Anca Scarlat: „Receptarea operei lui Liviu Rebreanu“

Toate cărţile mele îşi au o explicaţie originară în acea viziune a întregului, a omului care nu trebuie să se despartă de pământ…”

 „Când creează ,artistul face operă de sinteză …Creaţia literară nu poate fi decât sinteză …”

 „Pentru mine arta- scrie Rebreanu- zic artă şi mă gândesc la literatură – înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Astfel, arta, întocmai ca şi creaţia divină ,devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie ,scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul ,o născocire omenească , interesează în artă ,ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată , ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume.”1 (Cred,1924)

Romanul realist corespunde la origine unei epoci ,prima jumătate a secolului al XIX-lea ,de relativ optimism social ,iar Liviu Rebreanu rămâne reprezentantul epicii obiective, cu caracter social, un creator de energie . Universul ficţiunilor sale încheagă un adevărat spectacol de forţe devoratoare , reducând omul la instinctele lui fundamentale – foamea şi iubirea – ca forme ale împlinirii personalităţii. Şi totuşi, aceste instincte depăşesc un nivel comun , nivelul necesităţilor imediate ,al expresiei elementare de a trăi ,devenind axe ale voinţei de putere. Acest nivel explică destinul tragic al eroilor săi, care sunt consumaţi de paroxismul la care ajunge energia lor, care nu cunoaşte graniţa dintre bine şi rău.

Cu toate că dezvăluie ,de obicei, în operele sale conflicte aprige de interese şi patimi ,cursul imperios al vieţii ,cu accente pe momentele critice ,dramatice , Rebreanu păstrează în relatare o mare linişte „epică” , de scriitor – rapsod echilibrat care răsfrânge obiectivitatea judecăţii de orice „ecou trivial al imediatului” . Neaşezând între el şi realitate o prismă subiectivă , îşi poate îngădui să nu intervină în destinul eroilor săi, lăsând faptele să se desfăşoare după reguli de fier. În conformitate cu acestea ,scriitorul sfidează concepţia rousseauistă a omului „bun de la natură”, pervertit de civilizaţie , creionându-l pe ţăran drept o fiinţă dominată aproape în întregime de un egoism primar şi perseverent , capabil să-şi disimuleze intenţiile ,fără să le dezvăluie din timp.

Liviu Rebreanu, privit în marea diversitate a formulelor de roman , pe care le-a practicat , este un scriitor unic ,care a ştiut să-şi varieze cu atâta libertate de spirit formula artistică de la o creaţie la alta. Obiectivitatea realismului său ,îi conferă acea forţă de creaţie pe care o teoretiza Garabet Ibrăileanu2, acel ritm epic prin excelenţă. Scriitorul refuză din principiu efuziunea lirică ,înduioşarea sau pamfletul ,care prefăceau atâtea pagini de proză în poeme romanţioase şi în simple şi cenuşii articole de gazetă. Romanul românesc modern ce se afla totuşi la începuturile lui ,trebuia să se delimiteze de tradiţionala povestire ,al cărei fir subţire şi subiectiv nu parcurgea decât într-un anumit fel şi numai anumite zone ale vieţii. Printre procedeele autorului care izbesc cel mai mult prin artificialitate se numără şi trucul submersiunii dincolo de suprafaţa acţiunii în scopul obţinerii unei păreri întemeiate cu privire la mintea şi inima personajului. Oricare ar fi ideile fiecărui cititor asupra modului natural de a povesti o întâmplare ,artificiul este prezent ,fără îndoială, ori de câte ori autorul relatează ceea ce nici un membru al publicului său în aşa zisă „viaţă adevărată” nu are putinţa de a cunoaşte. De aceea este puţin straniu că prin literatură se comunică de la bun început mobilurile, direct şi categoric ,fără ca cititorul să fie silit să se bizuie pe acele deducţii şubrede în legătură cu alţi indivizi, pe care în viaţa de toate zilele nu le poate evita.

Astfel ,era necesară o privire ageră ,superior detaşată ,ca a omului de ştiinţă , adică de obiectivitate . Există în proza lui Rebreanu fragmente ,câteva simboluri şi metafore ,care nu-i contrazic , ci îi potenţează realismul obiectiv. El posedă o ştiinţa remarcabilă a proporţiei şi a perspectivei ,a prim-planurilor şi a gros-planurilor , a punerii în scenă şi a desenării decorurilor. Cultivând un realism obiectiv ,a cărui modernitate i-o asigură şi unda naturalista ,purtătoare a unor curenţi înnoitori , şi psihologismul dostoievskian , precum şi aspiraţia subiacentă spre cifrul simbolic ,proiectând asupra marilor drame eterne şi specifice ale românului o viziune grandioasă şi unitară ce năzuia făurirea unei epopei naţionale. Rebreanu a creat romanul românesc de observaţie socială şi de analiză , dovedindu-se un excepţional constructor epic  ,în care sălăşluia germenele unui regizor . Stăpânind cu puteri titanice mişcarea vastă a mulţimilor ,împinse de impulsuri şi de instincte ,scriitorul a realizat în acelaşi timp o tipologie variată, ireductibilă. Eroii şai nu sunt numai fiinţe simple ,inapte de complicaţii sufleteşti .Ei apar diferenţiaţi şi ,în câteva rânduri ,cu o bogată viaţă interioară. Astfel i se perindă prin faţă cititorului tipul ambiţiosului inteligent şi tenace, al obsedatului şi insului cu voinţa deficitară ,al confidentului şi seducătorului ,al fricosului şi conformistului ,tipul exaltatului şi al eroului ,al devotatului şi al omului de omenie – o lume oglindind viaţa- sâmburele arzând al operei lui Liviu Rebreanu. Dramele fundamentale ,a pământului ,a dragostei şi a „datoriei” , „genezele” desluşind miracolul gestaţiei şi al apariţiei pe lume şi elementele atât de solide ale artei epice, de o forţă uriaşă ţinând să cuprindă totalitatea , îl relevă pe cel care creează.

Viziunea sa polemică faţă de romantismul de la 1900 şi loialitatea lui faţă de o tradiţie clasică adaptată modernităţii , îl fac pe Rebreanu să ocupe un loc central în fenomenul de schimbare a prozei româneşti de după primul război mondial: „Modernismul adevărat nu cere înstrăinare de la realităţile naţionale ,ci tocmai înţelegerea mai pătrunzătoare ,adâncirea şi valorificarea originalităţii acestor realităţi”. În mica sa profesiune de credinţă („Cred” -1924) scriitorul îşi exprimă o serie de idei formulate aproape aforistic, care se vor dovedi în operele lui de nepătruns.

Fără opera lui Rebreanu ,consideră Al. Săndulescu , nu ar fi posibilă nici o estetică a realismului românesc. Obiectivitatea ,structurală realismului lui Rebreanu ,îi conferă acea forţă de creaţie de care vorbea Ibrăileanu ,acel ritm epic prin excelenţă. În timp ce prozatorii din sudul ţării îşi mai puteau îngădui să privească dezastrele morale provocate de lumea banului printr-o optică relativ ambiguă în care ura faţă de prezent se împletea cu melancolia unui trecut revolut, cei din Ardeal ,formaţi sub stăpânire străină practică un realism extrem , nepermiţându-şi nici un fel de iluzie asupra naturii adevărate a noilor raporturi.  Rebreanu renunţă şi la ultimele speranţe de frânau la Slavici deplina afirmare a obiectivităţii în configurarea realităţii umane. Dacă autorul „Marei” unea înfăţişarea junglei sociale de un fatalism moral , scriitorul Răscoalei evită în mod deliberat orice fel de judecată de valoare asupra lumii sale .

Nefiind o fire extrovertită ,Rebreanu se lasă mai greu descifrat în intimitatea gândului şi al vieţii sale afective. Şi – după cum remarca C.G. Jung – când un astfel de om este dublat de un creator autentic ,viaţa lui devină o continuă şi obsedantă pendulare între obiectiv şi subiectiv , o căutare necontenită a profunzimii sufleteşti ,care devine ,dintr-un anumit punct de vedere , „materia primă” a plăsmuirilor sale .Este astfel de la sine înţeles că o asemenea „personalitate accentuată” trăieşte mai mult în durată decât în timp. Din acest punct de vedere ,s-ar putea crede că biograful lui Rebreanu ar fi mai norocos decât alţi autori. Căci romancierul a lăsat posterităţii un jurnal pe care l-a ţinut ,cu relativă consecvenţă ,din 1927 până la sfârşitul vieţii. Şi l-a dorit atât de intim ,încât a condiţionat publicarea lui de scurgerea a cel puţin trei decenii de la săvârşirea sa. „Omul e o lume completă şi puternic izolată de celelalte lumi omeneşti. Legăturile cu lumile exterioare sunt doar aparente , în orice caz superficiale” 3 nota de la bun început scriitorul ,reliefând necesitatea unei spovedanii pentru sine însuşi. Ca apoi să se dovedească mai mult decât zgârcit cu informaţia privind biografia lui interioară, preferând să se oprească la întâmplările din viaţa sa exterioară. Şi totuşi ,în mod paradoxal, scriitorul ridică un colţişor din cortina lăsată peste meandrele sufletului său ,tocmai într-un text destinat publicităţii : Romanul romanelor, manuscris ce a stat la baza mai multor conferinţe ţinute în Bucureşti şi în provincie ,având deci un obiect diferit de cel al Jurnalului. Dovadă peremptorie că eul creatorului era împărţit în două componente distincte : cel antrenat în sfera existenţei propriu-zise şi cel implicat în plăsmuirea operei. În ceea ce priveşte distanţa ce desparte intenţia de realizare în întocmirea Jurnalului ,s-ar putea formula ipoteza naturii intime a scriitorului, puţin susceptibil a surprinde pulsaţii mai fine ale eului său . Romancierul pare a resimţi un fel de teamă instinctivă în a se deschide şi a lăsa posibilitatea unui ochi străin să pătrundă  acolo unde el socotea a fi plasate resorturile cele mai delicate ale fiinţei sale. În acest sens este semnificativa o mărturisire din proiectul „Spovedaniilor”; subliniind că alţii au excelat în amintiri menite să –i înalţe în consideraţia contemporanilor, el spune: ”Eu dimpotrivă totdeauna m-am ascuns.

Aflat în faţa unor pagini albe ,cu intenţia de a-şi înşira cele mai tainice gânduri şi trăiri , este împiedicat să se destăinuie pe deplin datorită unei  cenzuri interioare care îi retează impulsul iniţial ,cuvântul ce urmează a fi aşternut pe hârtie. Rebreanu este preocupat, până la obsesie , de sinceritate ,în procesul creaţiei artistice. Această sinceritate nu se rezumă la sfera actului creator, ci şi la modul în care artistul se înfăţişează publicului în viaţa cotidiană. Această temă a sincerităţii apare ca un laitmotiv  atât în „Jurnal” cât şi în alte însemnări cu caracter personal : ”Amintiri scriu cei cu Eu mare, cei victorioşi şi mândri , şi îndrăzneţi. Spovedaniile sunt însemnările celor sinceri. Sunt revărsări ale sufletului când este prea încărcat ”; „Însemnările pe care le voi face aici aş dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi ,lentă ,necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate”   ; „Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat.. Sinceritatea faţă de sine ,din care izvorăşte sinceritatea faţă de artă.” 4

Accentul este pus pe acest dat al actului creator tocmai pentru că eul creatorului este împărţit între existenţă şi creaţie. Iar între aceste două sfere relaţiile sunt mai întotdeauna extrem de delicate , de cele mai multe ori incompatibilitatea dintre ele fiind flagrantă. Alteori ,se stabileşte un fel de coabitare , o anumită toleranţă reciprocă. În cazuri destul de rare cele două realităţi sufleteşti sunt şi conduse de legi diametral opuse. 

În ceea ce priveşte viaţa cotidiană , se ştie doar că Rebreanu trăia într-o lume al cărui principiu fundamental de stabilire al relaţiilor sociale era homo homini lupus, unde tocmai firile cele mai scrupuloase din punct de vedere etic deveneau şi cele mai susceptibile. Un astfel de mecanism sufletesc explică şi năzuinţa scriitorului , exprimată şi la începutul jurnalului său , de apune accentul pe destăinuirile ce depăşesc cadrul evenimentelor exterioare , pentru a pătrunde în viaţa lui interioară. S-ar putea spune că romancierul îşi realizase un reflex ce devenise într-atât un dat al propriei naturi , încât nu putea scăpa de el nici atunci când îşi propunea exact contrariul. Atunci când este în discuţie eul său creator , acul ceasornicului interior realiza o rotaţie amplă , căci în privinţa resorturilor interioare care îi vor genera opera , conturându-i întreaga personalitate , nu putea exista reţinere. Rebreanu este atât de mult „monitorizat ” de problema sincerităţii , deoarece îşi dădea seama pe deplin că tocmai activitatea sa creatoare este sfera în care nu putea fugi de sine însuşi. Ca autor dramatic şi cronicar teatral întâlnise cu siguranţă cazuri de actori cabotinice izbuteau să se prefacă în viaţa de toate zilele după cum le dictau propriile interese , eşuând însă când trebuia să interpreteze un rol pe scenă. Capacitatea de imaginare se converteşte în talent artistic numai în măsura în care devine incompatibilă cu minciuna – o incompatibilitate funciară , de esenţă etică . Viziunea lui Rebreanu asupra vieţii este cea a unui ins ţintind spre idealitate ,chiar dacă în concepţiile sale artistice se manifestă ca un realist. Dacă arta este incompatibilă cu minciuna ,nici  viaţa , sursa primară a artei , n-ar trebui sa se împace cu ea.

Onestitatea ,ca o condiţie fundamentală , este evident complementară cu scrupulul desăvârşit de a nu aşterne pe hârtie decât adevăruri esenţiale. De aici provine refuzul oricărei subiectivităţi în ceea ce priveşte viziunea proprie a scriitorului. În revista Ideea europeană , Rebreanu mărturiseşte : ”M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi. Hiberbolizarea aceasta a eului , rămăşiţă anacronică de la romanticii care, ei şi atunci, puteau să se creadă buricul pământului, mi se pare puţin ridicolă.”

Editate parţial de Nicolae Gheran în 1975, Caietele romancierului reprezintă un adevărat laborator de creaţie, în care sunt prezentate etapele unei munci laborioase necesară realizării unei opere durabile. Analizând acum aceste mărturii , explicaţii lingvistice ,schiţe de subiecte etc. , se poate enunţa următoarea teorie – talentul nu e doar o scânteie, el presupune şi o muncă teribilă ,uneori dureroasă. Aceste Caiete sunt cuptorul care pregăteşte ,”coace” şi scoate epicul obiectiv în forma sa finală. Într-o culegere de articole şi conferinţe (Amalgam) ,precum şi în discursul de recepţie la Academia Română (mai 1940) – Laudă ţăranului român îl prezintă pe Rebreanu ca pe un exponent al tendinţei de sinteză între tradiţional şi modern . Preocuparea pentru roman este constantă , fiind mereu atras de arhitectura epicului . Relaţia biografie – operă este restrânsă ,scriitorul ripostând atunci când unii intervievori  încercau să identifice în textura romanelor sale episoade din viaţa de familie . Şi totuşi proza sa se pretează la o lectură „psihocritică revelatoare”, cum o numeşte Mircea Zaciu . Remarcându-se ca un scriitor „obiectiv” , Liviu Rebreanu rămâne un excelent analist al vieţii proprii , fapt remarcat  în structura fiecărui personaj . Autorul avertizează cu prilejul Mărturisirilor (1932) că acestea nu cuprind nimic senzaţional ,ci expune ideea unui laborator propriu ,pronunţându-se şi asupra unor concepte şi controverse literare cum ar fi : realismul – „viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti” , ceea ce contează în artă – nu frumosul, ci „pulsaţia vieţii” . Tragicul şi supunerea sa la marile adevăruri umane îl consumă permanent pe scriitor . „Stângaci în dezbaterea abstractă , prozatorul preferă stilul familiar , traducerea tezelor în echivalenţe concrete sau chiar metaforice” 5, notează Mircea Zaciu în lucrarea Ca o imensă scenă Transilvania

În opera lui Rebreanu, arată Nicolae Balotă , tragicul se varsă înapoia întâmplărilor într-o depărtare nedeterminată,fără orizont. Această depărtare nu ţine de natura epopeei , ci de o anumită „tainiţă sumbră a pământului ,a tragicului ireparabil” 6. Critica românească – de la E. Lovinescu la N. Manolescu – a vorbit despre mişcarea epopeică a romanului Ion şi Răscoala – pornind tocmai  de la  intuirea marilor mişcări ale firii din eposuri moderne. Atunci când Lovinescu afirmă : „Lucrarea d-lui Rebreanu participă şi ea la această sforţare de a lărgi cadrele romanului modern până la epopee” sau când G. Călinescu arată că : ”Ion  este epopeea , mai degrabă decât romanul , care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric” , aceştia nu fac decât să consacre romanului rebrenian mişcarea epopeică a tuturor romanelor ţărăneşti”, Nicolae Manolescu afirmă că: „În Ion mişcarea epopeică ,rituală , era aceea care-i determină adâncimea , nu propriu-zis observaţia ,Rebreanu fiind un mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern al existenţei satului.” 7 Prin structura cvasi-epopeică , romanul rebrenian se înrudeşte cu toate romanele unui spaţiu atemporal rural. Se deosebeşte totuşi prin ceva ce aparţine romanului contemporan ,printr-o construcţie a edificiului romanesc care ascunde în temelii fantasme , obsesii, adâncimi arhetipale, sub o calculată obiectivitate a zidirii . Cât  timp istoria nu intervine în universul anistoric al satului arhaic pare că nu se schimba nimic. Aceleaşi acte mari ale vieţii – naştere , succesiune a anotimpurilor , nuntă ,moarte – într-o succesiune de rit al naturii , de veşnică întoarcere ceremonială. Motivele mari ale romanului ce explorează o asemenea lume cu structuri perene ,sunt aceleaşi ,fie că e vorba de dealurile Transilvaniei ori de Câmpia Dunării , dar şi despre dealurile aride ale Siciliei ori despre câmpiile Poloniei. Sete de pământ a nevoiaşului , vrajbă între pricini de avere ,părinţi ce vor să-şi dea fiicele după oameni bogaţi pe care acestea nu îi iubesc. Legătura ancestrală cu pământul ,istoria şi rezultatul său biografic alcătuiesc tot atâtea trepte în epica rebreniană .Chiar dacă ar fi scris ,în continuare, romane extrase din realitatea ţărănească , Rebreanu ar fi oferit ,balzacian articulată ,seria de romane şi nu epopeea propriu-zisă.

Mircea Muthu crede că ezitarea lui Rebreanu între romanesc şi epopeic dă naştere unui echivoc fertil ,ambele categorii subsumându-se unui concept suveran – organicul – ipostaziat ,concomitent , în „centru” şi „corpul sferoid” al epicii sale. „Într-o picătură de rouă vedem cerul înstelat , romanul rebrenian , „un corp sferoid se termină precum a început ” ,restituind , şi el , un moment istoric şi epuizând un destin individual sau colectiv. Lumea acestuia „rămâne în sufletul cititorului ca o amintire vie ,care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa proprie”8. Ficţiunea trece aşadar în realitate şi invers graţie unităţii de ritm căutat ,cu încăpăţânare flaubertiană ,odată cu prima fază a romanului. Afirmaţia de mai sus, extrasă din Mărturisiri a devenit o veritabilă axiomă şi datorită laconismului său.  Ea păstrează ideea şi cadenţa ultimelor fraze din Ion  : ”…Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu , monoton , monoton, monoton ca însuşi mersul vremii. Drumul trece prin Jidoviţa , pe podul de lemn , acoperit, de peste Someş ,şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început …”9 Aserţiunea că arhitectura „sferoidală ” este o chestiune în primul rând de viziune ,circumscrisă fiind de categoria organicului ,şi numai în al doilea rând de tehnică sau metodă ,poate fi argumentată printr-un examen tipologic al operelor scriitorului. În desenele ce alcătuiesc protogeneza romanului Ion sau al Pădurii spânzuraţilor se poate descifra obstinaţia scriitorului de a realiza simetrii de scene şi de personaje. Capitole dispuse antinomic (Glasul pământuluiGlasul iubirii; Răsăritul – Apusul) motive îmbogăţite tocmai reiterare (drumul , spânzurătoarea etc.  ),personaje polarizate (Ana – Florica ; Grigore Iuga – Miron Iuga )sau cupluri altfel organizate (Bologa – Marta * Bologa – Ilona ) trădează organizarea prealabilă a materialului epic, ajungându-se chiar la detaliu . Şi la Rebreanu există un centru explicit sau doar sugerat nu atât de caietele de creaţie ,ci de opera însăşi. După Al. Protopopescu , Ciuleandra exemplifică „ procesul de reactivare a unei experienţe reziduale care , prin creşteri anormale , invadează şi răpune întreaga personalitate”.

Tot în Mărturisiri prozatorul îşi explică astfel „rodnicia excepţională” în redactarea ,primă şi definitivă a primului capitol din Ion. „Aproape toată desfăşurarea din primul capitol este ,de fapt, evocarea primelor amintiri din copilăria mea. Voi adăuga însă imediat că nici prin gând nu mi-a trecut , când am scris capitolul acesta ,să-mi scriu amintirile copilăriei ; şi cred că nimeni nu ar putea descoperi ,în zugrăvirea obiectivă a celor ce se petrec acolo , note subiective . Şi totuşi!” 10  Se sugerează astfel că satul şi ,în cadrul său , problema dureroasă a pământului apar aproape de la sine ,fără efort vizibil, de sub condeiul scriitorului agresat parcă de acelaşi „glas” ca şi Ion : „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ,ca o chemare , copleşindu-l . Se simţea mic şi slab , cât un vierme pe care-l calci în picioare ,sau ca pe o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place” 11. Hotarul, pământul ca expresie ontologică a organicului absoarbe energii şi distruge vieţi , în jurul său pivotează totalitatea personajelor. El ridica şi coboară omul înscriindu-l astfel într-o dramatică „roată a vieţii” ,particularizează social şi naţional. Portretul de gravură al lui Ion împrumută atributele ţărânii , în Răscoala: Petre Petre are o mână „ grea şi reavănă şi aspră ca pământul .Pământul nu e fixaţie şi nici doar „glas” simbolic ci realitate zguduitoare aşa cum e , polarizând adică voinţe şi provocând cutremure sociale. „Toată concepţia mea mea creatoare – îi spune Rebreanu lui Dan Petraşincu – am avut formulată în minte încă de când am venit din Ardeal. Omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ , este concepţia prin prisma căreia s-au născut Ion şi Răscoala ,şi în parte, Pădurea spânzuraţilor. Răscoala este considerată , „continuarea firească” a lui Ion . Aceeaşi temă este prezentă şi în „tribulaţiile crăişorului” sau tragedia lui Bologa. Dacă pământul nu copleşeşte ,aşa cum o făcea prin simpla sa prezenţă în Ion , el serveşte acum drept scânteie necesară în momente de mare intensitate. Existenţa într-o formulă difuză a „centrului” reclamă adiţionări menite să-l întărească , să îmbogăţească epicul şi să definitiveze tragedia destinelor. Astfel, în Ion moartea Anei sau prezenţa Savistei ,sunt „adjuvante” extrem de necesare pentru definirea spaţiului tragic” 12. Într-un „caiet de creaţie” al Pădurii spânzuraţilor apare următoarea însemnare: „Bunicul Bologa de mamă- tribunul lui Iancu 1848 . Unul Bologa ca adept al lui Horia. Firul n-a fost tras până la capăt ,dar o parte a lui va fi totuşi dezvoltată , în biografia unui alt „centru” , Iosif Bologa: „A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor , în a cărui familie rămăsese ,ca un trofeu ,amintirea strămoşului Grigore , fruntaş în răscoala lui Horia şi tras pe roată la Alba-Iulia ,după potolirea ţăranilor. 13 Portretul fostului memorandist , „cu aureola temniţei şi cu barba impunătoare” definitivează biografia tânărului Bologa, fascinat şi traumatizat de personalitatea tatălui său. Moartea acestuia coroborată cu pierderea credinţei în divinitate declanşează o criză profundă, adâncită de împrejurările primului război mondial. Sosirea lui Bologa  în permisie ,acasă , marchează în realitate sfârşitul mişcărilor „deambulatorii” ale personajului. Clarificarea va deveni deplină tocmai aici , odată cu revenirea la tabloul cimitirului de lângă biserica din Parva. Aceasta fusese deja creionată la începutul romanului , în  rememorarea lui Apostol , întors de la execuţia lui Svoboda. Apare astfel o simetrie , dominată de motivul spânzurătorii ,care deschide şi închide romanul: „…Deodată privirea lui coborî de la cruce jos, în cimitirul de lângă biserică şi descoperi piatra cu inscripţia aurită , însemnând mormântul şi amintirea tatălui său. ..În aceeaşi clipă însă îşi aduce aminte , atât de clar ca şi cum le-ar fi auzit acum întâia oară, cuvintele pe care i le-a spus tatăl său odinioară , în Năsăud : <Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita niciodată că eşti român>”14.  Compătimind-o pe „sărmana Marta” lumea din orăşelul natal prevestea că „Apostol are să-şi frângă gâtul dacă a apucat-o , în plin război ,pe urmele răposatului Bologa”. După ruperea logodnei , Apostol , „mai mult zăbovea în jurul mormântului de piatră al tatălui său . Apoi în ceasul încercării din urmă ,cuvintele de îmbărbătare ale preotului : ”Ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! şi ecoul acestora în mintea celui osândit :”Pentru neamul părinţilor…15să parafeze destinul unui om şi totodată drama unei generaţii. Apostol Bologa este ,din punct de vedere cronologic ,ultimul dintr-un şir care începe cu visul despre Gheorghe Doja , continuă cu Horia ,apoi „strămoşul Grigore” , la care se adaugă Iosif Bologa şi personajul principal din „Pădurea spânzuraţilor” .

Legătura ancestrală cu pământul , istoria şi rezultatul său biografic reprezintă tot atâtea trepte în epica rebreniană . Pământul ca prezenţă tutelară, moartea lui Doja sau amintirea din perspectiva scriitorului , la „corpul sferoid” al romanului. Acest punct de convergenţă , explicitează şi face vizibilă predestinarea constitutivă a tragediei dar şi limitează , cu prestigiul său autocratic , epopeea care ar fi putut să fie. Obstinaţia de a crea „prototipuri”, nu poate distruge cadrul impus de centru si certificat de simetria scenelor.

După cum remarcă şi Nicolae Balotă, în universul imaginar al lui Liviu Rebreanu verbul „a avea” joacă rolul principal. Romancierul este atras de o lume a „celor mulţi umili” – Ion, un univers al dezmoşteniţilor , a celor care „n-au” .Perspectiva satului în viziune rebreniană , ierarhia oamenilor , legăturile lor , snobismul ţărănesc , sunt determinate de legile „averii” şi de cele ale proprietăţii asupra pământului. De la micile detalii : ”Ştefan Hotnog , un chiabur cu burta umflată , ce şi-o mângâie întruna parcă ar avea junghiuri …” \ „Pe de lături , ca un câine la uşa bucătăriei , trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă , sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi” 16, până la marile conflicte ,totul în romanele lui Rebreanu poartă „marca lipsei ,a mai multului sau a mai puţinului” 17 . Dacă de la scrierile lui Balzac sau Zola şi până la romanul post realist , banul a jucat rolul fatalitaţii  ,la Rebreanu mu apare aproape deloc. Familia învăţătorului burghez din Ion  sau boierii din Răscoala au nevoie de bani. Masa umană care ocupă primul plan al acestor creaţii epice ,ţăranii, nu se luptă pentru bani , ci pentru pământ . Când Ion ajunge la marginea delniţei , cuprinde cu „o privire setoasă” tot locul . Pământul „îi era drag ca ochii din cap.” Astfel nevoia primordială a posesiunii se coroborează cu o obsesie a elementarului. Ion este posedat de dorinţa de a avea pământ, drama sa ,asemenea ţăranilor  din Răscoala  , este aceea  de a nu avea a condiţiei umane degradate , umilite care se răzvrăteşte . Dorinţa de deţine pământ , avere, iubire , fericire ,echilibru interior (obsesia lui Apostol Bologa , împrospătarea de vitalitate după care aspiră Puiu Faranga, căsătorindu-se cu Mădălina ) trimite la o ramificare a „voinţei de putere” ca axă a existenţei. Se pare că Rebreanu reduce omul la trăirile  lui fundamentale (foame, dragoste ) ca împliniri ale personalităţii.

ANCA SCARLAT

___________________

1 Nicolae Gheran , „Semnificaţia primelor lecturi”, în volumul „Liviu Rebreanu după un veac, ed. Minerva, Bucureşti, 1984, pag. 85-90

2 Garabet Ibrăileanu , „Scriitori şi curente” , 1909, Editura Minerva, Bucureşti, pag. 178.

3 „Liviu Rebreanu după un veac .Evocări , comentarii critice , perspective străine , mărturii ale prozatorilor de azi” . O carte gândită şi scrisă de Mircea Zaciu , Cluj – Napoca  , Editura Dacia, 1985, p . 27

4 Liviu Rebreanu, „Jurnal” I-II. Text ales şi stabilit , studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu, Addenda , note şi comentarii de Niculae Gheran , Bucureşti , Editura Minerva , 1984

5 Liviu Rebreanu, „Mărturisiri”, în „Opere”, vol.15, Bucureşti, Ed. Minerva, 1994, pag.175;

6 Nicolae Balotă, „De la Ion la Ioanide”, Editura Eminescu, 1974, pag. 55-57;

7 Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc”, Bucureşti ,Editura Minerva ,1980, pag. 344-356

8 Mircea Muthu, „Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului”, Cluj –Napoca, Editura Dacia, 1983, pag. 34;

9 Liviu Rebreanu, „Ion”, Editura Minerva, 1984, pag. 45;

10 Liviu Rebreanu, „Mărturisiri”, pag. 75;

11 Liviu Rebreanu, „Ion”, Editura Minerva, 1984, pag. 177.

12 Liviu Rebreanu, „Opere 7”. Ediţie  critică de Niculae Gheran . Variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu , Editura Minerva , Bucureşti, 1975, pag. 24-26.

13 ibidem

14 Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor”, Bucureşi, Editura Cartea Românească, 1982, pag. 57

15 ibidem , pag. 78

16 Liviu Rebreanu, „Ion”, vol. I, Editura Universală, Bucureşti , pag. 22;

17 Nicolae Balotă, „Rebreanu şi universul violenţei”, în „ Tomis”, an . IV, nr. 10, octombrie 1969, pag. 15;

Anunțuri

5 răspunsuri to “Anca Scarlat: „Receptarea operei lui Liviu Rebreanu“”

  1. …..am cunoscut o”anca scarlat”,insa nu cred ca ar fi putut fi vreodata competenta de a scrie atat de minunat.Adevarat talent,de ce nu har,as putea spune.Ai toata admiratia mea,Minunata ANCA SCARLAT!Dumnezeu s ate binecuvanteze intotdeauna!

    P.S
    eu am mai scris-mai mult -la „tanarul scriitor”,insa nu stiu cum vor fi primite cuvintele mele… Oricum,eu ma bucur ca existati si va multumesc pt asta!

  2. wai datini voi raspuns

  3. Referatul este prezentat fff bine …sunt remarcate toate punctele de vedere . este exact acel referat de care am nevoaie . MULTE MULTUMIRI PT CINE LE-A SCRIS

  4. mi-a placut enorm!!!!

  5. Pavel Luchian Says:

    Am o intrebare.o hotarire a bisericii care disparte biserica este normala?
    am ivedere cu privire la cum decurge serviciu o schimbare o modului de slujire a serviciului divin cu care nu sunt deacord mai multi membri,mereta de o cuntinuat?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou