~Ioana Daniela Trif: „Max Blecher, evreul – o altă manifestare a alterităţii“

În conformitate cu Charles Mauron, înţelegerea unui text literar se bazează pe metoda psihocritică, ce presupune reţele şi teme obsedante ori metafore obsedante a căror cunoaştere şi revelaţie îşi au sursa în relaţiile personale. Cercetătorul consideră, aşadar, că „psihocritica are pretenţia de a lărgi înţelegerea noastră asupra operelor literare numai descoperind în texte fapte şi relaţii rămase până acum deloc sau insuficient observate şi a căror sursă ar putea fi personalitatea inconştientă a scriitorului”(1). Scriitura, ca materializare a fanteziei inconştiente vizează sursele interioare, nu doar lecturile şi educaţia ori propriile impresii; iar cauza imaginii artistice devine relaţionabilă cu pulsiunile copilăriei, cu efect în rezonanţa lecturii, discursul literar fiind o modalitate de mediere a identităţii. Pe Blecher, identitatea îl plasează de la început pe linia alterităţii exterioare, datorită comunităţii în care trăieşte şi valorilor care i se insuflă; el întruchipează una din ipostazele Străinului prin identitatea sa iudaică, fiind prin excelenţă un spirit controversat (2).

La nivelul receptării sale ca scriitor, trebuie ţinut cont şi de faptul că Blecher scrie într-o perioadă în care discriminările şi persecuţiile pe care le îndură cei din etnia sa nu sunt puţine, când se duce o adevărată campanie împotriva iudaizării literaturii române, iar, spre exemplu, omul de litere care suferă din plin din pricina acestora, Mihail Sebastian, are îndrăzneala de a releva, prin scrierile sale, o Românie interbelică mai puţin idilică, o lume parţial modernizată şi căreia îi lipseau instrumentele intelectuale în materie de orientări politice şi democraţie, dar mai ales o lume românească antisemită (3). După o copilărie într-un climat specific evreiesc, călător permanent prin diferite sanatorii din ţară ori din străinătate, Blecher pare să nu fie afectat în mod direct de această problemă, cel puţin nu la momentul scrierii textelor sale. Ulterior însă, datorită climatului antisemit, opera sa rămâne în umbră o perioadă destul de lungă, iar recunoaşterea veleităţilor sale artistice începe doar după 1970. Astfel, singura mărturisire referitoare la condiţia sa se regăseşte într-una din scrisorile adresate Luciei Demetriade-Bălăcescu, unde scriitorul menţionează: „Anexez articolul, cred c-ar fi mai bine să semnez totuşi Mihail Bera sau Minu Bera sau Emile Zola sau nu contează cum, în afară de M. Blecher care pare, poate, prea ebraic” (4). Multitudinea măştilor pe care vrea să le asimileze, să şi le incorporeze îşi găseşte o justificare şi la acest nivel, cel al alterităţii iudaice.

În ciuda faptului că literatura sa se configurează ca materializare a mitului personal, iar intenţia discursurilor sale mai mult sau mai puţin autobiografice rămâne autodefinirea, Blecher oferă prea puţine date despre acest aspect esenţial al esenţei sale identitare, care presupune asimilarea unui cod cultural diferit, o condiţie culturală ambivalentă a creatorului – românească şi evreiască ; iar scriitura sa, dincolo de a fi produs al experienţei personale de viaţă, este şi expresia figurată a originii sale, care presupune un gen de originalitate în gîndire, în construcţiile literare, în mesajele ideatice. Înainte de a fi un altul pentru că face parte din categoria bolnavilor ce literaturizează propria boală şi moarte, Blecher este un altul pentru că e evreu. Iar a fi evreu presupune condiţia intrinsecă a exilatului, a celui aflat mereu pe drum, a străinului, a damnatului la suferinţă (5); evreul e prin excelenţă simbolul figurii umane aflate în dispută cu propria-i fiinţă, el se raportează în permanenţă la sine printr-o tentativă de definire a propriei esenţe şi implicit se află în căutarea patriei celeste, a echilibrului pe care îl intuieşte întotdeauna altundeva decât acolo unde se află. Referitor la aceste aspecte, în prefaţa romanului De două mii de ani… al lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu scrie despre ireconciliabila relaţie dintre români şi evrei, dar mai ales nuanţează în final problematica generală caracteriologică şi de conştiinţă cu care se confruntă evreul: „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a mai fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate”(6). Aşadar, o dublă damnare a eului, un individ care funcţionează după alte mecanisme ale vieţii, care trăieşte prin intermediul simţurilor şi un destin conturat de o continuă criză a identităţii, prin care se expune dorinţa de a fi un altul. Paradoxal, fiind Celălalt, fiind un străin pentru ceilalţi, el îşi doreşte a deveni un altul (7). Cert este că, în afară de a fi un bolnav incurabil, Max Becher nu mai putea fi altceva decât evreu (8). Iar scrierile sale, fără a se constitui sub raportul memoriei decât prin câteva detalii referitoare la casa bunicului, la meseria tatălui ori la trecerea în revistă a câtorva figuri evreieşti din jurul său, aduc în prin plan un narator care spune în permanenţă ceva despre sine, despre complexitatea şi paradoxalul intrinsec fiinţei sale. Despre gândirea scriitorului vorbeşte Ion Bacalu, menţionând că „Prietenii săi ne arată că Blecher nu s-a mulţumit cu educaţia evreiască din casa părintească, ci a aprofundat, în scurta lui existenţă pământească, frumuseţile gândirii iudaice. Găsim şi în acest roman semne ale acestei pregătiri. Nu o dată Blecher îşi aminteşte de străvechea filozofie asupra vieţii a neamului său, rezumată în cuvintele: <Din pământ ai venit şi în pământ te vei întoarce !> ”(9). Originalitatea scriituri blecheriene, predispoziţia pentru confesiune şi pentru autoexplorare, dar mai ales modernitatea textelor sale îşi găseşte o justificare şi prin identitatea iudaică a scriitorului. În studiul său – Scriitori evrei din România – în care îl include cu o prezentare pertinentă şi pe Max Blecher, Ovidiu Morar precizează acest aspect esenţial comun scriitorilor evrei – modernitatea – aspect pe care de altfel îl reclamă ca justificare pentru cercetarea intreprinsă: „Dar există totuşi, în afară de criteriul etnic, măcar un factor estetic care ar putea justifica o carte despre scriitorii evrei din România? Pot fi ei grupaţi sub un numitor comun de ordin artistic? […] Conştienţi de faptul că evreitatea reprezintă o condiţie cu totul specială, un blestem şi totodată o şansă extraordinară, ei şi-au asumat pe de-a-ntregul acest destin fără îndoială tragic, de care au dat seamă în scrierile lor.[…] Urmărind literatura evreiască de la primele ei manifestări remarcabile şi până în contemporaneitate, este imposibil să nu remarci modernismul ei, care uneori a luat chiar forme extreme, ca în cazul avangardei” (10).

Fără a scrie în mod direct despre identitatea sa de evreu, despre educaţia primită, Blecher sintetizează prin intermediul limbajului tot ceea ce semnifică spiritul poporului său; la nivelul producerii de text, acest aspect se manifestă prin unicitate, prin imposibilitatea de a-i conferi acestuia o etichetă stabilă, prin structuri narative moderne, care îşi găsesc afiliaţii cu cele postmoderniste. „Avea dreptate aşadar G. Călinescu – afirmă Ovidiu Morar – să-i definească pe scriitorii evrei în genere drept <anticlasicişti, modernişti, agitaţi de probleme>”(11). În această categorie se înscrie şi Blecher. Gândind lumea în maniera atât de insolită pe care o prezintă în scrierile sale, el gândeşte sensul lumii ebraice şi se întoarce, de fiecare dată, la identitatea naţiunii sale. Cu fiecare cuvânt scris, identitatea narativă şi implicit cea personală se suprapun cu alteritatea, care se manifestă la Blecher sub multiple faţete. Făptura de dincolo de piele, separând interiorul de exterior, delimitând sufletul de trup, se explică pe sine ca o conştiinţă supusă fatalităţii datorită asumării unei crize de natură materială, socială, dar mai ales de natură spirituală, consubstanţială fiinţei, asociabilă imaginii etnice. Complexitatea sistemului de alterităţi pe care îl presupune identitatea iudaică şi implicit cea blecheriană, dar mai ales modul insolit în care acesta se manifestă în scrierile sale îşi găseşte un corespondent viabil în aserţiunile cioraniene: „Este în mine atîta confuzie, zăpăcealăşi haos, încât nu ştiu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreţi găsiţi în mine, absolut tot. Sunt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat şi în care haosul iniţial îşi joacă încă nebunia şi învolburarea lui. Eu sunt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita încordărilor; în mine totul e posibil, căci eu sînt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi”(12).

IOANA DANIELA TRIF

____________

Note:

1. Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal. Traducere din limba franceză de Ioana Bot. Aparat critic, bibliografie şi note pentru ediţia românească de Ioana Both şi Raluca Lupu. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p.13.

2. Susţinând idea complexităţii şi controverselor specifice caracterului iudaic, Giovanni Papini menţionează în Gog. Traducere de Ileana Zara, Bucureşti, Editura Univers, 1990, p.70, că „Evreul reuneşte în sine cele două extreme mai redutabile: despot în domeniul materiei, anarhic în domeniul spiritului”.

3. Mihail Sebastian nota în jurnalul său, la data de 5 noiembrie 1942: „Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea cărtilor de autori evrei din librării si biblioteci. Am văzut azi la „Hachette” două imense tablouri tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sînt, desigur, şi eu acolo, afişat ca un delincvent, ca un criminal: numele părinţilor, data şi anul naşterii, lista cărţilor. Lipseau doar semnalmentele. (…)”. Mihail Sebastian,

Jurnal (1935-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 48.

4. Max Blecher mai puţin cunoscut, Ediţie întocmită de Mădălina Lascu. Prefaţă de Ion Pop, Bucureşti,Editura Hasefer, 2000. p.178.

5. Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului. Traducere de Tatiana Mochi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p.191: „Celălalt poate servi şi pentru a marca o distincţie, pentru a scoate în evidenţă propriile noastre repere ideologice şi culturale.[…] Celălalt devine astfel străinul în sensul forte al termenului; el trezeşte sentimente de nelinişte, de insecuritate, de teamă. Străin sau marginal, el serveşte perfect ca sperietoare sau ca ţap ispăşitor.Ţapul ispăşitor este unul dintre simbolurile esenţiale ale imaginarului politic: vrăjitoarele la începutul epocii moderne şi evreii în Al Treilea Reich ilustrează două cazuri-limită ale unei tendinţe bine înrădăcinate”.

6. Mihail Sebastian, De două mii de ani. Prefaţă de Nae Ionescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.24.

7. Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, p.114: „Înseamnă că adevăratul Celălalt nu este decât un pretext sau un alibi care ascunde jocul imaginaţiei. În acest punct, studiul imaginarului este pe cale de a opera o importantă modificare de perspectivă”.

8. Iulian Băicuş subliniază în Max Blecher – un arlechin pe marginea neantului, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 208 faptul că asocierea lui Blecher cu Kafka se datorează şi rădăcinii iudaice comune celor doi autori. Astfel, afirmă criticul, „Singurătatea individului blecherian, dublu alienat de boala care-i reduce libertăţile de mişcare, dar şi de exilul într-un orăşel mic din provincie şi locuit, în majoritate, de evrei ca el, este una atavică, ce ţine de rasă, aceeaşi rasă care-l împiedică pe G. Călinescu să facă din Max Blecher un scriitor canonic”.

9. Vezi M. Blecher mai puţin cunoscut, p.361.

10. Ovidiu Morar, Scriitori evrei din România, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2006, pp.13-14.

11. Ibidem, p.15.

12. Emil Cioran, Pe culmile disperării , Bucureşti Editura Humanitas, 1993, pp. 89-90.