~Ioan Miclău: „Porumbeii mei“

Am iubit intotdeauna porumbeii. Povestirile proverbiale despre viata porumbeilor au intrat desigur de mult in observatia oamenilor, in literatura si cultura, devenind modele ale iubirii, ale comportamentului  demn de o morala ideala in chiar viata oamenilor.

Dar ceea ce m-a fascinat pe mine, tot urmarind viata  porumbeilor mei, a fost tocmai  aceste realitati naturale incredibile in comportamentul acestora !

La prima vedere totul pare natural, simplu, iar omul trece pe langa niste legi ale convietuirii pasarilor si animalelor cu multa usurinta, uneori chiar ignorand  o realitate de invidiat care le-ar putea fi ideala multora celor cu grai si carte !

Si iata de ce scriu aceste randuri! Intr-o buna zi din anii trecuti, un alt iubitor de porumbei, venerabilul editor al Revistei „Spirit Romanesc”, dl. Laurentiu Fulga mi-a adus de la un alt roman din zona Sydney, cateva perechi de porumbei drept dar pentru mine, despre care se zicea, ca am dragul de a pierde vremea cu literatura! A mai dat pe la mine prin Cringila si un  alt prieten banatean caruia ii zic si azi Ben din Ciudanovita, de m-a pus pe un videoclip cu porumbeii mei cu tot.

Eu am cei drept, mai putini prieteni, insa ma straduiesc sa fiu demn de prietenia lor. Asadar, Laurentiu mi-a adus niste  porumbei de rasa buna:  dansatori, voiajori, etc., iar eu i-am amestecat, adica pus impreuna cu cei pe care ii aveam deja. Nici o cearta, s-au acomodat repede si si-au vazut in continuare de viata si obiceiurile lor. Dansatorii, isi tremurau gaturile lor asemenea valurilor de pe un izvor, unii isi desfaceau evantaiul penelor cozii, voiajorii supli bateau din aripi  periodic, semn al deprinderilor lor de postasi si calatori.

Au depus oua, au scos pui frumosi, iar parintii le aduceau hrana din belsug pe care le-o asiguram, asa precum Dumnezeu ne-o asigura noua tuturor.

Ei, de aci incepu experimentul care m-a lasat perplex, aci la cresterea puilor am vazut un lucru pe care nu-l pot lasa sa treaca fara al povesti.

Cand  fiecare pui de porumbel ajunsa sa zboare din cuib, urmarindu-si parintii insistent sa le dea boabe din gura lor, atat mama(porumbita) cat si tatal(porumbul) ii impingea cu aripa, nu vroia sa le mai dea mancare. Ia uite frate, mi-am zis in gandul meu, are sa-si omoare puii! N-a fost asa. Urmarind comportamentul acesta natural si categoric din partea porumbeilor/parinti, ajunsera puii nauciti de foame, dar…, dar si observai cum se pusera a se incerca sa ia singuri boaba de graunte. Prima data il scapa din cioc, dar repetend reusira sa inghita, una, doua, trei.  Aoleo, mi-am zis, ia uite frate morala si intelepciunea parintilor lor, care stiau prin lege sraveche, poate sfanta, ca trebuie sa  treaca la a supravietui singuri prin efortul lor. Mi-a fugit atunci gandul la  lumea oamenilor, cati  parinti nu au gand despre aceasta lege statornicita natural de Dumnezeu, facand in realitate rau copiilor lor indopandu-si progeniturile din truda muncii lor, cand de fapt acestia ajunsera ei la varsta a fi tati si mame. Avem de invatat de la porumbei ? Avem.

Am avut apoi surpriza sa observ una dintre cele mai celebre atitudini, in fata careia oamenii ar trebuii sa roseasca. Porumbeii au un respect reciproc deosebit in cadrul familiei si al cuibului, al iubirii lor, care cum spuneam devin proverbiale. Porumbul este deosebit de indragostit de perechea lui, nu o schimba, dar nici nu alearga dupa altele din jur. Este si el jelos, extrem de jelos,  sare la lupta  de indata ce un intrus se apropie de cuib sau perechea lui. Nici porumbita nu e mai prejos. Cand ii vine porumbul ei se aseaza frumusel daca e vorba de iubire, dar de va trece un alt porumb prin apropierea ei, chiar facandu-i ocoluri pretentioase, porumbita il paraseste de graba sau il loveste cu ciocul.

Nu am observat apropieri de aceleasi sexe, curatenia aceasta ar trebuii sa fie luata in seama de oameni, iar anumite exceptii biologice sa nu devina legi sociale, fiindca vorba aia, „ne rad si curcile!”  Au (rar) si porumbii din exces de iubire, ura pe proprii pui pe care ii si ucide  din gelozia lui, sa stea porumbita numai cu el. Cei drept foarte rar, deci ar fi vorba de o exceptie, dar nu-i regula. De fapt un singur caz l-am observat, insa la randul doi de pui, porumbul respectiv nu si-a mai repetat crima.

Ca un fel de concluzie, ar crede cineva ca toate aceste  comportamente nu au o legatura, si inca poate una directa, cu acel originar izvor al legilor primare date?

Cate nu s-ar indrepta sa  dea oamenii/parintii copiilor lor acel exemplu al porumbeilor! Dar tinerii „Homo universalis” de azi, sa invete din iubirile porumbeilor?

Stiinta e bine sa aiba un etalon de referinta, asa cum metrul ca unitate de masura, are un metru etalon de verificare periodica. E bine uneori sa gandim si in felul acesta !

Nu pierdem nimic!.

IOAN MICLAU – AUSTRALIA