~Monica Grosu: „Lucian Bâgiu, povestitorul“

Sânziana în lumea poveştilor (Editura ,,Grigore Moisil”, Bacău, 2005) este cartea care propune un tip nou de scriitură, definitorie, într-o anumită măsură, pentru tânărul prozator, Lucian Vasile Bâgiu. În fapt, nu e vorba de un stil cu totul nou, ci, mai degrabă, de o anume dorinţă de explorare a fantasticului recuperator în legătură directă cu un real cotidian, banalizat de evenimente comune. Vocaţia de povestitor a autorului iese vădit la suprafaţă, dublată fiind de alte calităţi ale scrisului său, cum ar fi ironia, spiritul ludic şi parafraza.

Textul ţese, la graniţa realului cu fantasticul, istoria unei călătorii, o călătorie de poveste şi în poveste, având-o ca protagonistă pe Sânziana, o fetiţă frumoasă şi îndrăzneaţă, adică prototipul eroinei din basme. Povestea este condusă cu har de un narator obiectiv şi ludic, ce ademeneşte continuu cititorul spre o lume a închipuirii. Însuşi naratorul pare puţin distrat şi aparent uimit de întâmplările evocate, evident totul stând sub semnul ironiei şi al autoironiei. Cunoscând valenţele scriiturii postmoderne, atât de tentante şi pentru autorul nostru, am putea crede că acest text nu este nimic altceva decât un experiment naratologic, realizat într-o cheie a simplităţii copilăreşti, a jocului semantic de cuvinte şi având totuşi un substrat de semne şi semnificaţii.

În loc de binecunoscutul cal alb din basme, Sânziana călătoreşte cu un ponei, totul fiind transpus într-o lume a miniaturalului, liliputană, o lume a inocenţei şi candorii, în care îşi găsesc locul cuvenit şi ceilalţi eroi: Mugurel, Moş Martin, Contele Urechilă, Ducele Căluţ, Vulturul Pleşuv, Piticul Gnom, Spiriduş, Vrăjitorul Alb, toţi angrenaţi într-o călătorie labirintică. Impresia miniaturalului e dată şi de prezenţa numeroaselor diminutive, folosite, credem, pentru efectele comice, spre exemplu ,,piticuţ”. Avem de-a face, după cum se poate simplu observa, cu o reiterare în cheie ironică a basmului tradiţional, Lucian Vasile Bâgiu reuşind să recreeze în aparenţă un univers al inocenţei. Căci, în opinia noastră, alta este miza cărţii, anume dorinţa de a experimenta ironia postmodernă, dublată de o imaginaţie creatoare debordantă.

Tot de experimentul postmodern ţine şi ambiguizarea voită a textului, drumeţii din poveste sunt pe rând alţii, călătoria se complică gradat, cu toate că buna dispoziţie şi optimismul par să fie trăsăturile comune ale personajelor atât de pestriţe ale textului. Fantasticul din basme pare coborât într-un real tangibil, cu deosebire că totul este îmbrăcat într-o haină a iluzoriului şi bunei înţelegeri, chiar dacă pădurea fermecată din poveste dobândeşte valenţele unui topos labirintic.

Călătoria, ca temă centrală a prozei de faţă, îşi află tâlcul abia la final, deşi naratorul ne avertizează din timp că ,,Sânziana, purtată în zbor de o umbră imensă, căzuse într-un somn adânc, plin de vise stranii şi coşmaruri, somn din care nu avea să se mai trezească o îndelungată vreme. Ceea ce i se întâmplă de aici înainte în Lumea Poveştilor poate la fel de bine să fie aievea, după cum poate să fie doar ceea ce fetiţa visă, îndelung, în noapte.”     (p. 50). Ambiguitatea mai persistă şi după această clarificare din partea autorului, şi doar finalul schimbă radical perspectiva înţelegerii textului. Totul pare a fi fost un vis de o noapte, un vis decupat în cadrul unei poveşti de viaţă cu copii, părinţi şi bunici. Visul nocturn al Sânzianei s-a materializat firesc într-o poveste de copil, cu simpatiile specifice vârstei pentru colegul de joacă, în cazul de faţă Mugurel, precum şi cu atracţia pentru animalele preferate.

Răscrucea de la început o întâlnim şi în final (viaţa oricui e alcătuită din răscruci), iar Sânziana e prototipul eroinei ce are nostalgia călătoriilor, pe care le îndrăgeşte pentru doza de mister, imprevizibil şi nou pe care i-o oferă acestea. Textul aruncă şi sugestia unei iubiri ţesute în pânza unei poveşti de basm cu final, cum altfel, decât fericit! Considerăm atât ideea ciclicităţii imaginilor de început şi sfârşit, cât şi cele câteva elemente constitutive de basm ca fiind aspecte intenţionat exhibate, percepute printr-un fel de raportare a textuluui tradiţional la cel modern şi postmodern.

Finalul prozei de faţă, imprevizibil, coboară fantasticul iluzoriu şi lumea onirică în cotidian, în atmosfera banală a unei dimineţi în familie. Intervin personaje cu coordonate reale, povestea Sânzianei nu coteşte brusc, ci curge firesc, fără poticneli, doar luându-şi de această dată înfăţişarea unei povestiri în ramă (probabil, un alt item tradiţional pe care autorul îl parodiază).

Carte – experiment, Sânziana în lumea poveştilor, captează atenţia, aşa cum arătam şi anterior, nu doar prin parodie, caracter ludic şi metoda narativă, ci devine o lectură plăcută şi datorită stilului mereu inovator, proaspăt şi atractiv. Acestea sunt doar câteva din valenţele literare ale prozei lui Lucian Vasile Bâgiu.

MONICA GROSU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou