~Gheorghe A. Stroia: Cronică la „Farul de la capătul tuturor lumilor mele“ de Ramona Sandrina Ilie

Oricând, în oricare colţ al pământului ai fi, sau în orice limbă ai şopti, iubirea este aceeaşi: un simbol, un dar, un adevăr, o lumină, o cale spre autocunoaştere sau poate fi – uneori – nimic din toate acestea. Încărcată de astfel de sensuri este şi cartea de debut a poetei Ramona-Sandrina Ilie, care doreşte a fi recunoscută sub pseudonimul literar de Lady Allia. Cartea (160 pagini) este publicată de editura Etnous din Braşov – 2010. O scurtă prezentare a rosturilor acestei cărţi este făcută de însăşi autoarea cărţii, care declară: „Întotdeauna mi-am dorit să împart bucăţi din sufletul meu, din gândurile mele, din mine, celor care şi-au dorit să le citească regăsind în ele amintiri, iubiri, gânduri demult uitate sau pe ei înşişi, altfel decât poate şi-au închipuit că îşi pot fi. Nu am reuşit întotdeauna şi astfel am învăţat că nu am să pot scrie pentru toţi oamenii, dar am fost nespus de fericită când mi-am dat seama că nu e nevoie să scriu pentru toţi, ci doar pentru cei care au nevoie să regăsească frânturi din ei în sufletul altcuiva, iar această întâmplare fericită să se transforme într-o poveste cu oameni şi iubire. Ce poate fi mai frumos decât să-ţi doreşti să faci din sentimentele tale – o modalitate de a-i determina pe ceilalţi să-şi perceapă propriile trăiri şi să se regăsească în eclecticul sentiment care înalţă şi construieşte: iubirea? Deşi semiotica iubirii este vastă, trebuie să recunoaştem că marea (pe care o poartă omul în suflet) nu este întotdeauna calmă şi săgetată de zborul lin al pescăruşilor. Alteori poate genera valuri uriaşe, care să distrugă şi transforme totul în pustiu. Demn de remarcat este faptul că, nu despre această dragoste distrugătoare doreşte să ne vorbească poeta, ci despre dragostea pură, o dragoste care înalţă, zideşte şi care ne face cu adevărat oameni.

Titlul cărţii are o semnificaţie aparte. „Farul” este sclipirea de lumină către care tinde sufletul poetei, de-a lungul unei călătorii care o va purta până la „capătul tuturor lumilor ” sale. Lady Allia se dovedeşte un rafinat cunoscător al îmbinării sensurilor iubirii cu cele ale unui eros pur, fără nici cea mai mică urmă de vulgaritate. Cele nouăzeci şi unu de poeme, te inspiră şi te poartă tot mai adânc în universul liric, care nu pare nicidecum al  unei poete aflate la debut. Se spune că poezia este apanajul tinereţii şi că proza este semnul maturităţii. Acest lucru este reconfirmat şi de efervescenta tinereţe a autoarei care, prin iubire, împărtăşeşte celor din jur din preaplinul său. Se mai spune despre poet că este „un animal marin, ce trăieşte pe uscat şi vrea mereu să zboare”. Veţi întâlni pe parcursul prezentei scrieri toate elementele acestei ludice definiţii. Poeta ne „poartă” spre adâncimile unei mări albastre, calcând apoi cu sfială pe „plaja” sentimentelor, pe care deseori ştie să le înaripeze. Cartea este dedicată soţului său – „farul” care îi împărtăşeşte lumina, îi aduce echilibru şi speranţă. Poemele din carte sunt strigătele unui om plin de iubire şi pentru care, singura cale de salvgardare este certitudinea împărtăşirii acesteia cu persoana iubită. Începutul unora dintre scrieri este uneori ceţos, difuz, pornind tocmai de la aceste incertitudini. De fiecare dată poeta se asigură ( cel mai adesea – interogativ) că iubirea ei este împărtăşită: „M-am trezit în mâlul umed al unei fântâni/ ea se închidea peste tot în jurul meu, mă strângea/ şi-mi smulgea aerul. O simţeam asemenea unei mâini/ uriaşe/ care intra pe gâtul meu şi îmi strângea inima,/ plămânii/ scoţând afară din mine tot aerul/ şi viaţa…” Parcurgând labirinturile incertitudinii, tocmai pentru a amplifica frumuseţea sentimentelor trăite, Lady Allia ajunge în final la lumină, acolo unde mâlul se transformă în „apa fântânii” (Fântâna).

„Metafizicul” personaj al cărţii este IUBIREA însăşi, care uneşte cele două jumătăţi ale sale printr-o asociere de tip reflexiv. Aceste asocieri nu sunt întotdeauna însă, dintre cele mai fericite, ca de exemplu: „mă râzi”, „să mă ţii ţie”, „mi-am fost”, „te şoptesc”, „mi-ai crescut”. Versificaţia (uneori clasică: „De nord la drum lung…”, alteori modernă: „Omule cititor”) este a unei  poezii cu accente romantice.  Se insistă pe una din temele poetice „consistente”, utilizată încă de la începuturile omenirii: IUBIREA. Prin Iubire, omul a devenit Om. Prin iubire, Omul s-a cunoscut pe sine şi a simţit nevoia să se „dăruiască”. Asemănarea personajului feminin din carte cu cel al reginei Damayanti din binecunoscuta epopee indiană „Mahabharatha”, confirmă perenitatea sentimentului, care este aparent fragil şi uşor de spulberat. „Ea” este atât de frumoasă, încât „Farul” se identifică cu propria-i persoană : „seara, când mă dezbrac de mine/…şi rămân doar o femeie cu fruntea senină/..pieptul mi se dă la o parte asemenea unei cortine,/ iar tu ieşi/ învăluindu-mă în tine, departe de lumea/ dezlănţuită în care eu/ uneori mă pierd” (Dincolo de toate). Asemenea trăirilor epopeice, pentru împărtăşirea iubirii sale – poeta alege Omul ( acceptându-i calităţile şi „valorizându-i” defectele ) în detrimentul Zeului, care-i poate oferi (în schimb) nemurirea.

Chiar dacă poemele cărţii sunt preponderent dedicate unei persoane anume, Lady Allia se dovedeşte a fi o poetă perspicace. Ea păstrează un „strop” de iubire pentru oameni, această iubire înnobilându-i sufletul şi atingând-o cu petalele melancoliei. O astfel de iubire, „desecretizată”, este cea pentru cititorul său. Deşi nu-i cunoaşte chipul – ea şi-l imaginează. Deşi nu e o certitudine – ea îl invită, plină de tandreţe, într-o călătorie prin sufletul său generos: „Uneori, nu mereu/ reuşesc/ reuşesc să te iau de mână prin sufletul meu,/ să-ţi arăt ferestre nebănuite/ alteori…, nu pot să rostesc nimic/ decât un gând bun la ceas de seară/ să ţi-l pui la reverul tâmplei/ ca pe un sărut de ţigancă// omule drag,/ omul meu cititor”(Omule cititor). Lirica de dragoste are – în literatura română – poete de seamă precum: Ana Blandiana şi Otilia Cazimir şi aş îndrăzni să o amintesc aici şi pe poeta gălăţeană Speranţa Miron. Fiorul liric al operelor înaintaşelor este continuat cu persuasiune de poeta Ramona Sandrina Ilie. Ea ne invită în loja propriilor sentimente, pentru a putea „descoperi” noile valenţe ale iubirii. Construcţiile sale metaforice sunt sensibile, rafinate, uşor de perceput şi fără cuvinte „preţioase”. Totuşi, „preţiozitatea” versurilor se realizează prin cultivarea (din abundenţă) a simbolurilor. Cantabilitatea versurilor îi transformă poemele în veritabile romanţe, dedicate iubirii prin milioane de triluri: „mi-ai învăţat/ sângele să se transforme în valuri nebune,/ inima să bată ritmuri precum horele verilor desculţe,/ mâinile să-mi tremure precum frunzele sub adieri,/ iar stomacul să tresalte ca şi cum l-ar atinge un vin/ roşu”( Lecţie). Simbolurile Ramonei Ilie sunt vii, desprinse din sufletul său care debordează de iubire, sunt adânci şi subtile, te încarcă şi te surprind de fiecare dată: „apa fântânii”, „imortalitatea” (prin împărtăşirea iubirii), „teiul”, „liliacul violet”, „zborul”, „lumina”, simboluri care confirmă latura romantică a poeziei sale, dar şi influenţe din simbolismul francez. Deşi cartea este a unei poete „debutante”, versurile sunt ale unei poete „consacrate”. Scrierea de faţă este aureolată de simbolurile profunde ale unei iubiri împărtăşite cu generozitate celor din jur. Influenţele postmoderniste ale poeziei Ramonei Ilie sunt confirmate şi de o punctuaţie aparte, care implică jocul (interactivitatea). Te încearcă de multe ori senzaţia de neexhaustiv a liricii domniei-sale. Însă, prin utilizarea unei astfel de punctuaţii, poeta lasă cititorului posibilitatea de a-i „completa” versurile, în funcţie de propria sa percepţie. Cu toate acestea, poezia sa nu este postmodernistă, neregăsindu-se în ea: accente grave – uneori sinistre, cuvintele inovatoare, sensurile – uneori decadente. Poezia Ramonei Sandrina Ilie păstrează – ca puncte forte – lumina, frumuseţea, romantismul şi efervescenţa. Există în poemele cărţii sunete care joacă rolul imaginilor, ceea ce-i apropie lirica de instrumentalism. Este impresionant modul în care poeta reuşeşte să „multiplice” amalgamul de stiluri şi tendinţe poetice. Iubirea poate fi tristă, ori preponderent romantică, aşa cum este şi poezia cărţii de faţă. Iubirea nu este întotdeauna un sentiment limpede ( care să poată fi uşor de „citit”) şi nici măcar un „tot” – ca sumă a părţilor sale. Împletind atâtea simboluri şi având multiple semnificaţii, putem afirma cu certitudine, că poezia Ramonei Sandrina Ilie este una de tip eclectic, având valenţele unei noi semiotici a iubirii. A unei iubiri curate şi sincere, ce ni se dezvăluie prolifică, sensibilă şi încărcată de sensuri. Iată de ce – prin poemele sale – Lady Allia ne dezvăluie puţin câte puţin din tainele unei poveşti „cu oameni şi iubire”. Să-i urăm „drum bun!” pe calea împlinirii tuturor aspiraţiilor sale poetice şi păstrării imaculate a iubirii care-i înnobilează sufletul şi care este de fapt propriul său „perpetuum mobile”.

 

GHEORGHE A. STROIA

Adjud, noiembrie 2010

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou