~Cezar Adonis Mihalache: „Murmurul sirenei“

Dacă nu ar ţine-o din bâlbă în bâlbă, s-ar vedea cât e de peltică. Aşa că, pentru imagine, o bâlbă e mai de dorit decât un rest de vorbă înghiţit pe nemestecate. Desigur, biata fată nu îşi doreşte nici una, nici alta. Nu vrea să fie nici împleticită în vorbe, nici peltică în rostire, nici eliptică în raţionamente. Adică nu, aici nici nu ar avea cum să fie pustie. Pentru că nu are propriile judecăţi, ci le reproduce pe cele învăţate la meditaţiile politice din inima familiei.

Desigur, gramatica este perfidă. O asemenea capcană pentru un îngeraş ca ea?! Nu se cade… De aceea, poate nici nu ar trebuie să-i fie prea ruşine. Şi nici tăticul nu ar trebui să o mai certe. Că nici el nu e mai departe de firul ierbii. Măcar fata cea mică are o scuză, fiind silită să chiulească de la şcoli pentru a se putea face remarcată pe podiumurile de modă. Şi nu fugea de la ore doar aşa, să sară gardul de la Poarta 4 să se holbeze în zare. Şi, în fond, de unde să aibă ea habar că va ajunge într-o zi să mai şi murmure? Mai ales că ea a fost mereu admirată, aplaudată, fără a fi nevoie a spune o vorbă.

Şi ce dacă tinerii din PD-L au râs pe sub mustăţi?! Las’ că îi dă ea cu pâra pe nesuferiţii cu pricina la tăticul. Să-i dea afară pe neobrăzaţii care, în loc să se uite în ochii ei mari (şi goi, precum briza mării), în loc să-i admire vestimentaţia şi prestaţia, s-au apucat să-i numere silabele. În fond, a pierdut atâta vreme pentru a prinde rostul mersului pe bârna podiumului de modelling fără a se răsturna, iar paşii îi ies atât de bine, încât ar fi şi păcat să facă altceva. Păşeşte atât de diafan, de acolo, de la masa prezidiului la tribuna vorbelor, încât rstul nici nu mai contează. Dar, vai, cine să fi aşezat aceste microfoane aici, în locul în care ar fi trebuit să stea pudriera şi oglinda?! O oglindă să vază ţara cine este cea mai frumoasă. De bună seamă cineva a vrut să-i facă o glumă. Şi i-a mai şi şoptit, răutăcios: „Hai, spune ceva, că tinerii te ascultă!”.

Săraca a rostit. Ce a mai auzit şi ea pe acasă. Când se lăuda tăticul cu ce vorbe duce el poporul, dar, vai, a uitat ordinea cuvintelor. Cine să fi fost mai întâi: pactul sau poporul? Sau viceversa?

Cuvintele, răzbunătoare pentru pustiul în care au fost izgonite când diva păşea pe podiumuri, i s-au împleticit şi de astă dată formând adevărate noduri marinăreşti pe buzele ei dulci. Atât de dulci că nici silabele nu-şi mai ţineau echilibrul, iar golul din priviri, ce da bine în fotografiile de revistă, nu o sprijineau de fel în faţa celuilat gol. Unul mult mai profund…

Primul gând ar fi să râzi de mersul ei lingvistic atât de şubred. Dar, vai, când vezi cât de chinuit este acest suflet, parcă îţi vine să te revolţi. Dar unde să reclami? Că dacă îi priveşti ochii, catifelaţi şi umezi precum cei ai unei căprioare speriate, îţi vine să suni la protecţia animalelor. Dacă îţi ascuţi urechile şi încerci să lipeşti silabele pe care nimfa le zdrobeşte între buzele ei pline, îţi vine să suni la şcoală. Dar când, într-un final, îţi dai seama că totul este doar un complot perfid, între dreptul ei de exprimare (ca o pasăre ce ştie doar a zbura spre reflectoare) şi dreptul tatălui, de a se folosi politic de chipeşa sirenă, îţi vine să dai cu prefix pe la comisiile antidiscriminare.

Cu ce drept o chinuie tatăl pe tânăra sirenă? Cu ce drept o aruncă în ghearele politicii? Cu ce drept a luat posterele fetei din revistele cu aere cosmopolite pentru a le vârî în cadrul strâmt al afişului politic? Cu ce drept ne-a văduvit pe noi, privitorii (nu cititorii!) de mersul ei elegant pe podiumuri ori de fotografiile cu privirile misterioase din mijlocul revistelor? Doar pentru a ne chinui cu gândurile ei? Adică, a le lui? Ce nedreptate…

Ce chin dară pe biata fată, dar ce chin şi pe capul nostru… Să ne prefacem că nu o auzim când o vedem atât de galeşă.

De aceea, ruşine domnule preşedinte! Ruşine că vă chinuiţi copila, trimiţând-o pe „Bobiţa, fata tatii” să lupte pe un ring străin de ea, când ar fi trebuit să-i daţi un sfat atât de simplu: „Fata tatii, România nu e ca America, şi nici tatii nu-i ca Bush”.

CEZAR A. MIHALACHE

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou