~Ana-Maria Bălaş: „Cojile sufletului“ (fragment)

Şosetele ude şi reci din cizme îmi dădeau senzaţia că nu sunt singură. Picioarele îmi îngheţaseră , deşi stăteam la căldură de mai bine de două ore. Încercam să mă concentrez să citesc dintr-o carte pe care abia o începusem pentru examen, însă şosetele reci nu-mi dădeau pace. Semăna cu o aţâţare ce rămânea totuşi inertă, nevrând să iasă din ou.

Receptorii prezenţi pretutindeni în coaja ce mă acoperea se treziseră, iar  atenţia se îndrepta spre picioarele reci..tot mai reci. La inceput, a fost bine.

Ieşisem în stradă de dimineaţă, printre fulgii îngheţaţi de vântul tare care-i transformă în mici pietricele, ce-mi şfichiuiau obrazul. Era o senzaţie plăcută, dând la o parte umezeala ce o strângeam în mine, ca o sugativă.

Pe munte, vântul îţi şuieră şi mai adânc prin toate mădularele, şi simţi pe obrazul îngheţat cum se sparg pietricelele de fulgi, amestecate cu cele furate din stâncile-mamă, năpârlite şi sfidătoare în singurătăţile lor.

Acum, pe străzile oraşului, aveam aceeaşi senzaţie pe piele şi în suflet. Picioarele smulgeau din albul aşezat de-a lungul nopţii pe alei, aruncându-l înainte şi înapoi, pe distanţe nedefinite. În urma mea rămâneau găuri ce dezveleau asfaltul îngheţat, găuri pe care ninsoarea le umplea la loc, ca şi când nimeni şi nimic nu ar fi deranjat procesul acela. Doar că urmele mele, ale tuturor, au rămas desenate în zăpada întărită, peste care  fulgi, poate milioane de fulgi au căzut dar nu au reuşit să repare urma, în căderea lor.

Dacă îţi aminteşti locul urmei lăsate de cizma ta şi începi să sapi, aşa cum sapi în suflet după o amintire aproape îngropată, vei găsi urma. O vei distinge  doar dacă pe locul urmei tale, nu au lăsat şi alţii urme adânci, sculptându-o pe a ta.

Picioarele mele sufereau de frig, şosetele mele însetate erau îmbibate cu zăpada topită şi acum storceau căldura corpului. Nu mă puteam concentra sub nici un chip să-mi citesc cartea. Începusem să-mi rod unghiile într-un gest aproape inconştient, în cadrul căruia raţiunea nu mai simţea frigul. Aveam ticul acesta de mult timp, mama îmi zicea că e de la lipsă de calciu, Călin îmi spunea că am făcut ulcer de la rosul unghiilor. Defapt, prin acest gest trădam o nevroză refulată, închisă într-o coajă, sub multe alte „foi„ce mă construiau, la fel ca o rană cu sângele închegat.

„Când ţi-e frig, doar un duş cald sau un rom îţi poate încălzi corpul; sufletului încă nu i-am gasit leac„, se trezi Livia spunând fără să mă privească, mânată poate şi ea de frigul ce-i cuprindea tot corpul..

Am lăsat cartea jos, fiindcă cele câteva zeci de pagini erau oricum citite fără descifrarea înţelesului lor, şi mi-am ridicat privirea în sala de bibliotecă în care şedeam amândouă şi învăţam pentru examen, una lângă alta, la o masă dreptunghiulară din lemn lăcuit în maroniu, ce se prelungea în toată biblioteca.  Până atunci nu observasem că se adunaseră mulţi studenţi în sala pe care o găsisem goală la venire. În ciuda picturii albastre ce ţinea în picioare unul din pereţii bibliotecii, cu umbre de peşti în colţuri şi o sirenă în centru, din coada căreia se construiau marginile peretelui, retina nu deosebea decât culoarea gri: griul de pe hainele studenţilor, cenuşiul cărţilor prăfuite de atâta stat pe rafturi şi griul obrajilor ce-adulmecau cu glasuri de sânge căldura măsurată în minute.

Totul ţine de timp, mi-am zis în minte  şi privirea mi s-a întors către albastrul din peretele bibliotecii. Părea că de acolo se năştea lumea, din coada sirenei. De acolo ieşeau mesele cu studenţii aplecaţi peste cursuri, de acolo ieşeau rafturile, de acolo ieşea şi prietena mea, Livia.

Brusc, albastrul de mare al peretului mi-a dat senzaţia că mă aflam cu picioarele în el, simţeam apa izbitor de rece cum se legăna ritmic în cizme, şi nu o mai puteam suporta. Apa începea să urce în sus, centimetru cu centimetru mă înghiţea în ochii ei, coada sirenei se înfăşurase în jurul picioarelor ca un şarpe în jurul gâtului şi simţeam cum deveneam albastră de frig. Mi se făcuse pielea „de găină„ pentru o clipă.

M-am uitat la Livia; ea deja închisese  cartea şi toate cursurile, aştepta să plecăm. Am privit-o şi m-am mirat că nu e albastră şi ea. Şi nici gri nu era măcar. Livia avea ochii căprui şi părul vopsit negru. În Livia vedeam laolaltă toate culorile, şi apa din cizmele mele şi căldura corpului meu. Dacă vreau să-mi amintesc ce culoare avea părul ei atunci când am cunoscut-o, îmi apar imaginile cu noi, la început, însă ea este cea de acum, cu părul vopsit. Cu obrazul cald, brăzdaţ de câteva riduri în jurul ochilor încărcaţi de rimel, cu mâinile separate parcă de restul corpului molatec, mâini din carne tare, frumos modelate, cu manichiura veşnic făcută. Ochii erau calzi , ascunzând poate doar sufletul întreg, deschis, fără învelişuri, fără coji.

Ne-am ridicat amândouă de la masă, hotărâte să mergem în cămin să ne încălzim, şi să ne uscăm cizmele. Pentru asta, trebuia să trecem iar prin zăpada de afară , dar măcar apa din cizme se încălzea de la mişcările tălpilor obosite şi devenea una cu cizma.

Ne-am luat hainele şi am pornit spre ieşire, mergând aproape fără vlagă. Îmi doream să ajung cât mai repede în cămin, să mă întind în pat şi să dorm …un somn lung şi dezbrăcat de vise, un somn liniştit ca o melodie.

Se apropia  vacanţa de iarnă. Oraşul simţea Crăciunul doar în parcuri şi în pieţele centrale. In Romană, beculeţele decorative se înghesuiau unele în altele la fiecare adiere de vânt, trăgând tot mai mult spre ţărână cu fiecare fulg căzut în plasa lor, rămânând în fiecare ochi de copil tras de mamă să se uite pe unde merge.  Fulgii de zăpadă îmi găureau porii obrazului, adăpându-i. Am prins-o de braţ pe Livia şi am pornit pe jos, lăsând Academia în spatele nostru.

„Tăcerea îţi pune tot mai multe  coji pe suflet, în încercarea ei naivă ce-adulmecă un cuvânt pe care-l înghiţim în noi„. Ne înghiţim cuvintele înainte să se formeze, ca şi cum am mânca un covrig fără să respirăm.

Între mine şi Livia se formase o punte de tăcere. Poate că fiecare dintre noi pescuia formele asimetrice colorate ce acopereau ca o blană trupurile îmbătrânite ale caselor, trunchiurile gârbovite de ani ale copacilor. Ochiul se încălzea la vederea instalaţiilor ghemuite printre postere mari cât 3 etaje de bloc, de reclame la oferte promoţionale din mall-uri, hipermarketuri şi magazine de lux.

Livia îmi strângea braţul cu putere, afundându-şi mâna în fâşul de la geaca mea. Nu avea mănuşi.  Aş fi vrut să o întreb dacă are poftă să mâncăm în seara asta mămăliguţă cu brânză şi smântână, însă numai gândul m-a făcut să înghit cu totul imaginea mesei. Aşa cum rumegăm în noi fiecare dorinţă ce scaldă mintea în vise, cuvintele au ieşit naturale, fără gust, fără miros, iar Livia a fost de acord, după o primă ezitare venită din faptul că trebuia să fierbem apa pe reşou.

Am zâmbit iar apoi am tăcut. În mine a tăcut şi foamea, au tăcut gândurile şi odată cu ele şi dorinţele. Mai zvâcneau doar cojile sufletului, fiecare foiţă în ritmul ei, şi totuşi- laolaltă.Mi-era cald. Nu ştiam când am reuşit să mă învelesc cu atâtea foi, ca o ceapă. Nu ştiam când am reuşit să adun atâtea frustrări, complexe, răni, iubiri, certuri , morminte.

Aşteptam să moară zilele , una câte una , să vină mai repede Ajunul Crăciunului în care aveam să plec acasă. Trecuseră trei ani  de la amintirea aceea, terminasem facultatea, eram înscrisă la masterul de zi şi lucram.

Trecuseră trei ani de la Crăciunul acela cu apă în cizme şi reşouri din cămin. La metrou, auzisem îngânată o melodie populară pe care o asculta tata la radio. Îmi venea să plâng, dar nu de dor, nici de durere, ci de greutatea cojilor de pe suflet.  Primul Crăciun fără tata.

Azi, aşteptam să mă întorc acasă, încărcată cu anii tatălui meu. Trecuse o veşnicie parcă  şi totuşi-, apa din cizme era singura ce-mi dădea senzaţia că retrăiesc primul an de facultate. Pe străzi zăcea mai multă zăpadă decât acum 3 ani, o zăpadă bolnavă de urmele paşilor lor, de umerii grei şi obrajii secaţi şi găuriţi, cu gurile plesnite, cu ochii întredeschişi – ca la morţi. Zăpada murise demult, umerii lor, obrajii, gurile şi ochii se topiseră şi deveniseră una cu hainele ce se oglindeau în urme, iar ochii mei deveniseră ca ai lor, fără priviri. Devenisem ca şi ei, imună la viaţă ,la zăpadă , la soare, la moarte.  Mă căutam în fiecare umbră pe care-o întâlneam pe stradă, până când oboseam să mă mai văd. Şi-atunci, îmi luam în spinare toate umbrele, să fiu sigură că nu o să le mai pot privi, dar nici nu o să le las să cutreiere în neştire străzile, să mă privească alţii.  Vroiam să mă izolez în propria coajă , ca într-o cămaşă de forţă.

Continuam să umblu în neştire pe străzi, înghiţind la fiecare răsuflare câte-o umbră, fiecare – cu personalitatea ei, în învelişul ei.   Începeam să-l înteleg,  şi să le povestesc umbrelor despre tatăl meu. Le purtam în spinare, iar ele mă trăgeau de păr înapoi.

Trebuiau să mă asculte. Abia apoi puteam să le dau hainele mele să se îmbrace şi să fugă, iar eu, să râmân goală în stradă şi să mă privesc pentru întâia oară. Abia atunci puteau să cadă noi fulgi.

Eram acasă, în sfârşit. Şi ningea…iar fulgii se aşezau pe sufletul meu dezvelit ca pe apă.

ANA –MARIA BĂLAŞ

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou