~Cristian Neagu: „Daniela Voiculescu, poematică şi semnificaţie“

Încântat să descopăr rafinamentul versului liber, – uneori ca reacţie antipozitivistă – am putut încadra stilul Danielei Voiculescu în categoria poeticii moderne, care răspunde exigenţelor semantice în ceea ce-l priveşte pe lector, fără a-mi propune obiectivul definit prin formula: „faire de la beaute avec les mots.” Trebuie totuşi să facem o remarcă restrictivă şi anume, că descrierea unui sistem stilistic este cu mult mai dificilă decât cea a altor sisteme. Şi cum conceptul de sistem permite raportarea trăsăturilor stilistice şi a nivelurilor de tonalitate la ceea ce este stilul, în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, vom diseca materia şi forma poetică a trei dintre volumele semnate de autoarea sus menţionată.

În volumul intitulat „Spica” (Ed. Tiparg – 2008) codurile poetice ascund portretul psihologic feminin, conturat în tuşul unei tristeţi zâmbitoare, protejând adâncimile sufleteşti ale unui tumult surd, peste epitaful lespezii amintirilor: „vreau o zi deschisă…/cu zbor rotund de porumbei/vreau un gând roşu” (De dor, p.5) Reţinând acelaşi sentiment, constatăm că prin armonizarea contrariilor acesta divulgă mai mult: „când dimineaţa e prea albă/când sufletul meu e prea ars,/întrebările se subţiază,/se despletesc peste vreme…/devin femei viclene,/devin risipă de cuvinte!”(Non omnis moriar, p. 6) Concluzia la care ajungem, privind determinarea acestor stări destăinuite versului, ne indică faptul că se produce separaţia dintre alcătuirea unor foneme solidare, şi constanta care se grupează pe baza unităţilor de sens: „viaţa s-a încăpăţânat mereu,/m-a amânat mereu,/adorând să-mi plătească cu suferinţă…” (Flamingo albastru p.8) În geometria vie a corelaţiilor poematice se produce însă şi voluptatea poetică prin abordarea imaginii mistice în decor picassonian: „vorbesc cu liniştea/acestei dimineţi…/şi-mi simt sufletul mic,/un zâmbet de Nichita,/oprit în colţ de timp…/şi-alunec, scânteie rece,/luceferină…/atrasă de lume, culeasă/de vânt…./şi-mi plâng ochiul,/predestinat să iubească,/şi plâng…umbra,/apoi tăcerea…” (Fulg rătăcit, p.14) Astfel, Daniela Voiculescu încearcă mai degrabă o pătrundere succesivă în diferite zone ale semnificaţiei, prin formularea ce conţine un nod antonimic, dar cele mai semnificative mesaje trec dincolo de această captivitate sentimentală, menţinând posibilitatea comunicării extralingvistice: „vreau să mă întorc/în anul 375…/să mă întâlnesc/cu strămoşul meu filozof…/omul care înţelege şarpele!” (Replay, p. 25) […] „şi-n noaptea asta…/ce aş putea să visez?/stau ca o moară, ascunsă/de gustul pietrelor…/mă joc cu mandarine,/mă îndulcesc cu kaki,/mă uit curios în cupe/de lalele…” (Sete de armonie, p. 23) Remarcăm prototipul fundamentului de metamorfozare a copilului în omul naturii, în omul sensibilităţii şi al viselor, în artistul care leagă procesele de plăsmuire de etalonul realităţii: „nimeni nu poate să mă rupă/de miezul nopţii…/el se ţine de gâtul meu,/ca o amuletă” […] „am învăţat să sufăr,/să vorbesc cu morţii…/nu mai sunt om, sunt lup!/luna e a mea, noaptea e a mea!/sunt cântecul unui suflet” (Câinele lui Sf. Petru, p.22) Între discutata metamorfozare şi semnificaţia efortului interior, se leagă momente de detaşare, ca parte interzisă, neînţeleasă de mediocritatea umană, pentru că numai un poet autentic va şti ce rol poate juca noaptea în construcţia fericirii, fie ea şi iluzorie, sau emoţia delicată a iubirii, departe de imaginea de sine: „dragostea noastră/încă mai visează…/un sărut, o îmbrăţişare,/un ochi de lebădă,/pierdut în alb…” (Şoaptă albă, p.68) „m-am îndrăgostit/de o culoare, şoaptă/de orhidee…/sidef mov, ce mă cuprinde,/evantai de scoică” […] „m-am îndrăgostit/de timpul unui rol,/care se învaţă tăcut…/cu paşi de suflet/pe cărări trăite”(Eva, p.42) Avem de-a face cu fenomenul ce impune mai întâi o diferenţiere netă între subiect şi obiect, acestea fiind două lucruri aparţinând la două lumi diferite, (lumea conştiinţei şi lumea concretă) cuprinse în sfera obiectivului. Fibra cerebrală a poetului, este cea care dă naştere acestor construcţii, iar în cazul nostru, Daniela Voiculescu poate determina cititorul să se oprească în faţa acestei realităţi ordonate şi formate de flacăra care arde, cu pofta de a arde mai tare, a sentimentelor rănite: „am purtat prea mult/culoarea neagră-/am fost un cameleon/fricos…” […] „mi-era teamă de nopţile/care ar fi putut să-mi ia/ puţinul zâmbet…” […] „puţinul vis…” […] „şi mi-am schimbat culoarea,/poţi s-o ghiceşti?” (Jadul fabulos, p.28) „am să rămân fluturele negru,/chemarea sufletului de femeie,/care ţese printre zări…/o poveste de dragoste, albă!” (Letterario farfallina, p.104) Avem aici motivul cunoscut pentru care criticul, ce descoperă asemenea nuanţe, se opreşte de obicei la un moment penultim al acestora.

În mod inevitabil, vom intra într-o zonă interdisciplinară a poeticii, interesându-ne perspectiva simultan lingvistică, în raport cu structura biografică a poetei; în fapt, energia creativă care, consolidată ca demers interdisciplinar, va ocupa un spaţiu cognitiv şi metodologic propriu: „da, doamnelor şi domnilor,/am întins mâna ca un cerşetor,/dar eu Îl văd pe Dumnezeu,/şi prin lacrimile mele/se nasc ochii de înger/am ales o lume/care-şi iubeşte zdrenţele,/am ales o lume a durerii,/care-şi iubeşte speranţele/lăsate de Dumnezeu…/am să trec, şi mâine,/printre pietrele drumului,/am să iubesc, şi mâine…/da, doamnelor şi domnilor,/sunt Uriel, îngerul prezenţei!” (The light of God, p.39) De apreciat figura de substituţie, în esenţa enunţului antitetic: „cuiusmodi volo non possum, cuiusmodi possum nolo” (ce vreau nu se poate, ce se poate nu vreau – lat.) „popasul pe care-l aştept/se preface într-o stradă/care mă întreabă ce număr/caut…” […] „azi am să mor de durere,/şi-n această tăcere/pe care-o ţin în ochi…/se va vinde aceluiaşi verde,/care naşte speranţa…” (Genesis, p.41) Chiar dacă pe alocuri recunoaştem homeoptoton-ul, (repetarea aceluiaşi caz) oscilaţiile tensionale, sunt supuse hiperbat-ului, depăşind prin această formă, enunţul ce putea fi încheiat: „poate că lacrimile mele/vin din zâmbetul unei lumini/uitate…” […] „poate că lacrimile mele/vin din gândul care strigă/începutul…/şi-aş vrea să te mai sărut,/să mă înveţi minunea/de a fi împreună…/atât de puţin,/dar atât de mult…” (Acta est fabula, p.82) ca şi în cazul: „….] mă tem să deschid/şi ultima fereastră…/să nu iubesc tot visul/şi zborul amintirilor…” (Notte, sogno, ricordo, p.102)

Dincolo de abordarea unui anumit tip de termeni într-un supraansamblu, „Zeiţa de turcoaz” (Edit. Tiparg, 2008) ne atrage atenţia semnificantul nonverbal, adică modul viu de funcţionare al acestuia, interferat semnificantului verbal dacă vom socoti paralela, specie literară descriptivă realizată prin cumul compoziţional: „…] două femei se joacă cu tine!/şi nu ştii pe care să o alegi,/nu ştii cui să-i dai sarea,/cui să-i dai piperul…/te îndrăgosteşti mereu,/ca un portocaliu de mandarină,/prea evident…/două vise se joacă cu tine!/dar eu te înţeleg,/pariez pe ochii tăi/de constelaţie…/azi reci, mâine calzi,/azi morţi, mâine vii,/doi copii înnebuniţi…/de-o viaţă care nu mai vrea/să stea acasă/şi bate din uşă-n uşă…” (Drogul nemuririi, p.72) Aşadar, accentul intimist se deplasează de la efectul, ori expresivitatea explicată în cadrul demersului stilistic, la semnificaţia autonomă faţă de psihicul sau socialul  care  l-a  generat:  „mi se îngreunează sufletul,/când privesc ploile negre/ale vieţii…/care sapă

oglinzi ce nasc/depărtări…” (Kalokagatha, p.22); reflectând în context: „poate că m-am născut/din greşeala unei maimuţe,/ca o lalea neagră, neânţeleasă!/şi-mi simt macerată dragostea,/cu calm de viaţă distrusă!/pentru un strop de apă vie!” (A drop of living water, p.38); resemnându-se în încătuşarea unei stări: „uneori…/rămân între două lumi,/ca o enigmă…/nici goală, nici plină,/febră necunoscută…” […] „alteori…/stau lângă îngerul meu,/unindu-ne aripile…” (Ignis lentus, p.92) Cu alte cuvinte, din complexitatea conceptului de noutate stilistică, iau naştere funcţiile stilistice, determinând conştiinţa de originalitate intimistă pe care Daniela Voiculescu o dobândeşte din ansamblul expresiv creat. Astfel, „Zeiţa de turcoaz” ne convinge de faptul că nici în poezie, şi nici în vreun alt gen literar, gândirea nu urmăreşte o formă riguros raţională, aşa cum cere filozofia sau ştiinţa, ci mai degrabă forma sintactico-raţională: „turcoazul care se face cruce…/este chiar sângele meu, sacrificat,/ în zi cu ochi galbeni…/mirosind a câmpuri de porumb/sunt crucea care se duce…/ca Nichita Stănescu, recitând,/în zi cu versuri albe…” (Oase persane, p.46) Aprofundând nuanţele poesferei cu care Daniela îşi concepe vigurozitatea versului, chiar dacă vom sesiza epanoda, (reluare, recapitulare) unor stări completate de altele, survenite ulterior, ne convinge de faptul că un act intenţional se poate prezenta şi fără obiectul său real, cu condiţia să devină categorie logică atât în ceea ce priveşte subiectul, putându-ne îngădui astfel să raportăm expresiile ce nu ţin de metaforă, ci de sincretism, cât şi  pentru stările provocate de lumină-sunet-culoare-miros, asimilate cu reprezentările de alt ordin: „…] când toţi tastează codul prostiei/de a crede că ajung/undeva…/fără suflet!/şi chiţăie asurzitor,doar pentru ei,” continuând cu: „atât a mai rămas din mine-/doi ochi alchimici, năstruşnici/şi jocul lor din strigăte, rotate,/îşi fulgeră un truc simplu…/cu sărut de copil şi zâmbete,/ce se chem în ţârâit de greieri!” (Alquanto, p.33) sau: „nu mă întreba cum mă cheamă,/eu sunt un elefant mov,/de lavandă…” (Altrove, p.52) după cum şi: „mă trezesc …/gustând culorile,/văzând sunetele…/şi pun nod roşu, nou,/filozofiei lui Kandisky!” (Ora de sinestezie, p.104)  După ce am constatat că semnificanţii acustici sunt dispuşi pe variaţiuni de timp, va trebui să ne preocupe contextul determinării scriitorului unde, întreaga dezvoltare dialogal-dialectică, se sprijină pe propriile concluzii despre, cât de mult îşi sacrifică existenţa prin acceptul nativ, hipersensibil: „am intrat în eclipsă/şi gândurile cercetează/sticlele cu mesaje/ale unor suflete rămase/pe mare…/coincidenţă!/şi eu am rămas singură/pe marea sufletului…” (Exhausted, p.81) dezvăluindu-şi pe mai departe constanta caracterului, prin contrariul poetic: „aş valsa cu soarele/sau aş filozofa etern,/ca Diogene,/despre fericirea săracului!/ştiu că sufletul nu se vinde,/nu este o camee gravată/cu chipul iubirii…” (Centrul cerului, p.86) Putem vorbi despre împietrirea metaforică a Zeiţei de turcoaz, care emite privitorului ideea de transă în sfera sentimentelor tăinuite, canalizând acele necunoscute energii vătămătoare ale amintirilor, aduse într-un prezent nedorit, sec: „am să încep să vând/ din mine…/câte un tatuaj de buze/nemângâiate…/de ochi plecaţi în lacrimi,/gustând sarea visului…/am să încep să vând/din mine…/celui care mă citeşte” (Say goodbye! p.119)

Unul din postulatele lui Dolezel, în „Zur Statistische Theorie der Dichtersprache” afirmă că structura lingvistică a unei opere cere examinarea la nivel, fie sincronic, fie diacronic. Acelaşi lucru vom face şi noi, examinând structura de valorificare asociată limbajului poetic ce sructurează volumul „Orphika” (Ed.Tiparg, 2009) în care vom sesiza alcătuirea unui limbaj autarhic ce ţine de mitologia personală, (ce  poate  însemna Zeiţa de turcoaz, în continuitatea simbolistică a plasării genului feminin

în sfera lui Orpheu, respectiv Orphika?) prevalându-se de structura conotativă a textului poetic, prin gradualitatea dificultăţii codurilor, şi aici ne vom menţine în zona cât de cât lejeră a analizei, cunoscut fiind faptul că, în timp ce scriitorul pune întrebări universului, criticul pune întrebări literaturii, şi tocmai de aceea concepţia poetică şi formele compoziţionale legate de ea, pot să influenţeze substanţial stilul: „frunze de frasin/puse sub pernă…/întâlniri iluzorii/cu Gwydion…/pe spinarea dragonului/verde…” […] „eu sunt alfabetul Ogham/povestea poeziei, magia/din ochiul de alun….” (Înălţare, p.15) Vom pătrunde acum în nivelul semantic. Aici vom selecta aspectele privitoare la formă, adică la raportul care se stabileşte între diferite semnificate, comparativ cu antiparastaza, figura retorică prin care se caută să se probeze că faptul incriminat este dimpotrivă lăudabil: „am mers pe Strada Sforii…/şi îngerii mi-au ţinut pumnii!/dar, într-o zi, am privit înapoi,/am uitat lumina sfântă/a timpului…/şi lacrimile mi-au adus doar noapte” […] „voi face exerciţii cu îngerii!/pentru un zâmbet etern…” (Alchimia tăcerii, p.21) sau: „oricâte drumuri aş face până la tine…/timpul nu va înţelege gustul întoarcerii” (Senza di te,p.42) şi chiar mai profund: „asta sunt eu…/mă întreb: unde mă duc?/aş vrea să ţip…/prea multe gheare/şi-au făcut cuib/în mine!” (Ava-părinte, p.64) dar şi în confesiunea ce urmează: „ciudate, legile iubirii…/acum, iubesc cum ar fi trebuit/să iubesc la 18 ani…” (Mergi cu mine, p.121) Tot aici constatăm o relaxare a codurilor, descifrarea devenind însuşi limbajul poetic, şi iată cum adecvata ordonare a dinamicii unor senzaţii cu tensiunile şi acalmiile lor, constituie tonica într-un acord al apodozei cu protaza, convingându-ne încă odată că muzica, (muzicalitatea atribuită versului) este indispensabilă poeziei, idee confirmată şi de originalitatea titlului: Orphika.

Filozofia metaforei, (în măsura în care ne permite să abordăm metafora ca modalitate de expresie şi recunoaştere) este până la urmă o filozofie literară, asupra căreia Daniela Voiculescu va trebui să se aplece mai mult, dacă va dori să cucerească piscul profesionismului literar. Abaterile de la nivelul semantic, către unele confuzii cu metafora nespirituală, (nefilozofică) vor trebui eliminate, dar dincolo de acestea, trebuie să recunoaştem luciditatea şi profunzimea intelectuală cu care-şi construieşte poezia.

CRISTIAN NEAGU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou