cerul cade în genunchi”; „Orice iubire începe în cheia sol”. Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine.

De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrindit al pământului. Despre Dumnezeu, Ionuţ Caragea se pronunţă cu maximă reverenţă: „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu nu-ţi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrăţişările lor, strângerile de mână, dar mai ales privirile…”; „Dumnezeu este prisăcarul stelelor”.

Tânărul autor Ionuţ Caragea a făcut din durere, suferinţă, tristeţe un suport liric care i-a dat putere să lupte mai departe şi să învingă. Nu este om care să nu le fi întâlnit şi experimentat, dar puţini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevărat remarcabil să ştii să faci din durere o cauză bună, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit, pentru câştigarea unui suflet.

„Durerea este investiţia cea mai de preţ, / mărunţişul din buzunarele întâmplărilor zilnice”; „Suferinţa este ştreangul cu care se spânzură iluziile”. Şi iată ce spune Ionuţ Caragea: „Suferinţa este îndemn la cunoaştere”. Poetul Jose Marti spunea: „Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul mai frumos”.  Durerea, suferinţa, lacrima constituie apanajul poetului, bagajul lui pe care trebuie să-l poarte întreaga viaţă. Nimeni nu e scutit de acestea pentru că ele fac parte din fiinţa fiecăruia. „Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice”.

Nici în privinţa fericirii şi a speranţei, Ionuţ Caragea nu este mai puţin părtaş: „Nu vă sfiiţi să iubiţi frumosul, fericirea e pe gratis”; „Speranţele nu poposesc niciodată în cuibul orelor precise”; „Singurul defect al fericirii este că nu apare niciodată atunci când o căutăm”; ”Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine”; „Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri…”

Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi care, plin de curaj, bate la porţile nemuririi.

Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte  vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dicţionarul suferinţei” ne demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile.

Nebunia este un subiect delicat, abordat frecvent de autori pentru taina pe care o conţine. Un strop de nebunie există în cea mai echilibrată minte. Ea este un soi de înţelepciune întoarsă cu spatele. Important e să nu se extindă şi să nu degenereze.

„Nebunia este războiul dintre două armate cu acelaşi comandant. Geniul este cel care negociază pacea…”; „Nu purta războaiele minţii cu cei care fac risipă de vorbe…”; „Nu ne dovedim niciodată inteligenţa detestând-o pe-a altora”; „Genialitatea nu poate fi protejată decât de ghilimele”; „Gândurile mele, circumferinţa unui trunchi de copac despletindu-şi seva într-o coroană de vise…”

Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. Iată ce spune autorul despre Lumină şi întuneric: „Întunericul nu este decât un paradis cu luminile stinse în care oamenii-şi strigă pe nedrept izgonirea”; „Umbra este un câine cu limba tăiată”; „Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare probabil că aş rătăci printre stele…”; „Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului”; „Ah, dacă iluminaţii ne-ar face nopţile albe!”; „Cum putem trăi în oglinda luminilor stinse?”

Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspăt şi de uimitor încât te copleşeşte la simpla citire. Apoi te adânceşte-n meditaţie şi-n contemplarea adevărurilor vieţii la care, poate te-ai gândit dar nu le-ai formulat niciodată, iar acum le regăseşti spuse de buzele altcuiva.

Iată  meditaţiile lui despre moarte: „Moartea nu cerşeşte niciodată”; „Moartea este un câine care adulmecă oase”; „Moartea, traficant de nisip în spaţiul îngust al clepsidrei”; „Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul”; „Graţioasă, moartea se plimbă ca o lebădă neagră”; „Moartea este singurul geniu în mânuirea timpului bumerang”; „Moartea îmi imită dragostea cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa cu o clipire”; „Ce îi lipseşte morţii mai mult decât să fie mamă?”; „Moartea este un miriapod celest ce se plimbă pe capetele noastre plecate”; „Numai mergând către moarte omul rămâne fidel naşterii sale…”

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane. Centrul universului, se ştie, este Omul. Ca să fii moralist, trebuie să ai, însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de naturalist, de ecologist, de sociolog şi de fin analist. Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, te aşteaptă la orice colţ. E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize. Despre om şi umanitate, Ionuţ Caragea are următoarele gânduri:

„Omul a îmblânzit aproape toate animalele dar a devenit prada propriului animal”; „Omul este un fluture rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul Umbrelor”.

Şi, în sfârşit, despre terenul pe care se mişcă cel mai lejer, Poezia, Ionuţ Caragea are următoarele descoperiri: „Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte”; „Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori”; „Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii”; „Poezia este dragostea. Odată ce iubeşti… vei iubi pentru totdeauna”; „Eu, poezeul cuvântului, creez poezia”; „Viaţa se ceartă în versuri cu moartea”; „O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricât de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă”; „Mulţi vorbesc din suflet dar niciunul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet”; „Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet”; „Existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie”; „Prin poet Dumnezeu reinventează lumea” ş.a.

Sunt atâtea înţelesuri în meditaţiile aforistice ale lui Ionuţ  Caragea că nu-ţi ajung clipele ca să le desluşeşti!

Cu toate că se declară copilul născut pe Google, Cartea reprezintă  pentru Ionuţ Caragea suportul cel mai solid, reazemul care i-a sprijinit tâmpla, umărul, mâna şi inima, aşa cum mărturiseşte: „Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii cartea ne va face cu adevărat fericiţi…”; iar despre Poet spune: „Poetul tot poet rămâne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaţă, cât o patrie, bătând în pieptul unui copil”, ceea ce mi se pare foarte adevărat.

Citindu-l cu atenţie, îmi regăsesc propriile gânduri şi propriile imagini pe care nu am avut ocazia să le materializez în cuvinte. Să fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care străvede prin semenul său, cum îi palpită inima atunci când se-ntâlneşte cu Poezia?

De o savoare aparte sunt paradoxurile poetice şi revelaţiile, care sunt scurte blitz-uri cu caracter axiomatic. „Nu este o problemă să înfrângi ego-ul ci unde îi îngropi cadavrul”; „Suntem prea buni şi avem prea mult de oferit pentru a ne gândi la un univers limitat”; „Unii mai degrabă învârt universul pe degete decât să împartă infinitul cu un om”; „Curtea de justiţie este singurul loc în care se sfidează legile universului…”; „Logica este arta prin care ne dovedim încăpăţânarea în faţa miracolelor”; „Libertatea totală este cancerul oricărei societăţi”; „Ura este pasiunea celor în criză de timp”; „Pământul este moştenirea tuturor clipelor de tăcere…”; „Filosofia este un os după care aleargă  toţi câinii istoriei”; „Câteodată preschimb apa în vin dar mă îmbăt cu apă chioară…”; „Dragostea se reciclează, sufletul se vinde, păcatele se cumpără…”

Despre categoriile filozofice: timp, efemer, nemurire, vârstă, eternitate, Ionuţ Caragea spune: „Cu cât sunt mai mulţi oameni pe Pământ cu atât timpul se consumă mai repede…”; „Bătrâneţea este marea artă a existenţei  născută în urma războiului cu timpul”; „Viitorul este religia celor curioşi”; „Timpul este marele maestru al deghizării…”; „Amintirile sunt epave pe fundul mărilor interioare”; „Tăcerea este un ritual de împerechere cu eternitatea”; „Dreptul la nemurire începe cu prima durere”.

Trupul şi sufletul – două categorii inseparabile, sunt şi ele subiect de meditaţie pentru poet, dar şi de definire şi desluşire a sensului acestora, atât pentru sine, în primul rând, cât şi pentru ceilalţi: „Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul… ca pe un etern adio”; „Dragostea este cordonul ombilical dintre fiinţă şi suflet. Când dragoste nu e… nimic nu e”; „Sufletul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu”; „Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi”; „Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet” ş.a.

Singurătatea, viaţa, visul, alte trei categorii care sunt în atenţia poetului Ionuţ  Caragea. „Când te pierzi în pustiul singurătăţii, unica scăpare este să te regăseşti pe tine însuţi”; „Viaţa-i un plâns cu sughiţuri”; „Viaţa este o mirare între două ascunderi”; „Viaţa este un sevraj între două doze de moarte”; „Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr”; „Până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid…”.

Selecţia de faţă se înscrie între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, ne oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană: naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul etc.
Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.
Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte.

Anecdotica suferinţei nu se putea să nu-l atragă pe poetul Ionuţ Caragea. Indiferent de starea lui trecută, prezentă sau viitoare, om fiind, el nu este scutit de anumite manifestări ale suferinţei. Însăşi depărtarea de casă poate isca motive de tristeţe şi de dureroasă melancolie.

Colocviile lui Ionuţ Caragea cu  propriul  înger ori cu propria conştiinţă sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp de câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi le află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea. Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare. Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta, rodesc cel mai frumos fruct: Iubirea!
Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

23 FLORAR 2010 –

ÎN SĂRBĂTOAREA RUSALIILOR

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou