~Petre Rău: „Melania Cuc, scriitoare în faţa Lui Dumnezeu“

Mai rar îmi este dat să descopăr un roman mai plin de magie, în desfăşurarea evenimentelor, în decantarea mirifică a acţiunii în timp şi spaţiu, în savoarea cu care eşti tentat să întâmpini deznodământul, aşa precum este cel al scriitoarei Melania Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu”, apărut în anul 2007 la editura Eikon din Cluj-Napoca.

Incontestabil, autoarea are un har natural de povestitoare. Romanul este o scriere consistentă despre un destin, în care se cultivă un psihologism palpitant al claustrării, reflectând o lume interioară insolită aflată sub imperiul fragilităţii şi incertitudinii, dar atractivă şi plină de farmec. Sunt amestecate gânduri, sentimente şi aspiraţii umane, chiar dincolo de masca unei lumi ştiute, într-o controlată dorinţă de defulare şi sub umbrela unui univers al inducţiilor de o puritate incontestabilă.

Deşi unele sensuri pot fi desprinse cu o oarecare dificultate – şi asta chiar până aproape de paginile finale ale cărţii – nu este nevoie să faci imprudenţa să uiţi ultimele rânduri citite pentru a fi nevoit să le reiei, căci setea de lămurire, foamea de noi înţelesuri te atrage de la sine pentru a revedea pasaje întregi. Cam aşa cum mi se mai întâmplă la citirea unei cărţi de poezie.

Protagonista romanului, tânăra Dacia Diugan, este o dansatoare celebră care pendulează în voie de la o lume la alta a oniricului. La început o întâlnim într-o ciudată călătorie cu trenul. Este o femeie frumoasă, graţioasă, iar ca artistă cu faimă este şi posesoarea celor mai scumpe picioare din lume, asigurate contra unei sume fabuloase.

În plutirea nestingherită a gândurilor ei răvăşite, are surpriza să observe că, în staţia în care coboară, totul se volatilizează, dispărând ca prin ceaţă. Era iarnă, zăpada se aşternea cu brutalitate peste tot, iar Daciei i se pare că se prăbuşeşte şi ea pe pământ odată cu zăpada, nemairecunoscând nimic în jur, stăpânită de teamă şi pătrunsă de vraja unui delir: „Nu mai era nici ţipenie de om în tot trenul, apoi nu mai era nici tren şi nu era gară pe afară, nici peron cu felinare dincolo de albul zăpezii ce se repezea-n pământ cu furie de câine în turbare” (p.22).

Mutu – vânător iscusit de fiare sălbatice, un fel de om al zăpezilor şi prieten al lupilor, o descoperă în miezul sălbăticiei, dansând în picioarele goale pe zăpada moale. Neînţelegând mare lucru din ce se întâmplă, îi oferă totuşi protecţie împotriva pericolelor pădurii, apoi o duce morarului din sat, târând-o prin zăpadă şi azvârlind-o ca pe un sac de gheaţă. Astfel, intră în scenă un nou personaj, pe nume Barbă – om de vază şi bogătaş al satului – care locuieşte la moară împreună cu fiii săi gemeni, Petru şi Pavel.

Aşa intră Barbă în viaţa „Divei” („artistei”, „marii dansatoare”), Dacia Diugan, ca un salvator. Ea devine ascultătoare, ba chiar acceptă în prima zi ca Barbă să-i pieptene minunatul ei păr, negru şi lung, care îi creştea permanent. Însă lucrurile nu vor sta deloc aşa. Barbă va deveni repede nemulţumit de Dacia, fiindcă aceasta, chiar de a doua zi, începe să nu mai stea la pieptănat şi să-l ocolească pe bărbatul care o salvase. Şi nu a trebuit să treacă mult timp până să-i încolţească în minte gândul de a o abandona pe femeia aceasta nebună, care nu ştia să facă altceva decât să danseze.

La început, satul o socoteşte şi mută şi surdă; mai apoi devine o povară grea pentru Barbă, care nu înţelege de ce aceasta preferă să danseze mai degrabă decât să mănânce. Chinul devine aspru şi se hotărăşte să scape de năluca din casa lui, considerată deja un fel de piază-rea: “După zile de muncă silnică şi fără speranţe în mai bine, Barbă nu mai credea că ar fi putut scoate din ea femeie de casă, o gospodină” (p.99).

Mutu intervine la un moment dat pentru a o salva pe Dacia din gherele lui Barbă care îi aplica o pedeapsă aspră pentru nesupunere. În mijlocul satului se petrece un ritual aproape sălbatec, un fel de sărbătoare ciudată a fertilităţii, care atrage toţi bărbaţii tineri şi pofticioşi, chiar şi pe hidosul şi înfierbântatul Mutu. Femeile plimbă un falus din mână în mână, Dacia este luată la mijloc, în timp ce muzica îşi schimba permanent ritmul. Când simte pericolul ce o aşteaptă, ochii ei rugători îl caută pe Barbă, cerându-i ajutorul. Dacia însă zace în nălucire: “Nu-şi dorea să fi fost în altă parte de lume după ce consumase, ca pe un drog nou, experienţa, exersase până la epuizare dansul morţii şi al vieţii într-o singură clipă… acolo în faţa satului care o judecase, o condamnase la “izolare”” (p.98).

De pe la jumătate, povestea începe să-şi dezvăluie o parte din taine. Acţiunea pare că se luminează, încep dialoguri mai lămuritoare şi aflăm lucruri şi fiinţe mai bine poziţionate în timp şi în spaţiu. Se creează totodată şi iluzia că Dacia trăia de fapt o poveste de reîncarnare consecutivă, în care moştenise de la fiinţa anterioară doar dansul etern. Mai mult chiar, ni se sugerează un suflet care zace ca un abur pe deasupra tuturor lucrurilor, planând peste tot şi peste toate: “Numai aburul alb şi dens se ridica, plana peste ei clar şi liniar, fără să ştie încă încotro era sau nu era chemat” (p.104).

Însă surprizele pe care ni le propune autoarea nu se opresc aici.

Barbă şi fii săi o târăsc pe Dacia afară din sat şi se îndreaptă spre Cetate cu gândul de a scăpa definitiv de ea. Drumul este anevoios parcurs. Cel mai greu este însă pentru Dacia care este nevoită să-l parcurgă ca pe drum al Golgotei, în timp ce fiii lui Barbă mai ales, se dovedesc a fi neînduplecaţi şi cruzi în hotărârea lor. Este abandonată dincolo de zidul cetăţii unde va fi găsită de doi străjeri. Printre oamenii cetăţii i se pare că întrezăreşte un chip cunoscut, având înfăţişarea primului ei iubit, Sergio.

În cetate îl va cunoaşte pe prinţul-olar, pe nume TalariK, care seamănă leit cu Sergio, actualul ei soţ, părând însă cu mult mai blând. Noua lume în care se închipuia Dacia acum era una care se conducea după legile unui stup de albine. În Cetate trebuia să ajungă la Matcă. Dar până atunci are loc o zi de lucru intens, în atelierul prinţului olar, ajutându-l să creeze o amforă, lângă care apoi cei doi se vor împreuna în mod animalic.

Matca – mama prinţului şi stăpâna acelor locuri – îi cere fiului ei să se lepede de femeia aceea deloc potrivită pentru el – viitor rege al Cetăţii. Îi indică să-şi aleagă de nevastă pe una din mătcile pe care le cunoscuse şi posedase până atunci, pe cea pe care o crede mai vrednică, dar să renunţe definitiv la femeia aceea blestemată din viaţa lui, cu chip de vrăjitoare. El însă rămâne vrăjit de farmecul incomensurabil al dansatoarei: “Prinţul olar croia din lut crud altă amforă, după formele trupului ei de femeie” (p.127).

La ordinul Mătcii, Dacia este legată în lanţuri şi pedepsită crunt în faţa mulţimii de curteni şi de sclavi ai Cetăţii. Este supusă la grele umilinţe însă, în cele din urmă, semnele cereşti îi vor arăta stăpânii cetăţii că trebuie să o elibereze pe nevinovata supusă. Pornind apoi un ritual bine pregătit, Matca pleacă în fruntea unor sclavi să o ducă pe Dacia sus, în vârful muntelui, pentru a o sacrifica zeilor. Pedeapsa îi fusese sugerată şi de faptul că prinţul TalariK se îmbolnăvise grav, suferea enorm şi nu mai putea trăi fără femeia aceea.

În drum spre marele altar Dacia poartă pe cap amfora aceea construită de ea şi de prinţ, care conţine o nouă ofrandă pentru zei, cel mai bun vin roşu, din viţă sălbatică, cumpărat chiar de Matcă pe bani grei de la Barbă.

Dansatoarea însă îi vrăjea în continuare pe cei din jur, însăşi natura se preschimba sub farmecul dansului ei, şi asta în pofida faptului că se îndrepta spre pierzanie: “Într-un loc primitiv clar, în care ea, dansatoarea celebră, carierista, artista de Gloria Mundi… era doar un abur, nu o materie cu consistenţă atomică normală” (p.132).

Sus, pe munte, se aşterne gheaţa şi frigul iar slugile vor fugi speriate la vale să se salveze. Cele două femei rămân singure şi reuşesc în cele din urmă să urce şi amfora cea plină de vin roşu „ca sângele bourului”. Vasul se sparge însă, ca din senin, şi licoarea cu care trebuia să-i ispitească zeii se scurge la vale pe toate cărările muntelui acela vrăjit. Tot ca din senin, cele două femei se trezesc înapoi în Cetate, coborâte nu se ştie cum şi pe unde. Apoi Matca se va îmbuna, va căpăta mai multă bunăvoinţă şi nu-i va mai interzice prinţului să se întâlnească cu femeia aceea rău famată, care continua să-i farmece cu dansul ei pe cei din jur: “Dacia se trezise cu muşchii din gambe zvâcnind, dansând mai apoi pe acel tril, păşind în lumina proaspătă cu ochii larg deschişi, cu părul ei negru crescut peste noapte până la brâu, până la călcâie…” (p.175).

În pofida acestei răsturnări de situaţie se petrece, chiar sub ochii Daciei, o împreunare bizară între prinţ şi una din sclave. Apoi, prinţul şi dansatoarea rătăcesc prin sălbăticie, urmând o lume a cailor sălbatici şi participând împreună la naşterea unui mânz superb pe care Dacia îl va boteza Vifor. Mânzul purta un corn galben în frunte şi părea că avea înfăţişarea unui inorog. De îndată ce a văzut lumina zilei, el se va ridica pe picioarele lui şi o va lua la galop, dispărând în zare. Dacia se va întrista din cauza acestui abandon neaşteptat, iar prinţul se va enerva şi o va lovi crunt până o va doborî la pământ. Ea se va scufunda într-un somn profund. Apoi se va trezi undeva, într-o altă lume, care i se pare a fi una reală, pentru că îi va recunoaşte la căpătâiul ei pe gemenii lui Barbă.

Barbă, atunci când (re)apare, se va purta omeneşte cu ea, tratându-i trupul rănit, aşa încât, în delirul ei, ajunge să aprecieze: “Barbă nu-i prinţ de onoare ca TalariK, dar nu-i nici insul care să mă lase să mor a doua oară”. Trecând prin clipe confuze, la un moment dat simte cum Barbă o ia în braţe şi o depune în crăpătura unui zid. Apoi, împreună cu fii săi, îi oblodeşte rănile, dar îi şi obturează trupul în perete, depunând bolovani şi pietre de tot felul până ce îl acoperă în întregime în zid, într-o procesiune care seamănă leit cu ritualul din cunoscuta legendă a meşterului Manole care a zidit-o în peretele mânăstirii pe soţia sa Ana.

La scurt timp după aceea, Barbă o dezgroapă pe Dacia din zid, scoţând-o la lumină. Ea pare că se însănătoşeşte dintr-odată, capătă un alt chip şi trăieşte o altă viaţă. Însă poartă pe faţă o cicatrice hidoasă, nu mai este frumoasă, iar lumea începe să o ocolească. Va continua să fie neîndemânatecă, să nu se priceapă la nimic în afară de dans.

Spre finalul romanului iţele se descurcă cu repeziciune, cortina care acoperea visul cade abrupt iar realitatea se dezvăluie dură şi rece. Deşi scurt, capitolul final vine pe de-a-ntregul lămuritor. Dacia Diugan apare în familie, dar într-un scaun cu rotile, ajutată din spate de soţul ei, Sergio Cantanio. Aflăm, aşadar, că, într-un accident montan, îşi pierduse ambele picioare şi fusese grav rănită la cap. Purta, într-adevăr, o cicatrice imensă pe faţă, iar picioarele ei fermecate de dansatoare erau acum purtate de un cărucior. În plus, aflăm că soţul o păzeşte cu străşnicie, fiind beneficiarul asigurării din care se căpătase cu o sumă uriaşă.

Într-o zi cei doi merg la un spectacol de circ. Sergio ţinea scaunul cu rotile aproape de el. În timpul spectacolului este adusă în arenă o trupă de cai arătoşi pe care dresorul îi alerga în cerc. Printre cai Dacia îl recunoaşte pe mânzul acela moşit la naştere de ea şi de TalariK, pe care îl botezase Vifor: “De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis, – un cal cu coama spulberată ca o zăpadă” (p.233). Era acelaşi inorog ştiut, ceea ce îi demonstra că nu trăise deloc un vis. Puternic afectată, în pragul freneziei, ea se ridică pur şi simplu din scaunul cu rotile şi porneşte pe propriile-i picioare printre rândurile din sală, apoi pe culoar, în intenţia de a ajunge în arenă ca să-şi îmbrăţişeze mânzul fermecat. Instinctul îi spunea că trebuie să-l atingă, să se convingă o dată pentru totdeauna că trăia o realitate. Mai mult, pronunţându-i numele, inorogul îşi recunoaşte stăpâna şi îi sare în întâmpinare. Dacia îl mângâie pe coamă, spre disperarea lui Sergio căruia nu-i venea să creadă că pierde definitiv suma aceea fabuloasă de pe urma asigurării nepreţuitelor picioare ale soţiei sale dansatoare.

Între paginile volumului de faţă se află un flash din viaţa unei femei-artist. Într-un cadru de basm, întâlnim entităţi distincte, însă dansul este cel care domină, înfăţişându-ne arabescuri fantastice. Deşi totul în jur o oropseşte, eroina este permanent vie prin dansul ei incantatoriu. Dansatoarea de azi seamănă cu dansatoarea de milenii, prin dans putem descifra ceea ce se petrece cu noi şi, mai ales, că viaţa trebuie iubită. În fond, lucrurile se reinventează, capătă sensuri noi şi ne îmbogăţesc sufletul: “Era piruieta “Dacia Diugan” – o figură de stil, un pas colosal pentru coregrafia planetară a secolului XX!” (p.142).

O povestire halucinantă, suficient de greu de digerat până spre final. Spaţiul este subsumat umbrelor, aflate într-o perpetuă şi bizară mişcare, pare lipsit de dimensiuni, suscitând fantasmagoric senzaţia de prăbuşire în abis. Dacia ne invită la feeria dansului, iar farmecul devine intraductibil. De altfel, limbajul corpului joacă şi un rol pervers, căci este supus vrajei, dar şi unul nonechivoc pentru cei care au răbdare să-i asculte până la capăt destăinuirile: “…caligrafiind cu propriul trup mesaje către oameni…” (p.176).

Alambicarea prin oniric a planurilor ideatice induce riscul ca personajele şi faptele să devină disociative. Dar descoperim cu uşurinţă că, în fond, asta a fost şi intenţia autoarei, întrucât nu e nimic rău să ermetizezi un pic naraţiunea, ba dimpotrivă, sporeşte misterul şi indiscreţia, prin sudarea la un fir epic tulburător. În fond, avem de-a face cu o poveste tulburătoare, de un dramatism generos, ascuns însă unei percepţii imediate.

Cu siguranţă, citind povestea, devii captiv în propria-ţi lectură iar curiozitatea îţi va merge într-atât de departe, încât n-o mai poţi abandona decât la capăt.

În trenul cu care călătorea iniţial, eroina întâlneşte o vrăjitoare care, intrând neinvitată în vorbă, îi va ghici în cărţile de tarot. Din amuzament, atunci când este întrebată cu ce se ocupă, ea declară că este scriitoare şi-i promite că o va avea în vedere în scrierile sale: “Tu-mi dai hrană trecătoare, eu te fac, în schimb, nemuritoare!” (p.14).

În fond, totul transpare în finalul povestirii: Dacia visa sub agonia trupului ei desfigurat în urma unui accident, Barbă este doctorul care trudeşte din răsputeri să-i salveze viaţa, gemenii Petru şi Pavel sunt, cel mai probabil, cei doi sfinţi „gemeni” din icoana prinsă în peretele de deasupra capului bolnavei.

Condiţia umană este pusă la grea încercare, îmbinând marginea de sus a umilinţei cu panta reveriei care ţine parcă să se substituie individului, să-şi facă loc în faţă cu orice preţ. Dacia este seducătoare, fascinantă prin dansul ei sublim, venit parcă din străfunduri de lume. Dar, în loc ca lumea să rămână fascinată de forţa ei vitală şi de zbuciumul ei interior, dansul acesta devine mult prea obositor pentru cei prea preocupaţi de grijile cotidiene, care nu-şi alocă timp să descopere frumuseţi nebănuite. Aşa că, seducţia nu durează niciodată prea mult, lumea o condamnă şi o izolează de îndată ce descoperă lipsa de pricepere şi de implicare a omului în celelalte treburi lumeşti.

Dacia pare iremediabil îndrăgostită de propria sa imagine. Ea nu se poate abţine să-şi expună singura plăcere pe care o are, dansul. Naturaleţea ei nativă naşte dorinţa de a pluti mereu la suprafaţă, dar cu apăsarea brutală a eliberării dintr-un legământ. Fiind beneficiara unor graţii structurale, dar şi posesoarea ideală a unor naivităţi şi impasibilităţi patologice, ea nu ştie să se comporte cu lumea reală şi nici să-i respingă tentaţiile. La toate aceastea, contrapune doar frumuseţea şi dansul: “Ea avea ten alb, ochi albaştri şi plete negre ce-i creşteau vizibil până îi acoperiră umerii, şira spinării, coapsele, genunchii, trecându-i de călcâie” (p.236), care se dovedesc a fi prea puţin pentru a contracara răul.

Prin comportamentul brutal şi represiv îndreptat împotriva celor firavi şi lipsiţi de apărare, personajele masculine din carte par de-a dreptul a fi brute, şi nu oameni. De-a lungul cărţii descoperim personalităţi ba egoiste, ba lipsite de sensbilitate şi compasiune, de regulă bărbaţi cu sufletul schimonosit, lipsiţi de maniere şi de educaţie aleasă, cu mintea întunecată de dorinţa obsesivă de a se impune, de a-şi demonstra superioritatea şi autoritatea asupra firilor mai slabe.

Judecând după titlu şi făcând corelaţia cu subiectul pasionant al cărţii, am putea gândi că oamenii, printr-o luptă fantastică cu visul, par a-şi găsi sensul propriei existenţe abia când se eliberează din vis, când acesta se disipează şi dispare în neant.

             Romanul este scris într-o manieră în care nu întâlnim aproape deloc metafore complicate, nici subtilităţi pretenţioase sau premise filosofice profunde. Textul în sine conţine un control al scrisului asumat de autoare. Scrierea este înbrăcată într-un stil simplu şi agreabil, cu o frazare limpede la nivel textual, dând senzaţia că poartă o singură topică, de regulă una lungă, ici, colo cu adaosuri de întărire, în care sunt scoase în evidenţă atât expresivitatea artistică cât şi puritatea limbajului. Aproape fiecărei fraze i se acordă rang de paragraf, până şi dialogurile suportă astfel de consecinţe.

O carte vorbeşte şi singură. Paginile ei oglindesc, surprinzător de exact, satisfacţia finală. Eu m-am ridicat în picioare doar ca să mărturisesc despre un har inconfundabil.

 

PETRE RĂU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou