~Cezarina Adamescu: Doi poeţi tineri: Ramona Rusenescu şi Paul Blaj

Lucru mai puţin obişnuit, doi poeţi în tandem, adunaţi (parcă îmbrăţişându-se într-un cuibar de cuvinte), între copertele unei cărţi apărute recent, constituie un eveniment notabil în peisajul liric de ultimă oră, care se prezintă ca o arenă de luptă, unde preopinenţii se îmbrâncesc suveran să „apuce” un loc de favoare, călcându-şi uneori în picioare confraţii, fără urmă de scrupul.

Cu atât mai lăudabilă şi mai inedită intenţia autorilor, cu cât, se pare că ei se armonizează, completându-se reciproc într-un strigăt-răspuns de ecou care se întâlneşte la jumătatea parcursului liric.

Prestaţia Ramonei Rusenescu, deschide volumul fiind o admirabilă disertaţie în avanscenă, redând o succesiune de stări iscate de anotimpuri sufleteşti, radiografiind pe toate părţile eternul sentiment atât de cântat, îndeobşte : Iubirea.

Aceste stări entropice se confruntă şi se confundă, impunându-şi întâietatea pe rând sau simultan, într-o baie de alb absolut, din care se răsfrâng – ROGVAIV – culorile spectrale, alergându-se una pe alta.

Simbol al peisajului sufletesc, dar şi al celui contingent, poezia Ramonei Rusenescu revendică existenţa lirică drept stare firească, perpetuă, o a doua natură, care se mişcă lejer, paralel cu fiinţa ontică, pe care uneori o supune.

Înspre căldura/ celui mai drag liman” – Ramona Rusenescu a pornit pe marea zbuciumată a literaturii româneşti, precum „o corabie cu-nalt catarg”, să caute „Lumina/ dezmierdului stelar”.

După cum se confesează : „mi-e portul pe-o mare/ neclădită” şi viaţa – o luptă dată „între solid şi apă” – de aceea se avântă temerar în larg „să ţintuiască ceruri” („Corabie în port”).

Şi ce altă izbândă ar fi mai de dorit, decât cucerirea Înaltului, a Sublimului Cast, care îţi pot da culoarea şi gustul eternităţii, a Nemărginirii, a Absolutului?

Metafora din titlu stă mărturie că legământul  lui Dumnezeu cu oamenii, având ca semn de bunăvoinţă, sublimul curcubeu – această Lumină despletită în falduri colore – îi poate ocroti matern pe cei cuprinşi sub aripa sa generoasă, dar poate să despice şi entităţile cu secera sa pastelată.

Prinsă astfel în mreaja sa coloristică, precum într-un cuib făurit în căuşul de palme, această originală poetă,  „proptindu-se-n cuvinte” –conştientă  că locul ei „ este pus deoparte/ de mâna unui zeu” – e gata să ne cadă peste suflet cu binecuvântatele şi neliniştitele ei averse de tandreţe, cu marile sale inundaţii nostalgice, cu trupul, cu inima, dar mai ales, „cu gura/ lunecândă/ pe dunga de la zid” („Prefectul aproape simplu”).

Privit din această ipostază lirică, prefectul însă, nu se lasă lesne atins, el nu e nici compus, nici mai mult ca perfect, nici aşa de simplu, pe cât pare, ci doar „aproape simplu”. E ca şi când. E năzărire. E dorul dorit şi visul visat înspre trezire.

Zidită-n vară/ înfăşurată-n caprifoi” – iubita îşi aşteaptă alesul, pentru ca împreună, „să ne sfinţim/ cetatea/ cu apa de la Lourdes”. („La Lourdes”).

Poeta adună într-un creuzet sfânt şi tainic fărâme din întâmplările-basme „ pe aţă înşirate/ (…) cu iz de rodie coaptă/ şi băi de iasomie”(„Creuzet”). Tot ea le amestecă, deloc la întâmplare, „cu tot ce regăsesc,/ firave smalţuri,/ licori de reverie,/ fraze stufoase,/ cu sorţi de rând rănit” („Creuzet”). Apoi, luându-şi un binemeritat răgaz şi aşteptând să se decanteze aceste alchimii şi să rămână aurul pur, ea spune : „Mă-nchid/ în nopţi drapate/ de văluri argintii,/ trecând cu talpa crudă/ prin false insomnii.” („Creuzet”).

Poeta adună „bob cu bob/ înstelările” – în căutarea ilustrului anonim, alături de care să ia lecţii de linişte în toate limbile şi care să răspundă la numele : „Tu,/ ca o acoladă/ de-mbrăţişare simplă” („Acoladă”).

Intrată în această descoperire a celuilalt-eu, ea constată cu mirare crescândă : „ Semănam/ tot mai mult cu oglinda,/ n-aveam,/ memoria figurilor,/ întorcând lumina din drum./ Îndrăzneam/ să te despic/ ca pe o nucă/ şi-n tine se isca,/ seminţia seminţelor.”/ (…) Eram numai auz/ şi-n acest halou al glasului tău/, el, singur, îmi umplea/ tăcerea”. („De dimineaţă”).

Dar tot poeta invocă glasul iubitului, spunându-i, precum Sunamita, din Cântarea Cântărilor, iubitului ei : „Strigă-mă,/ te pot auzi prin  întoarcere/ ecou/ pe vămi de mure coapte”(„Răscruce”).

Ea, „îndoită de minuni” – îşi cheamă perechea, strigând : „Alungeşte-mă, să prind soarele să te umbrească/ sau, maia ştii/ te-aş putea răsuci, stoarce, lipi” („Răscruce”).

Entropia iubirii e atât de perfectă încât trupurile şi sufletele se contopesc, se afundă unul în celălalt, împrumută câte ceva din fiinţa celuilalt, aproape pierzându-şi identitatea ontică, devenind o singură persoană.

Nimic din ce mă înspăimântă nu îmi e străin…/ de parcă aş şti pe unde s-o iau când noaptea-i crudă,/ tu la fel,/ cetăţile răpuse, mieii adulţi” („Răscruce”).

Până la urmă, ca-n orice poveste, e nevoie de o nuieluşă de alun pentru a-şi găsi, unul altuia „vocea-ghimpe – de lumină” („Poveste”).

O poezie, deloc la îndemâna oricui, cu multe şi bogate sensuri, abundând de metafore, de simboluri, încărcată de miresme livreşti, când cerebrală, când senzuală, lirică până la ameţeală, de un modernism debordant şi cuceritor, ieşită din toate canoanele şi făcându-şi loc, cu impetuozitate, francheţe şi har, în adâncul şi generosul fluviu al liricii actuale.

O poezie, ca un „transplant omenos/ cu miere, lapte şi îngeri” („Senzaţia mea”). Şi mai ales, o poezie ca o transfuzie de Lumină.

Scrisă ca un strigăt de exasperare existenţială, ca un miez de foc în toi de îngheţ, creându-ţi o dulce senzaţie de alunecare „pe o scară interioară/ cu balustradă” („Scenograf la pândă”).

De ţinut minte, de adus minte, de aşezat „sub prag/ la zidire” („Senzaţia mea”). De citit,  dimineaţa, la nămiază şi miercuri, adică, ori de câte ori tinde să ia forma mirată a dorinţelor tale.

Lăsat în al doilea plan, dar nicidecum de mai mică valoare ori intensitate, al doilea autor, Paul Blaj, continuând parcă discursul poetic al coautoarei, fără o schimbare de paradigmă îşi clădeşte universul interior, cu migala şi răbdarea orfevrierului. Se vădeşte un oarecare efort de intelectualizare a expresiei în sens pozitiv.

Desigur, în alt registru dar în aceeaşi tonalitate realistico-imagistică, exersându-şi cu acribie modul propriu de a privi şi a transpune realitatea artistic, Paul Blaj descoperă lumea grafic şi (foto)grafic şi o radiografiază, trecând-o prin propriile dioptrii sufleteşti.

Felul în care se raportează la contingent dă la iveală luptele sale interioare, solitudinea asumată deliberat, imensa capacitate de mobilizare a discursului, fac din el un poet remarcabil, emblematic pentru generaţia de tineri, depăşindu-şi condiţia de celebritate locală şi tinzând să se identifice cu marile spirite universale. Evoluţia sa lirică, paradoxală, mereu cu ochii la generaţia de dinaintea lui, alimentându-se livresc, din gânditorii morali intraţi în clasicitate, şi cu un ochi la viitorul fascinant şi trambulizant al celor de-o vârstă, care doar par că şi-au pierdut reperele, precum „crainicii fără prompter, în direct tot timpul”.

Paul Blaj se agaţă, se sprijină de prezent ca de un perete coşcovit, stând să se năruie. Echilibrul precar îi dă o stare de tangaj lăuntric, de baleare continuă, între amintirile „păstrate la rece” şi „guma de mestecat” pe care nu se cade s-o lepede din gură, fiind uneori nevoit s-o înghită. Între cei  cu „aceeaşi grupă de ironie” – („Transplant de săptămână”) – se pare că Paul Blaj este lieder de opinie, de grup, de interes gratuit, lieder de suflet carnal, refuzând aprioric o metaliteratură plină de clişee remanente, numai pentru că are reiting.

De altfel, între contracultura, subcultura, supracultura, cultura fast-food, cultura de gang, cultura elitistă ori cea impregnată de manele prozastice, el a ales de mult, o respectare sfântă a ierarhiei valorilor, după propriul simţ estetic şi încărcătura de inefabil pe care – cultura – pur şi simplu – o provoacă în eul său.

„Graiul cu accent de mort” –pe care bate monedă chiar în titlu, este de fapt, un grai cât se poate de viu, de actual, de pastelat, direct, inpempestiv precum SMS-urile trimise exasperant de frecvent, dintr-o permanentă stare de urgenţă lirică, iscată poate dintr-un mal-de-vivre, care-l macină, aşa cum îl macină solitudinea pe un geniu introvertit, pe un „alergător de cursă lungă”, aruncându-l permanent în celebra dilemă a lui Camus despre condiţia creatorului : „solitar sau solidar?”

Dar oare cum poţi alege să fii „liber între facturile zilnice şi blancul zilei de mâine,/ ca un matelot grec privind marea pe ţărmul/ argintiu” şi între „brizele unui viitor blând, fluturat pe culoare,/ cum un vas de corsari dăruit orizontului personal” („Cândva”).

Şi totuşi, câtă nevoie de tandreţe, de candoare şi câtă tristeţe existenţială se revarsă din acest posibil portret : „odihnit şi uitat ca în ramele unui pictor bătrân,/ care de când mă ştiu fluiera rigoletto, bea cafea/ bună,/ şi cu un ochi mă cântăreşte existenţial”, – ceea ce-l face pe autor să plonjeze din fotoliul unde se trântise familial, într-un prezent-trecut-viitor devenit „cândva” : „Cândva am să văruiesc scoarţele zilelor înnorate,/ precum părinţii ne ascund tristeţile lor,/ am să ridic în cireş cămăşile albe ale tatei,/ şi dumnezeu va şti că am capitulat cu bucurie.// voi deveni cuvintele simple copilului meu,/ râu curgător într-o deltă încă nepoluată”. („Cândva”).

Şi, ca într-o crescendo muzical, poetul îşi continuă călătoria în realitatea virtuală : „…va fi un echinocţiu între mine şi vid,/ în seara când voi scrie încet,/ cu stiloul palid, cu ochiul acid,/ cu somnul grizonat, de poet,/ ultima poezie de cristal,/ şi voi pune un punct lichid,/ peste griji, abisal.// îmi vei alinta părul înzăpezit,/ mâna ta va fi ca un stol de vecernii,/ în sufletul meu fără toacă,/ liniştit, pe o dungă a iernii,// doar lucrurile vor fi mai vechi ca noi,/ fără raţiune ne vor jeli,/ îmi vor da motiv să le apropii,/ de primul copil strâns în braţe,/ de prima semnătură pe liniştea ta,/ vei fi frumoasă şi fără mine,/ printre plecări mă vei presăra.// ca la un bazar, eu,/ nici nu voi şti preţul morţii,/ fluierând te voi cumpăra.” („Aceasta e doar o melodie tristă”).

Tot o melodie tristă este plonjarea din vis, de astă dată, în social, în solidar, ca să răspundem dilemei lui Camus, o realitate care amprentează, subjugă, decapitează spiritul de floarea de colţ a visurilor abisale, stelare, selenare, dincolo de orizonturi : „oamenii străzii,/ peisaje imense într-o galerie de nulităţi,// noapte de zinc. Într-una din canalizările istoriei/ frigul din foame arbitrează/ derbiul vagabonzilor,// urcăm, troleul modern ne primeşte/ ca pe două personaje siciliene,/ eu am aerul de sechestrat în viaţa ta,(…) privim pe geamul indiferent de fidel,/ o femeie cu sânge pe faţă/ fumează plictisită de sacrul semafoarelor,/ ziarele zboară pe un abur călduţ/ ca gândurile românilor la sarmale şi mici,// (…) astă seară, între noi şi neantul roşu,/ luminile galbene nici nu ştiu că există.” („luminile galbene nici nu ştiu că există”).

O realitate frustă, mirosind a univers, a duh pipernicit, toate izurile „răzbat prin pereţii garsonierei”, amestec straniu, ceva între „bancurile îngerilor şi manele”, între „robinetul stricat” şi cântecul de bun simţ al beţivilor care trec prin dreptul ferestrei – când „lumina păruie noaptea”. Şi în toată această privelişte insolită, „…un singur înger se aude râzând,/ oscilez între metafizica unui club nocturn/ şi formele ’raţiunii pure’,/ intru lângă tine sub duş,/ miroşi a univers, iubito!” („miroşi a univers, iubito!”).

Imanenţa invadează toate intrările zilei şi ale nopţii, „ca o negură binevoitoare pe buzele abia muşcate” şi, „La adresa cu nume de ciocolată elveţiană/ era un dineu al muritorilor… / (…) ferestrele salonului erau deschise spre Heine,/ vila murmura o litanie în slavonă,/ nu eram decât două risipe de forme,/ două gânduri întrupate/ ale unui dumnezeu convins,/ să ne aştepte la poartă cu hainele de piele.” („Rochia Neagră”).

De altfel, după cum singur recunoaşte poetul, „e totul vechi aici în contingent” („parodie obligatorie”).

Dar, îndeobşte, „cine poate evalua în procente tristeţea unei societăţi mefiente?” Această tristeţe-împreună, plină ochi de „îngeri la kilogram şi demoni la murat”, în care, personaj emblematic, Bătrânul „îşi trecea degetele subţiri prin barbă, cu/ gesturi aristocrate, rare, pline de inconştienţa actului în/ sine, dar, nobleţea se răsfrângea asupra lui, mai ales de/ pe rândurile cotidianului ce i se odihnea pe genunchi.(…) Şi medita, bietul moşulică al nostru, nobilul, în/ apartamentul sărăcăcios utilat, întrerupt doar de/ sunetele îndepărtate ale unui televizor, de ţipetele copiilor/ din faţa blocului, şi de acordurile dulci de manele…”(„Îngeri la kilogram şi demoni la murat”). În fond este povestea „Marilenei de la P 6”, a cartierelor  de provincie sau din capitală, cu aceleaşi puşlamale grupate în găşti, cu spirit gregar, neapărat cu porecle, cu presiunea grupului care apasă şi care iscă acte teribiliste, povestea poveştilor numită îndeobşte viaţă.

Tristeţea serilor de Crăciun, a gărilor în care acceleratul întârzie, a copiilor abandonaţi şi a bătrânilor singuratici, părăsiţi de copii, a „vieţii ca un peron”, „ca o coridă”, a integrării continentale dar şi a dezintegrării morale ca neam, ca naţiune, ca tradiţie şi uneori, ca specie, iată peisajul în care : „Trec prin ceaţă cu paltonul rupt la buzunare,/ mă privesc doi copii ca pe o jucărie stricată,/ vin să te iau de la gară cu mâinile pline,/ am struguri în ochi şi migdale pe frunte,/ am lexicul împodobit cu expresiile noastre,/ -ştii, viaţa e o transă a faptelor mele,/ îmi întinde mâna un cerşetor,( îi pun două agrafe de-ale tale în palmă,(…) o bătrână rumegă o coajă de pâine,/ o privesc halucinat,/ după integrare ne aşteaptă preţuri europene,/ titlu citit din ziarul unui domn de lângă mine,/ şuieră trenul, oraşul e făcut să îl aştepte,/ tu îmi zâmbeşti de pe treptele vagonului,/ umbletul mulţimii dispare, se face mic,/ între noi, dumnezeu se naşte!” („Într-o seară”).

O incursiune halucinantă printre „gânduri cu nuanţe de grefe” – dezvăluie într-o lumină stranie, selenară, „o noapte de lână” mirosind „a cozonaci cu mac”: „Sunt târziu, ca un brad împodobit pe 2 ianuarie,/ de Orfeu,/ precum o notă în catalogul unui profesor suedez/ pe care nu îl voi cunoaşte niciodată,/ orfan de ploios ca o pată.// foamea ucide în lume teoreme şi vibrează/ străzi pustii în sferele transparente ale oraşului,/ mă acopăr cu o rafală,/ privesc geamul ca pe un chip uman,/ îmi vin gânduri sacre,/ iluminate slab cu nuanţe de grefe,// dacă aş scrie o axiomă pentru viaţă/ şi dincolo…/ pentru beteala unui an care îţi aparţine…” („Gânduri cu nuanţe de grefe”).

Şi iarăşi singurătatea în doi, aproape maladivă, ilustrând un peisaj dezolant şi exasperarea de-a fi : „malul mării în decembrie,/ ca un copil căruia/ i s-au luat jucăriile,/ ca o statuie de om ilustru/ căruia intemperiile i-au şters numele.// păşind pe nisip,/ îmi pare că îl profanez cu încălţămintea,/ cum vechii războinici/ intrau călare îăn sfintele locaşuri.// revin în camera de hotel obscură,/ cu tine şi cu mirosul sărat/ al largului,// precum în reclamele cu moş crăciun,/ savurăm deprimaţi ultima Cola,// niciodată anul nou/ nu s-a izbit de adânci ca acum,/ niciodată malul mării în decembrie/ nu mi-a vorbit cum vorbea Aivazovski,/ cu pânzele sale.” („frumoaso, pielea ta stinsă îmi bântuie umbra” F.M”).

Şi iată-l pe poet, aşa cum este, despodobit de metafore,  descoperindu-se şi descoperindu-ni-se brusc, în lumina de blitz a unui aparat ultrasofisticat, alergând „venetic pe meleagurile vieţii mele” „În seara asta trebuie să scriu. Niciodată nu am/ simţit viaţa ca acum. Aş fi dorit, uneori, să pot băga/ un moment de publicitate, să mă retrag din viu. Poate/ de aceea somnul îmi este tot mai lung şi cheful de/ ceea ce există tot mai scurt. De fapt, chiar nu mai / contează ce mi se petrece. Îmi reduc bucuria la mici ’întâmplări’. Cum ar fi o sticlă de Cola, câteva fructe/ proaspete. Poate şi la ronţăitul seminţelor în timpul/ ’Cârcotaşilor’. Am două sitcomuri preferate pe care/ le descarc de pe net. Seinfeld şi Everybody Loves/ Raymond. Am ajuns să socializez doar când este/ nevoie stringentă de socializare. Nu urăsc oamenii./ Nu am resentimente în privinţa vreunei păţanii din/ viaţa mea. Acesta sunt eu. Retras. Autoretras.” („Bârfind lumina/ Venetic pe meleagurile vieţii”).

Pentru ca, alteori, să dorească să intre din nou în spaţiul oniric care nivelează asperităţile acestei realităţi : „Vreau să dorm/ să uit mersul pentru ca paşii mei să nu te numere/ inegal,/ vreau să dorm/ să uit văzul, graiul, pipăitul/ pentru ca ochii mei să nu facă grafitti/ cu tine pe zidul chinezesc,/ pentru ca să nu te scriu pe orice demisie/ în alb, şi aici sunt obiectiv, nu zâmbi,/ e de ajuns că zâmbesc eu,/ pentru ca atingându-te să nu urlu arghezian/ lăsând amprentele tale pe orice icoană.” („Vreau să dorm  să uit şi auzul”).

Spiritul ludic însă e din nou prezent „de ieri locuiesc lângă mine.(…)/ mă privesc numai noaptea,  sub/ lucirile de altădată…şi fredonez/ pentru amândoi./ chiar îmi place să te aud/ zgomotind molatic pasărea de pe mine,/ de aceea rup fraza în două/ învelindu-te.// stau la casă./ păsările ştiu când e primăvară/ în grădina mea./ îmi ciugulesc sentimentele/ amintindu-mi de comorile tale./ dar tot în vârsta mea rămâi,/ ca o fecioară pe un altar păgân.// pentru o clipă uit/ că sunt bust în faţa casei mele./ şi stau ca un horn fără fum,/ ca o domnişoară frumoasă fără poet,/ până încep să treacă liceeni la şcoală.” („nici un mugur nu pare mai mugur decât celălalt”).

Remarcabile sunt şi cele „Şase poeme hiroşimice” unde luciditatea se împleteşte cu autoironia şi cu acelaşi spirit ludic : „aş mai scrie despre oamenii care trec pe strada mea,/ despre câinii fără zgardă de purici,/ despre scriitorii fără sincere felicitări,/ despre cum merită toţi,/ o iarnă cu cele mai dragi holograme,/ înainte de westernul personal.// & dar pe mine mă mişcă politica, frate,/ ca pe o cucoană grasă vizitele la mall,/ ca pe un nene vesel, Polar, mamă ce frig behehe e,/ mă mai mişcă şi înjurătura offline a lui bush,// &(…) jur ca un comunist pe mormântul lui ceauşescu,/ jur ca un idea-list în peştera lui platon,/ jur ca un vagabond ţigan,/ să mor io în hawai,/ dacă nu/ mulţi se întorc pentru un falset,/ pentru un featuring cu vânzătoarea de seminţe,/ pentru o carte în care şi-au anaulat toate clipele lui& carpe diem,/ jur pe imnul naţional al pâinii,/ că sigur voi alpiniza trupul morţilor mei români,/ ai grijă să nu trezeşti/ colina unde moldava mare/ vorbeşte cu moldava mică,”(şase poeme hiroşimice).

O voce lucidă, distinctă, cât se poate de clară şi de impetuoasă, cu inflexiuni orfice, dând cu tifla unei realităţi sufocante, exasperante, absurde, în care spiritul liber, arareori îşi găseşte filonul freatic iniţial, genuin, care practică luciditatea, autopersiflarea, cu ascuţitul simţ al cronicarului dezinvolt, al cărui nume se vrea scrijelat  cu un ac de aur, cu majuscule, între copertele istoriei literaturii române, ceea ce i-o dorim din tot sufletul şi cu toată cordialitatea fraternă întru a scrisului veşnică dăinuire…

Galaţi, 9 mai 2008

Ziua Europei

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Un răspuns to “~Cezarina Adamescu: Doi poeţi tineri: Ramona Rusenescu şi Paul Blaj”

  1. mulţumesc pentru lectură! am lepădat emolienţii şi am citit cu plăcere.
    cu gânduri bune,
    paul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou