~Cezarina Adamescu: Cronică de întâmpinare la volumul „File de jurnal“ de Ana Urma

Desigur, oricine s-ar putea întreba: oare un om obişnuit, nu mai are dreptul de a visa? Ori, îşi mai permite astăzi omul obişnuit să viseze?

Ana Urma ne oferă răspunsul: da, are dreptul. Ea dă mărturie: visul nu costă nimic. În schimb, este nepreţuit. Cât timp visăm, înseamnă că trăim. Vai de cel căruia i s-au terminat visele!

Autoarea de faţă, după cum se prezintă,  „un bun creştin”, „mamă, soţie şi bunică”, mărturiseşte: „visul meu este să aleg din tot ce am scris, cele mai frumoase rânduri şi să le adun într-o carte”.

De ce vor oamenii să-şi adune gândurile şi visele într-o carte?

Ca să rămână, evident.

Să  rămână undeva, înscrise. Eventual, în MAREA CARTE A VIEŢII, care se scrie necontenit, chiar şi când lumea  va înceta să existe.

Un scriitor gălăţean, în vârstă  de 84 de ani, a debutat anul acesta, în luna mai, cu o plachetă de versuri la care pigulise întreaga viaţă. Şi a rezumat lucrarea sa în câteva cuvinte, pe care mi le-a scris pe pagina de gardă a cărţii: „Am vrut să rămână şi după mine ceva!”

Scrierile mele au venit ca un răspuns la multele întrebări pe care mi le pun. Pentru mine este cel mai uşor mod de a vorbi cu Dumnezeu”.

Şi ce alt dar, mai de preţ i-ar putea oferi Ana Urma lui Dumnezeu pentru supremul dar al vieţii? Decât prinosul gândului şi al cuvântului său, smulse din inimă. Aici nu încap mistificări.

E bine să-ţi pui întrebări. Mintea cercetătoare a omului şi-a pus întotdeauna şi a încercat să afle răspuns la marile dileme legate de viaţă, de naştere, de moarte, de creaţie. Chiar dacă răspunsul îl găseşti doar în clipa supremă, cea din urmă, sau nici atunci, nici măcar atunci…

Marile nelinişti au fost generatoare de opere memorabile.

Şi apoi, neliniştea este apanajul poeţilor şi al filosofilor.

Ana Urma nu este poet, cu atât mai puţin filosof. Ana Urma este un om (o femeie) în dialog continuu cu Dumnezeu.  Nu-L scapă  nici o clipă din ochi şi nu-L slăbeşte cu întrebările.

Are un nume de două ori predestinat. Sacrificiului şi Urmei pe care trebuie s-o lase. Aşa se înţelege din tot ce face.

Iată  un modus vivendi!

Trăieşti în Dumnezeu, respiri în El, tot ce faci este întru Numele Său, conştient sau nu, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, ca tot ceea ce facem, să fie în Numele Lui.

Dumnezeu văzut în toate, trăit, respirat, asumat, însuşit. În chip omenesc, imperfect. Aşa cum ne e dat nouă, oamenilor.

Dialogul Anei Urma cu Divinitatea se desfăşoară  (cel puţin din partea autoarei), în chip poetic. Şi rodul acestor ciudate şi stranii experienţe şi frământări – sunt creaţiile – lipsite de pretenţii literare – ci doar trăiri autentice.

Simplitatea şi căldura lor le conferă valoare.

Poemele, recent scrise, cuprind o arie largă de teme, de la pasteluri, „Nostalgii de toamnă”, „Pe pragul altei toamne prinosul să îmi las…/ În toamna mea frumoasă cu rod de albe perle/  Trezit de roua rece prin frunzele-ţi rebele, /  Sub blânda-ţi sărutare mi-am scuturat petala / Şi-a renăscut izvorul din zestrea sa natală, /  Bogat sunt eu în gânduri şi dăruit de Domnul, /  Smerit să-l văd în toate, El este artizanul / Şi-mi plec din nou genunchiul de dorul unei zile, /  Când petrecut de toamne voi poposi la stele…” – la formulări aforistice: „ Recurs la cuvinte….” „Uneori rătăcim pe cărările drepte / Si vrem să trăim în vârful de munte, / Necrescuţi în urcus, în purtare nerosi/  De scara iubirii ce-o ducem cu noi”. Dar şi teme precum Iubirea, Credinţa, maternitatea, natura.

Raportarea  autoarei la Cuvânt este, îndeobşte, aidoma oricărui creator, care este legat ombilical de acest instrument – al doilea sistem de semnalizare, dat omului pentru a-l diferenţia de alte specii vieţuitoare.

Pentru Ana Urma, cea care şi-a adunat hrană  din cuvânt,  nu mai e nici o îndoială că: „Uităm că suntem locuiţi de cuvânt,/ Cu limbă de clopot ne sună în minte” . Forţa cuvântului e atât de mare încât: „Şi-auzul alintă sau colţii-i împlântă, / Suntem creatorii cuvintelor grele” – iar poetului, ce altceva îi rămâne de făcut decât: „Un nume le dăm, ne-ncurcăm în ele / Şi-încă respirăm …ne mirăm în treacăt / De-a lor greutate , răpuşi n-am căzut. / Pe roată le tragem, punem pioneze,/ Ne batem cu ele, fără să conteze /  Înţelesul lor, la tarabă este de vânzare,/  Negustori cu carul, marfă oarecare…/ Şi-apoi, ne mirăm că n-avem putere, /  Hrana e amară, litere stinghere, /  N-am ales neghina de bobul de grâu, /  De tresar străbunii în lanul pustiu,/ Cu florile rupte, cu spini în cununi,/  Curg tăcerii lacrimi adunate-n pumni.” („Recurs la cuvinte”)

Creştinul, şi în chip deosebit Poetul, cel care se rosteşte pe sine prin Cuvânt,  are o responsabilitate imensă în această (Co)participare la Creaţie, de aceea, autoarea subliniază: „Ai grijă copile când-napoi primeşti/ Hrană din cuvinte … să nu te răneşti!” („Recurs la cuvinte”)

Cu nici un chip Cuvântul adevărat şi pur nu trebuie vândut, înstrăinat, distrus, conform adevărului biblic: „Căci din cuvintele tale vei fi mântuit şi din cuvintele tale vei fi osândit”.

În aceste ultime versuri este subliniat şi un alt aspect, anume, acela că, tot ceea ce dăruieşti, vei primi în schimb înmulţit şi îmbunătăţit, conform Legii de aur a creştinismului: „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura”.

Fără  lumina christică, acest Cuvânt  e nefolositor precum un lucru vechi care trebuie aruncat. Doar Cuvântul iluminat de Duhul lui Dumnezeu e capabil să ilumineze sufletul. Şi iată cum transpune poetic această idee Ana Urma:

Când cerul darnic mi-a revărsat lumina,/  A visurilor aripi sub tâmplele-mi albite, /  Nestăvilite-n zbatere şi fără de hodină,/ Deschis-au o fereastră luminii infinite. /  Şi a pătruns în suflet o armonie mută, /  Care-mi adapă cântul ca apa pe o floare,/  Şi firea o-ngenunche, supusă şi tăcută,/  Pe-altarul închinării cel fără de hotare.” („Va dăinui”)

Există, fără îndoială ceva sublim şi inefabil în gândul Anei Urma şi cred că este vorba de acea „armonie mută” – care-i hrăneşte şi-i adapă creaţia precum apa adapă florile, şi supusă acestei contemplări mute, autoarea spune:

„Robit visării şi contemplării mute,/  Mă las purtat pe-a visului aripe /  Şi-nchin smerit în faţa strălucirii Sale, /  Pe-altarele credinţei al neputinţei şarpe. /  Purtat-adânc închisă cu tainice zăvoare,/  Statornica iubire în piept ce mi s-a pus,/  Îmi luminează calea în ruga-mi arzătoare, /  Căci foc cu foc aprinsu-mi-a Iisus!” („Va dăinui”)

Iată că în ultimul vers autoarea deconspiră sursa acestei stări de inefabilă graţie, când pluteşte pe aripile visului, iluminată de focul aprins în suflet de Mântuitor.

În retortele sufleteşti, alchimia produsă de lumina christică va produce „un strop de apă vie”.

E adevărat, în „cămara ascunsă” – se găsesc toate visele, „lăuntrice zboruri cu-aripe în piept”, iar omul trebuie să lase ferestrele deschise pentru îngerii care vin încărcaţi cu „flori de lumină”: „Din amfore pline parfumul ne varsă,/ Ne vindecă rănile zidite în noi,/ Cu mâinile goale revenim spre acasă / Şi lutul adamic se-ntoarce `napoi.” („Din tot ce triumfă”)

Lecţia cea mai importantă a vieţii e dată  – fără doar şi poate de natură  – creaţia lui Dumnezeu care ne învaţă ea însăşi cum să  trăim şi, mai ales, cum să  murim, pentru că, din tot ce suntem, încredinţăm ţărânii doar un bob stropit cu iubire. „Natura întreagă, o necuprinsă carte, / Ne-nvăţă şi moartea a şti…/ Din tot ce triumfă o clipă-n natură,/ Rămâne dar brazdei un bob, o sămânţă… / Din trestii firave cu-aripe de ceară,/ Doar gândul iubirii la cer se înalţă.” („Din tot ce triumfă”).

Anad Urma are meritul incontestabil de a limpezi lucrurile neclare şi tulburi,  de a netezi cărările întortocheate şi a ne scoate la lumină, de a desluşi ceea ce este de neînţeles, cu o simplitate hărăzită doar „celor curaţi  în spirit” – celor care vor moşteni pământul.

Ea este fericita beneficiară a bogăţiilor spirituale şi a fericirilor de pe munte. Despre ea, gânditorul şi filozoful român Petre Ţuţea ar spune că e mai importantă în ochii lui Dumnezeu decât un filosof, identificând-o cu o femeie îngenuncheată la icoană care se roagă cu lacrimi fierbinţi Creatorului şi care este ascultată cu luare aminte şi i se face după credinţă.

Nici un univers poetic cu zeci de metafore şi alte figuri de stil nu poate fi mai înălţător decât aceste îndemnuri simple, rostite cu inima şi nu cu buzele: „Cum stele căzute rup cerului bolta,/  Tu, om trecător pe pământ trăitor,/  Adună în suflet iubirea cea sfântă, /  Că-n rest, până si …stelele mor.” („Din tot ce triumfă”)

Pornită  în căutarea amintirii, pe lungul drum al zilei şi al nopţii, poeta, care vrea să rupă „din curcubeu culoarea” , colindă cu ochii minţii meleagurile dragi, odinioară părăsite ale naşterii şi copilăriei, şi, însoţindu-se cu iubirea divină, recunoaşte smerită că: „M-ai hrănit ca lumina pe grâne,/ Şi podoabă-n gândire mi-ai pus…/ De-ar fi să mă-nalţi pân` la stele,/ Găsi-voi un loc genunchii să plec,/  Şi ascuns de rouă-n petalele grele,/  Înflorit de iubire, crinul alb să-ţi aduc…” ( „Dragoste divină”) De remarcat, smerenia înălţătoare cu care poeta se adresează Divinităţii.

Este un limbaj specific sfinţilor care trăiau în sfântă familiaritate cu Dumnezeu şi totodată i se adresau cu reverenţă maximă, socotindu-se nevrednici de un asemenea mare har.

În poemul „Flori de gând” – poeta îşi exprimă profesiunea de credinţă literară: „Ca o cheie fermecată ce deschide-o mare taină,/ E cuvântul care curge albul foii înnegrind,/  Ca o floare care creşte după apă suspinând,/  Dar în suflete rămâne …un buchet de flori de câmp!/ Când mantia de cuvinte se destramă ca o plasă,/  Ea o vreme cu blândeţe ca şi coaja pe alună, /  Te-a ascuns în miezul dulce şi pătrunsă de lumină,/  Prinde-un un fald de poezie, dezvelit sufletul lasă…/ Copt ca miezul în găoace, fagure de miere plin, /  Sufletul pe foaia albă se aruncă picurând,/ Sub bruma înţelepciunii, în veşmintele sclipind/  Curg cuvintele bătrâne, într-un cântec de alin./ De-ai tot adunat pelinul din cuvintele amare,/  Tânguinde printre gânduri, prinse-n laţe de liane,/  Frâul liber dă iubirii, rupe-i inimii din strune,/  Până plânsul le slăbeşte şi strânsoarea le mai curmă./ Puse două câte două, pe cuvinte-naripate,/  Urcă treaptă după treaptă înspre pacea cerului/ Eşti o stâncă în credinţă tu zidit în ea rămâi/ Şi aprinde rugii rugul cu a inimii bătăi./ Iar în ruga-ţi arzătoare, cu o mângâiere sfântă/   Când Isus te ia în palma-i, din buchetul inimii/ Se desprinde în tăcere floarea liniştii, a păcii/  Şi sfârşeşte în cuvinte …iară foaia ne cuvântă.”

Tonul elegiac al celor mai multe dintre poeme dă  un farmec vetust întregului volum, o dulce nostalgie după vremuri şi obiceiuri de altădată.

Precum Solomon dinaintea lui Yahve, Ana Urma, nu-i cere Stăpânului său aur, avuţii nenumărate, fală şi glorii deşarte, ci un dram de înţelepciune şi:

„De nu-i târziu, mai lasă-mi Doamne, / Să văd un licăr viu al slavei Tale, /  Cum străluceşte în adâncul meu de om, / Să ard în flăcări pe sfintele-ţi altare, /  Iar scrumul stins, foc sfânt să ia din nou./ Spre cer să mă înalţ ca o săgeată, /  Cum val, de val e-mpins s-atingă ţărmul,/  Cu Tine deodată din inima descătuşată,/ Să zbor pe-aripa-ţi şi să se moaie lutul,/ Să nu rămâi în vasu-mi închis pe dinăuntru. / Să ştie lumea toată că-n vasul meu cu flori,/  Mi-ai înmulţit iubirea cu Harul cel de preţ,/  Mi-ai strecurat lumină şi scaldă de culori,/ Şi-o harfă ruginită, ascunsă într-un colţ,/  Tresaltă-n bucurie, ca apa de izvor!/  Toate-au crescut şi sparg acuma vasul,/  Afară ca să iasă precum spre slăvi ţâşneşte,/ Un porumbel ce-n cuşcă un timp a fost ţinut,/  Deşi cu-aripe frânte de-al neputinţei cleşte,/  El zborul său rotat spre ceruri n-a pierdut. /  Din foi de psalmi mi-e cântul învechit,/  Ce-a rupt hotarul contemplării mute,/  Iar gândul meu e porumbelul nevăzut,/  Ce zboară-n rugăciuni, înaltul îl străbate / Şi mai smerit revine în vasul cel de lut…/ Fii milostiv cu mine, ce folosesc cuvinte/  Şi-adun pe-aripa înţelesului mărgăritare,/ Lumina a rămas din focul vremii ce-i trecută,/ Şi-un licăr viu din slava Ta tresare,/ Într-un creştin ce-avuse …o inimă rănită.” („De nu-i târziu”)

Cel puţin neobişnuite sunt aceste cereri şi intercesiuni pe care poeta le adresează  Celui ce împarte totul tuturor. A cere smerenie, jertfa arderii de tot pe altar, „lumină şi scaldă de culori”, „un licăr viu din slava Ta” şi putinţa de a se înălţa pe aripa divină, precum un porumbel se înalţă din abisuri, este un lucru rar în epoca noastră, când cei mai mulţi cer întemeieri  vizibile şi pipăibile.

Ana Urma se socoteşte pe sine un anonim scrib a cărui menire este să  transmită cuvinte spre învăţătură. Cuvinte care nu-s ale sale. Nu-s moştenire din părinţi, nu-s chivernisite şi nici cumpărate pe bani, ci, sunt dovada că Dumnezeu a ales-o pentru a-i întocmi lucrarea şi a o da mai departe.

Şi iată că aceste cuvinte au ajuns la noi şi de la noi  la alţii, astfel că visul Anei este pe jumătate împlinit. Mai rămâne ca toţi cei cărora li se adresează să recepteze mesajul pe care ea îl transmite cu propria jertfă, astfel ca să nu-şi dezmintă numele de fiinţă jertfelnică pe altarul construcţiei sacre.
CEZARINA ADAMESCU, Agero

19 septembrie 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou