~Dragoş Vişan: „Mantrele stenice ale lui Dumitru Bădiţa“

Unul dintre cele şaizeci şi şase de Poeme prerafaelite (2008) ale lui Dumitru Bădiţa poartă un titlu funcţionând ca metatext pentru întreg volumul: “Mantră”. Ca veteran al promoţiei literare douămiiste, autorul poate fi considerat drept cameramanul stenic al cruzimii absurde1. În frontispiciul lor, precum mottourile literare intextuate tablourilor de către artiştii prerafaeliţi din epoca victoriană (de la jumătatea secolului al XIX-lea), titlurile poemelor lui Bădiţa îşi conţin emanaţia noetică sau îşi enunţă mantra lor: “capul într-o caschetă”, “mă sun pe mine de frică” (ratarea probei); “câinele conversaţiei” (forţa autocriticii); “o după amiază întreagă să-mi povestească” (regăsirea distincţiei pierdute); “legea nu-mi interzice să trec prin vamă fără canini” (atrocea plăcere); “numai în frig” şi “o forţă se opune” (rezistenţa hilară identitară – “ca rusia flatulez”); “depression zen” şi “pe din afară” (întoarcere în “subsolul” cranian); “cow parade sau frumuseţea bovină a ambientului” 1 şi 2 (“integrarea/ în ue” a multor Grobei din “Bunavestirea” brebaniană); “dedicat iepuroiului sălbatic din tufişurile preorăşeneşti” (grădinăritul japonez-exorcizant al frustrărilor); “uitătura ei mă agită” (înmulţirea sperţarilor birocratici); “freamătă cârdăşiile” (ştergerea “spam”-urilor citite din “mucilagiul” timp prezent); “printre edificii sclipitoare” (despre rinocerizarea carieriştilor); “aştept să fiu găsit” (deghizarea în vagabond adormit pe bancă); “cobor la metrou” (absorbirea din plin a subteranei foşgăieli).

Începând cu acest poem programatic “cobor în metrou”, în toată ultima jumătate a Poemelor prerafaelite, Dumitru Bădiţa se complace într-un slalom uriaş printre semne sau fanioane neosuprarealiste. Vertijul textual al coborârii pe schiurile imaginilor crude în “gurile” de metrou – prin “aburul subţire al gurii” metroului – ameninţă experimentalist “holograma mişcărilor tacticoase”. Metoda onirică a grupului suprarealist român din 1945-1946 (G. Naum, V. Teodorescu, D. Trost, P. Păun), admirată de către André Breton, este reformată de către Bădiţa în douămiism. Arta lui poetică din cele cinci strofe, câte are această mantră “cobor în metrou”, îl face să depisteze infrasonor ipostazierile anabazice ale eului supra- şi infrareal purtat de “coşmarul haios”: “aburul subţire al gurii scapătă înaintea pasului pe trepte/ expiraţia proiectează o scară rulantă de aer mai iute decât mersul/ cobor încă imaginea mea lunecă pe un conglomerat de retine/ negura duhului imediat se întoarce pe o altă scară rulantă de aer/ peste amândoi umerii ca un fular de lână în urcuş/ suflul cald al gurii de metrou de care cu plăcere mă las înghiţit// (la scara întregului oraş intrarea e o fisură în zid/ în coşmarul haios mă fugărea o găină uriaşă […]// urmăream holograma mişcărilor tacticoase ale capului cu ochii aceia/ rotunzi în desişul de pene şi răi/ proiecţia unor grohăituri ale ficatului/ voma în creierul meu umbra nedormită a inimii/ după un bairam al clanului de umbre ce vieţuieşte sub cerul de piele// […]// pe cât de viu/ şi decis să găsească prada în vis ce eram/ o insectă speriată înghesuită în fisura unui zid puternic)”. Şi în primul roman al lui Nicolae Breban, Animale bolnave (1969) întâlneam în mottouri, incipitul narativ, dar şi în final, un sondaj infranarativ, o animalică scaldă a tuturor senzaţiilor sub-, in-, pre-conştiente : “« […] en cette mourante vie ou peut-être cette mort vivante […] mon enfance est morte, et je suis vivant… » (SAINT AUGUSTIN, Les confession) ; « …El gorila, el chimpancé, el orangután y sus congéneres deben considerar un pobre animal enfermo al hombre…» (MIGUEL DE UNAMUNO, Del sentimento tragico de la vida); “Când cobori în gara […] ajunse în dreptul fântânii secate”; “Paul se opri uimit de sunetele propriilor sale cuvinte şi privi în jur; ce frumos era totul! Tufele de salcâm, dese, crucile blânde ale cimitirului […] încât lăsă să-i cadă geamantanul său uşor şi începu să ţopăie ca un bezmetic, cu furie şi încântare, lovind cu picioarele în pământul moale, supus.”2 Un dans frenetic (dintr-un complex oedipian) şi acrobatic precum cel nietzschean din Aşa grăit-a Zarathustra putem întâlni în alt poem al lui Bădiţa, ”(dansează mă uit…)”. Versul central ar fi replica unei mătuşi din Polovragi ”joci pe pieptul tatălui tău mort”. Rictusul de pe faţă al dansatorului-privitor se naşte ”dintr-o margine” a derulării kinetice de evenimente, pentru că poetul Dumitru Bădiţa întreţine la cote incandescente un discurs în dungă, din misteriile phihanalizate autoscopic: ”dornic de afirmare mondenă/ la o nuntă rurală ţopăiam/ atent să nu calc pe piciorul cuiva” ; “intru în ring îmi flutur mâinile/ fără convingere” ; ”tatăl meu distrus de boală ar fi dansat oriunde/ mai bine decât mine”.

Marca discursului poetic experimentalist din ”(sensul luptei)” este o distingere a sonorităţii mate. Înfundată prin tabulatura orgii fenomenologic timbrată a destinelor, ea însoţeşte imaginile luate ca dintr-un geam securizat al unui panopticum: “o singură lume: instalaţii lângă instalaţii/ de suprafeţe reflectante// o traversez revin/ şi tot nu mă văd// nici tu nu te vezi/ cel asemeni mie:/ ne mişcăm cercetăm/ dar feţele noastre/ de negăsit”. Faliile aproape ireale ale existenţei cotidiene, în care plonjează privitorul textual, sunt articulările unei alte mantre. Ea ne ajută să circumscriem aria sau ringul unei supravieţuiri singulare a intelectului care a cunoscut ravagii. Mantra învingerii perpetualizate sună în acelaşi poem “(sensul luptei)” ca o condamnare la acte, adică să fii învingător necâutând “singura ieşire” a oricărui fugar de adevăr: “ne pândim în incinte obscure/ ne atacăm pe platforme/ ne retragem sub trape glisante// şi tot aşa şi tot mai aproape/ de singura ieşire/ prin care scapă cei învinşi”. Drumul la zid al “animalelor” rurale sau citadine “bolnave” de astăzi, în viziunea lui Dumitru Bădiţa este o vânare a indiferenţei semenilor – în poemele puterii şi vânătorii, intitulate euristic: “prinţul margarinei vânează” (un cântec de împerechere în parc a căţelei sale) “bunii mei” (în care-i împuşcat pădurarul pentru nişte bureţi de fag mai “buni” în oţet decât “pastrama”), poemul “(egmont buză în vilegiatură)” fiind un netemperat spectacol al cruzimii unui Grobei emonist: “a strâns în mână instrumentul metalic şi tăios/ a urcat pe panta înveselită de flori/ apoi mai sus pe vârful stâncii// […]// egmont a desfăcut instrumentul cu fineţe/ şi cu precizie şi-a tăiat:/ unghia degetului mare al mâinii stângi/ şi a terminat cu unghia degetului mic al piciorului drept// potrivit cutumei nu a salutat pe nimeni/ nu a întrebat ce tip de ungheră foloseşte unul sau altul/ dar un simţământ de comuniune i-a încălzit inima/ până la prânz/ soţia şi copiii l-au aşteptat la piscină”.

Ascultându-i-se poemele recitate la cenaclul “Euridice”, publicul are impresia că devine spectator, însă nu unul pasiv, ci impulsionat de potenţarea suprareală a datului cotidian în poemele lui Dumitru Bădiţa. Abjectul, terifiantul, enigma, paradoxalul, banalul sunt mereu descâlcite printr-o poetică prerafaelită a împletirii tabloului cu un pretext dramatizant (niciodată livresc). Poezia lui Bădiţa seamănă cu viaţa, fiind o derulare analitică a ei. Se citeşte ca un mister, se ţine minte precum o mantră.

DRAGOŞ VIŞAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou