~George Petrovai: „Frumosul – cauza şi scopul existenţei pilduitoare“

   În romanul Mizerabilii, Victor Hugo este de părere cum că “Frumosul este la fel de necesar ca şi utilul. Ba chiar mai mult!” Prin urmare, viaţa omului ar deveni cu mult mai grea în absenţa frumosului, care necontenit i se revelează şi-l încântă cu infinitele lui nuanţe: de la gingăşia florilor, ciripitul păsărelelor şi gânguritul copilaşului, până la măreţia etern neliniştită a mării, la grandoarea ameţitoare a piscurilor şi la sublimul adâncurilor înstelate ale cerului de vară. Fără frumuseţe poate că viaţa ar deveni chiar un nonsens. Nici nu e cu putinţă altminteri, dacă avem în vedere faptul că frumosul, dimpreună cu binele, adevărul, dreptatea, libertatea şi sacrul reprezintă coordonatele fundamentale pe care se mişcă existenţa umană cu vocaţia atotumanului, ipostaziată în demnitate şi nobleţe sufletească.

   La grecii antici frumosul avea o preţuire de prim rang, astfel că uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului reprezenta idealul uman suprem, perpetuă aspiraţie ce s-a concretizat în inestimabile câştiguri pe linia perfecţionării omului clasic, a omului în general şi a creaţiilor sale.

   În primele secole ale creştinismului, Plotin a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existenţei, Frumosul absolut fiind identificat de acest gânditor neoplatonician cu Unul, adică cu Dumnezeu. Nu putem decât să fim de acord cu Plotin, dacă avem în vedere două argumente forte:

1.Marea diversitate a frumosului în lumea accesibilă şi în cea inaccesibilă omului, practic infinita sa diversitate (apanaj al Absolutului) ;

2.În perioada preadamică – perioada supratemporală a edenismului originar, Marele Arhitect instaurase o ordine perfectă, cu un bine omniprezent şi o armonie de nimeni tulburată, căci răul încă nu-şi anunţase izvodirea degradantă prin degradarea binelui muşcat de mândrie, mai apoi de neascultare.

Iată, aşadar, două din atributele frumosului – ordinea şi armonia, care din perspectivă cosmică realizează în om saltul kirkegaardian de pe planul estetic (sentimente de uimire şi uluială) pe cel etico-religios (sentimente de adorare şi închinare).

Frumosul natural, ce se revelează omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simţurilor sale), este departe de a fi uniform, mereu plăcut şi lesne detectabil. Da, este o nespusă desfătare să priveşti tremurul gingaş al unei boabe de rouă străpunsă de lumina dimineţii, să urmăreşti zborul graţios al unei libelule ori cel planat-maiestuos al unui şoim, să asculţi freamătul odihnitor al unei păduri de brad şi şopotul mângâietor-adormitor al unui pârâiaş ce-şi şerpuieşte neastâmpărul în apropiere, să admiri cocoaşele încărunţite de zăpezi ale unor culmi prăpăstioase, ori să asişti de pe malul mării la eterna ei frământare care-ţi transmite dorul răscolitor după ceva mai presus de vrerea umană.

Dar grandoarea naturii este asemeni unui Ianus: din depărtare îşi arată faţa ispititoare a măreţiei dureros-inaccesibilă, din apropiere îşi arată faţa încruntată a măreţiei în dezlănţuirea ei nepăsătoare vizavi de om şi nedemnele lui judecăţi estetice. Căci cui îi pasă de o biată muscă nesocotită, prinsă fără putinţă de scăpare în plasa mortală a păianjenului?!…Suntem aidoma şoimului care este legat cu sfoară de mâna dresorului. Iar atunci când Îmblânzitorul este sătul de joc, pur şi simplu îi trage şoimului gluga peste ochi, pentru a nu vedea nimic din ce se petrece în jurul lui.Când i se va lua şoimului gluga de pe ochi, şi când acesta va fi considerat vrednic să zboare liber, spre zări tot mai înalte şi mai ademenitoare?!…

Iată dar că frumosul reconfortant şi tonifiant ascunde în sinele său tăinuit primejdii de moarte, ce vizează contracararea agresiunii nechibzuinţei şi a trufaşei cutezanţe umane, aşa cum frumuseţea unei feline ascunde în agilitatea fremătătoare a muşchilor atacul mortal asupra prăzii. Apoi că frumuseţea unui colţ de natură este în inseparabilă legătură cu anumite elemente care alimentează percepţia: starea sufletească a individului, intensitatea luminii, unghiul din care se priveşte sau ascultă ş.a.m.d. Astfel, pentru un dezamăgit în dragoste, cel mai fermecător peisaj va apare fad şi plictisitor; toamna târzie – anotimp al umezelii asociată cu clarobscurul, face ca totul să pară trist şi mohorât, chiar şi ceea ce, nu cu mult timp în urmă, în zile încărcate de lumină părea seducător de frumos; în fine, ochiul exersat al pictorului va alege întotdeauna unghiul cel mai prielnic pentru a reda bogăţia culorilor în jocul debordant al luminii, iar urechea muzicianului va sesiza acordurile fine ale naturii (muzica sferelor) în trilurile păsărelelor, foşnetul frunzelor şi clipocitul apelor.

Prin urmare, natura în întregul ei neschilodit de intervenţia brutală a omului, rămâne singura sursă inepuizabilă de inspiraţie întru redarea frumosului artistic, un frumos transfigurat şi încălzit la flacăra vie a sentimentelor artistului, chiar dacă în momentul de faţă asistăm la asaltul vijelios al esteticii generată cu ajutorul calculatorului. Dar este doar o estetică intelectual-artificială şi eminamente tehnică, ce se bazează în exclusivitate pe pe supleţea programelor judicios alcătuite în vederea plăsmuirii unor piese muzicale ori a unor picturi. Un alt gen de estetică intelectuală este cea onirico-labirintică, precum şi cea antirealistă (literatura ştiinţifico-fantastică, de pildă). Spun estetică, întrucât acest concept are o sferă mai largă decât frumosul. În noţiunea de estetic intră atât frumosul cu toate categoriile pozitive: de la frumuşel şi graţios până la monumental, grandios, sublim şi perfect (frumosul este deseori asociat cu perfecţiunea), cât şi urâtul cu categoriile sale negative pentru bucuria plăcerii: urâţel, antipatic, asimetric, dizgraţios, dezgustător, grotesc, hidos etc.

Un mare merit în dezvoltarea esteticii contemporane, anterior teoretizărilor lui Rosencranz, l-a avut celebrul pictor, sculptor şi gravor olandez Hieronymus Bosch, cu predilecţia sa prolifică arătată hidosului şi grotescului, adică fantasticului cu rânjet satanic. Nici titanii Renaşterii, ca de pildă Leonardo da Vinci, nu au fost străini de exerciţii, schiţe şi desene pe această temă…De subliniat faptul că literatura tuturor timpurilor şi popoarelor a fost intens preocupată de prezentarea anormalului, dizgraţiosului, dezgustătorului şi monstruosului, adică de înfăţişarea urâtului fizic şi sufletesc, smuls de fantezie din adâncurile fără fund ale fantasticului, şi în majoritatea cazurilor asociat cu răul (însuşi Satana este de regulă imaginat şi înfăţişat slut sau măcar cu infirmităţi): de la mitologia greacă (ciclopi, vrăjitoare, hidre, minotaur etc.) la basmele românilor (zmei, balauri, zgripţuroaice, vârcolaci), de la ginii şi apariţiile de coşmar (înfricoşătoarea pasăre rokh) din “Cartea celor o mie şi una de nopţi” la veşnicia umbrelor plăsmuite de divinul Dante, la Richard al III-lea al lui Shakespeare, la hoţii şi prostituatele lui François Villon, mai apoi la ocnaşii, criminalii şi demonii din subteranele lui Dostoievski şi, desigur, la bubele, mucegaiul şi noroiul din care al nostru Tudor Arghezi a iscat “frumuseţi şi preţuri noi”.

…Şi atunci ce este frumosul? Este graţia divinului ce-şi pune amprenta eternităţii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumină, deasupra abisurilor şi tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou nicicând încheiat al inimilor sfâşiate de iubire; este vioara nevinovăţiei pe care alunecă arcuşul din lumina începutului; este eterna odă a bucuriei că trăim şi că nu vom lăsa să se stingă torţa vieţii pe această planetă spălată cu lacrimile suferinţelor şi căinţelor, dar şi cu cele ale preaplinului bucuriei şi fericirii de-a iubi, lupta şi izbândi.

Frumosul autentic acţionează cu aceeaşi forţă generoasă şi înnobilatoare asupra sufletelor căutătoare de Absolut, fie că sunt spirite elevate, fie că sunt mai puţin cultivate. Căci Frumosul este omnipotent şi omniprezent, este un tot inepuizabil cu vocaţia panteismului sensibilizator, este asemeni luminii şi căldurii soarelui, care se distribuie fără alegere peste cei buni şi peste cei răi. Pe scurt, Frumosul este splendida comoară pusă de creator în slujba condiţiei umane, aflată în competiţie cu sine însăşi întru atingerea desăvârşirii, care comoară îmbogăţeşte pe cel ce o acceptă, iar ei nu­-şi ştirbeşte cu nimic splendoarea integrităţii. Iată de ce oamenii care se lasă călăuziţi de Frumos devin din buni mai buni, din săraci – posesorii unor bogăţii spirituale nepieritoare, din nefericiţii efemerului – fericiţii transumanului vizitat de Absolut.

GEORGE PETROVAI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou