~Cezarina Adamescu: „Popas dincolo de firesc în cartea cu foşnete“

DIANA MĂNĂILĂ, Hana. Carte cu foşnete, Editura  JUNIMEA, Iaşi, 2007

Având girul regretatului Cezar Ivănescu, de curând plecat în patria poeţilor, volumul Hana. Carte cu foşnete, al Dianei Mănăilă reprezintă premiul Editurii JUNIMEA la Concursul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, ediţia a XXVI-a, 2007.

Într-o reprezentare grafică deosebită, volumul se înscrie în linia poeziei post-post-moderniste, apreciat de critică şi bine primit de cititori – atât câţi mai sunt – de poezie.

Cartea propune „un popas dincolo de firesc”, pe târâmul magic al cuvintelor, al foşnetelor care se adună şi se risipesc, întorcându-se în ecoul, rezonând pe cele mai senzibile corzi ale inimii. E vorba, neîndoios, de iubire, în subtilele ei nuanţe. Iubirea care dă înţeles şi temei de rămânere vieţii, în rotundul ei ideatic.

O suită de inefabile destăinuiei, învoalate-n metaforă, aşa cum numai o femeie ştie să le împărtăşească, nu vehement, nu ţipat ori isteric, ci, şoptite parcă la urechile vântului, gata să le spulbere-n tării, acolo unde, doar acolo, vor fi ascultate cu adevărat, înţelese şi acceptate cu îngăduinţă.

Auzind filele cum foşnesc în „cartea cu foşnete”, ai senzaţia unor „semne de zbor/ peste tăceri despletite” (Ea).

Ea. Femeia care: „nu rostea cuvinte” şi „nu avea privire, nici petale/ ea rotunjea iubirea între aripi”.

Miracolul maternităţii o face pe Ea (femeia care se confundă cu autoarea) – să perceapă cu cel de-al şaselea simţ, că „Hana este semnul lui Dumnezeu. A păşit într-o zi pe sufletul meu”.

Plămadă care-i creşte-n viscere şi care-i şopteşte poemele dinăuntru, unul câte unul.

Nicicând nu s-a vădit legătură mai tainică decât aceea dintre mamă şi prunc. Fiecare ascultă respirările celuilalt, îi presimte mişcările, îşi îngemănează bătăile inimii, îşi împletesc fuioare de sânge pe irişi, până: „linia vieţii devenea un orizont/ de sânge/ prin care vulturii treceau în altă lume/ iar orbii se roteau curcubee (Ea). Fiindcă, mărturiseşte poeta, „Ea este Hana / Hana nu este ea( Hana este cuvântul care  ţine de mână/ atât de tandru, atât de firesc (…)/ făcându-i păsări căprui în locul amintirii.” (Despre poemele dinăuntru).

Şi în timp ce miracolul sfânt se alcătuie, fibră cu fibră, genă cu genă, respiraţie cu respiraţie, lichid cald ţâşnind dintre gene, lichid roşu suind în aorte, ştie, abia presimţind că, „numele ei sunt acele poeme/ în care femeile lumii deşiră pământul/ îi împletesc fular lui adam// între irişii goi/ ea descântă lumina/ din care hana îşi va decupa inima” (Despre poemele dinăuntru).

Dar iată şi Destăinuirile Ei, pline de o senzualitate conştientă şi netrucată, precum: „acea arcuire acidulată a secundei pe linia sânilor/ istovitorul zbor împrejurul ideii de libertate” (Prima destăinuire. Inelul pierdut).

Care este firescul femeii, îndeobşte? Acela de a-şi transforma iubirea-n foşnet de dragoste.

Acum am revenit la firesc sau poate doar/ mi-am aşezat trupul în formă de cuvânt şi îl rescriu de o mie de/ ori în mii de milioane de forme şi doar aşa-s frumoasă, albă/, italică, zveltă, ca un  miros de floare de măr”/ (…)Zâmbetjul mi s-a făcut crăiţa de prins la urechea vântului,/ pe înserat” (A doua zi. Despre azi).

Conştientă de  feminitatea, de inefabilul pe care-l împrăştie, prototip al Evei prin excelenţă, poeta spune: „cu şoldurile neîmblânzite jur/ pe ultimul răsărit de mai, pe o agudă coaptă/ jur pe o piruetă nocturnă/ că nicio femeie  din lume nu te întristează mai tare ca mine/ nicio femeie din lume/ nu ştie să-şi lipească urechea/ de inima ta ca de un super glue, de un ghioc/ prin care ea îşi ascultă atent unicul transfer/ veritabil de sânge, curgerea rubinie din tine/ în gândurile ei maculate/ (…) sunt disponibilă te iubesc ca şi cum mi-aş desena/ liniştea pe gheţari/ scriu numele meu pe tâmplele-ţi albe/nici o altă femeie nu te va boteza mai frumos decât mine” (Prima destăinuire – Inelul pierdut).

Aflarea perechii, a jumătăţii de măr şi a celeilalte aripi, necesită trudă, aşteptare şi, de cele mai multe ori, ieşirea în crucea drumului precum Sunamita în noapte, la porţile cetăţii, căutându-şi doimea: „…pe când eu udă sub ploaia de vară te căutam pe străzi ca şi pe o/ idee uitată, ca şi cum bunica mea dusă în lumea tăcerii ar fi/ privit pe sub lespezi spre un degetar de lumină. Aşa te căutam” (A doua zi – Despre Azi).

Aceste poeme epice, impregnate de un lirism debordant, din ciclul Destăinurile Ei , sunt de natură să transmită fiorul freatic al dragostei. Dragostea – acest joc inconfundabil de-a nemuritul e prezentă peste tot în lirica acestei tinere poete, aşa cum e şi firesc: „(…) sărutul ne va/ coace gutuia din fereastră, vom face lumină pe trupul tău/ cald…ştiu, îţi poate părea desuetă gutuia galbenă cu miros de/ părinţi (…) hai să ne împodobim tâmplele! Tu să-mi însângerezi întunericul, să-mi încălzeşti ideile despre/ cum se iubeşte o femeie de fildeş… eu îţi voi colinda sângele pe/ sub brad” (Cea de a treia – Idei de Crăciun) (…dulcegării de iarnă).

Entropia, trecerea, schimbarea dintr-o stare  în alta, mereu din ceva în  altceva, plecare-venire, moarte-înviere, logodnă  perpetuă şi nuntă cu surioara ţărâna, apoi răsărirea în fir, în boboc, în spic, în sămânţă, acest ciclu cosmic din care noi suntem doar o fărâmă, se face simţită în A patra – Plecarea: (Ţărâna-i înţeleaptă ca o mamă… şi cu braţe largi): „Ştii, uneori fluturii îşi lasă coconii pe buzele mele şi totul/ devine rotire, literele fac aripi multicolore şi se desprind, mi se rostogolesc peste ţesuturi…acolo se aşază împreună cu vântul, mă apasă pe vene. Lichidă, mă preling pe degetul ierbii.// Într-o zi, îmi voi lipi cerneala de pietrele reci, ca şi cum// mi-aş tatua plecarea…”

La Diana Mănăilă – spiritul ludic primează. Ea ştie să se joace frumos, n-a uitat această fermecătoare îndeletnicire vitală a copilului şi, se pare că vârsta, are prea puţin de-a face cu jocurile ei, pe care le născoceşte singură, le joacă, de obicei singură, sunt doar ale sale, rareori primeşte în joc pe altcineva: „leg cuvintele sub formă de şotron/ sărind într-un picior în casa inimii, casa de coral/ acolo îmi găsesc liniştea/ o copilă o trece dintr-o palmă într-alta/ ca pe un cordon de nisip/ din care îşi înalţă castele// (***)//,, de mărţişor, aş vrea să-mi împletesc sângele cu o stea/ vei regăsi atunci o urmă de Diană în dreptul cerului” (A cincea destăinuire – Destăinuire în coral).

Erotismul nu lipseşte, cum e şi firesc, din lirica acestei tinere poete, dar e nuanţat, reţinut: „…acum ştiu că pot să-mi pudrez genunchii în roata/ soarelui, până la apus. Sunt din nou o prezenţă sensibilă, ochii/ au cărbuni nocturni, simt pielea mea umezindu-i secvenţial/ pleoapele; este adevărat, îmi lipseşte apa; mi-e sete, buzele mi/ se încreţesc spontan, Enya tace, tace odată cu mine, până la/ înnoptare: acum sunt sigură şi atât de plină, simt o altă femeie/ acolo…este ca şi cum el m-ar cuprinde de umeri şi m-ar iubi” (A şaptea destăinuire – Nocturnă).

Cu toate acestea, Diana declară nonşalant: „Eu nu am fost îndrăgostită niciodată./ Am fost doar prinsă într-un joc de-a degetele împreunate,/ undeva, într-un cub închis, un simplu alcov cu scadenţă pe viaţă./ Trupul sticlos se unduia încet, la fiecare pagină întoarsă, la/ fiecare semn al mirării…cum zboară timpul! Parcă ieri Lhassa/ era în concert la Mardeille!/ Pe atunci sânii mei căutau cerul cu mirarea unei Eve respinse.” (A noua destăinuire şi ultima – Adevărul).

În partea a doua a volumului, Eu, înnaripând cerul, şi lipindu-mi urechea de inima Hanei – miracolul maternităţii fizice  şi psihice se face simţit. Dar şi al celei spirituale, al conceperii poemului – care e tot o minune a lui Dumnezeu: „Scriu cu mâna altuia/ cu mâna celui ce-ar fi iubit fecioarele zvelte fecundând iarba cu/ tălpile moi/ cu mâna celui ce-ar fi răcnit dimineaţa în satul lui cu opinci la/ icoană/ a celui exilat printre lacrimi/ printre Sânziene şi mir.// Scriu cu degetele împletite-n horă a închinăciune şi a bucurie.” (p. 27).

Ultimele versuri din fiecare poem al Dianei, subliniat în italice este concluzia, esenţa  întregului şi uneori, sună ca o sentinţă. Dăm câteva exemple: „Nici o altă femeie nu te va boteza mai frumos decât mine”; „(…) Zâmbetul mi s-a făcut crăiţa de prins la urechea vântului,/ pe înserat”; „câteodată recunosc doar conturul/ buzelor ce nu-mi aparţin”;  „V-am spus, eu nu am fost îndrăgostită niciodată!”; „oare şi ele, cuvintele, se înalţă la ceruri?”; „eu sunt anonima cu maci coliere”; „încă un copil/ pentru care iubirea/ capătă un sens al rupturii” ş.a.

Doar pe câteva idei se calchiază versurile Dianei Mănăilă, dar acestea sunt fundamentale: viaţă, iubire, maternitate, contemplarea de sine; feminitate; farmec. Ele degajă un aer stenic, sănătos reconfortant, fără grimase, spaime atavice, coşmaruri, probleme grave existenţiale. Ea este în perioada de graţie în care trăieşte şi atât. Şi bucuria acestei trăiri plenare se revarsă spre noi. Ca o gură de oxigen, ca o transfuzie de lumină, în stare să reanimeze, să tămăduiască, să revigoreze pe cei din jur, indiferent de vârsta lor biologică.

Şi prin aceasta, poezia Dianei Mănăilă, îşi atinge scopul.
Galaţi, 26 septembrie 2008
CEZARINA ADAMESCU

Un răspuns to “~Cezarina Adamescu: „Popas dincolo de firesc în cartea cu foşnete“”

  1. Diana Manaila Marandici Says:

    Buna ziua!

    Stimata Doamna Cezarina Adamescu,

    ma onoreaza profund scrierea dumneavoastra despre Hana; este o viziune atat de aproape de izvorul cuvintelor-aripi si al gandurilor albe.
    A fost o mare placere sa regasesc aici insemnul dumneavoastra, atat de pretios si incurajator pentru mine.

    Cu drag si frumos,
    Diana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou