~Anca Negru: Motivul pomului vieţii la Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş“

Cartea „Îndreptar pătimaş” debutează şi se încheie cu o meditaţie profundă, paradoxală şi în consecinţă tipic cioraniană asupra Pomului vieţii ca simbol şi imagine biblică, pe de-o parte, pe de alta ca motivaţie a cunoaşterii adamice a binelui şi a răului, o cunoaştere prin discernământ şi o luptă pentru libertate absolută echivalentă cu egalizarea Dumnezeirii însăşi în omniscienţă („Îndreptar pătimaş”, editura Humanitas, 1991, Bucureşti, p. 9: „Cu râvnă şi amar cercat-am să culeg roadele cerului şi nu am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, când mâinile le înfruptam în rodnicia lor.”).

Există la Cioran o puternică nostalgie a păcatului originar, o melancolie a fructului oprit odată cu nevoia electrizantă de a-l reconsuma (p. 10 „Nu cu sfială şi răbdare ne vom înstăpâni în ce a scăpat strămoşul fatal. Cuget de foc ne trebuie şi ascuţind arme şi nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru”.).

Nevoia şi dorinţa de reiterare infinită a păcatului originar în acelaşi timp cu câştigarea unei noi cunoaşteri sau a acumulării de noi cunoştinţe divine, tainice şi ascunse omului îl fascinează şi îl obsedează pe Cioran până la propunerea de a crea paradisuri terestre, cu meri opriţi, nepăziţi de heruvimi, nemisterioşi şi gata de a fi muşcaţi şi consumaţi într-o neîntreruptă patimă sau flacără umană plină de voluptatea simţurilor (p. 10 „Atotputernicul ne-a închis căile sale. Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde El n-are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra capului şi blând ne-om odihni sub ramuri pământene ca îngeri ai desăvârşirii de o clipă. El să rămână cu o veşnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muşcând din merele ce putrezesc sub soare, îndrăgind ştiinţele greşelii, vom fi asemenea Lui, şi prin durerile ispitei mai mari chiar”.).

Aceste paradisuri terestre vor fi create prin ispite, voluptate, patimi şi pătimiri, sunt paradisurile clipei, sunt perfecţiunea şi absolutizarea momentului specifice umane.

Totul în Edenul uman este finit, este o şlefuire continuă prin greşeală şi

corecţie a efemerului, o revoltă împotriva nemărginirii, omniscienţei şi omniprezenţei divine, este o ascensiune a erorii la gradul de formă sigură şi certă de cunoaştere (o viziune oarecum popperiană asupra cunoaşterii): „Eu ştiu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieţii e răbufnirea de veşnicie, reversibilă în actele fiinţei” (p. 11).

Istoria devine astfel o „negaţie a grădinii”, un cumul de clipe singulare de viaţă, o viaţă ca exerciţiu în greşeală (p. 10 „A trăi: a te specializa în eroare.”).

În opinia lui Cioran, dacă păcatul primordial nu ar fi existat, nici religia nu ar fi existat (p. 12-13 „Dacă am trăi în grădini, religia nu ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spaţiul fără flori şi arbori îndeamnă ochii spre cer şi aminteşte muritorilor că primul străbun a poposit vremelnic în veşnicie şi umbră de pomi. Istoria e negaţia grădinii”.).

Moartea în acest context, deşi „imanentă vieţii”, devine un soi de mijloc prin care Dumnezeu pune stăpânire asupra oamenilor. Cioran simte revolta şi dorul de luptă împotriva lui Dumnezeu şi a constrângerilor umane, aleanul de a se afunda în viaţă, de a preschimba iminenţa morţii în glumă, dorinţa de absolut în dispreţ şi ignoranţă. Autorul se gândeşte la o intrare în iluzie şi o menţinere în aparenţă (p. 10 „A râde de adevărurile sigure ale sfârşirii, a nu lua în seamă absolutul, a transforma moartea în glumă şi-n întâmplare nesfârşitul. Nu poţi respira decât în afundurile iluziei. Simplul fapt de a fi e copleşitor de grav, faţă de care Dumnezeu e o biată jucărie”.).

Reiterarea şi chiar înmulţirea păcatului originar cu altele care să aducă şi să cumuleze cunoaştere divină sunt între manifestările revoltei lui Cioran, o revoltă îndreptată împotriva lui însuşi, pe de-o parte, ca om aflat în „inutilitate” şi în afara „sensului”, pe de alta împotriva Dumnezeirii şi a cerului ca simbol al nemărginirii, veşniciei şi implacabilităţii (p. 112 „Vina mea: am jefuit realul, am muşcat toate merele nădejdii omului, pieziş zăresc spre soare…”).

ANCA NEGRU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou