~Ion Mischeva: „Toamna gutuielor…“

Zilele sfârşitului de octombrie. Una caldă, alta rece. Una dulce, alta amară. Dar parcă niciuna „dulce-amăruie”. Din păcate, s-a cam pierdut aroma de gutuie…

Ziceam de zile. 29 octombrie a fost zi de sărbătoare pentru unii, iar 30 – zi de comemorare pentru alţii. Primii, puţini şi gălăgioşi, au defilat prin sectoarele Ciocana şi Râşcani ale Chişinăului ca nişte netrebnici ce sunt, cu câte un drapel ceva mai puţin roşu decât ar trebui să le fie obrazul, aniversând astfel 90 de ani de la înfiinţarea Comsomolului (organizaţia de tineret a Partidului Comunist / Comuniştilor). Pe când în data de 30 octombrie, un grup mai numeros de tineri s-a îndreptat în mod paşnic către Cimitirul Armenesc, pentru a comemora 16 ani de la trecerea în nefiinţă a soţilor Aldea-Teodorovici.

În timp ce caraghioşii au lăsat nişte mâzgâlituri de graffiti pe asfalt cu chipul lui CheGevara, aidoma unor câini care, scoşi la plimbare, mai lasă câte ceva în urma lor (ăştia nu au avut nici măcar instinctul animalului, pentru că n-au încercat să-şi ascundă treaba), celălalt grup a depus flori şi lumânări la mormântul părinţilor spirituali ai Basarabiei, neavând cu ei niciun drapel, întrucât acţiunea n-a fost una politică, ci sufletească, asemenea unui pelerinaj.

Promit să nu mă mai refer la rătăciţii aceia cu ochii înroşiţi, pentru că şi-aşa sunt nebăgaţi în… seamă.

Am să încerc să explic (deşi sentimentele nu se explică), de ce acei câţiva zeci de vlăstari ai neamului, făcând abstracţie de ceea ce făcuse pleava statului cu o zi înainte (mă iertaţi, nu m-am putut abţine) au răsărit „ca grâul cel verde, ca lacrima”. Dar, corect ar fi să spun mai întâi de ce eu am participat la acea manifestaţie comemorativă. Pentru că „acum nimeni nu mă poate minte”. Pentru că până acum „mi-l furară, Doamne, adineauri / pe înaltul domn, cu tot cu lauri”, dar de acum înainte nu voi mai permite una ca asta. Ajunge cât au încercat să ni-l bage pe gât pe CheGevara şi tătuca Lenin! Noi credem în altcineva, noi credem în Ion şi Doina Aldea-Teodorovici! „Mere purpurii pe ram / văi cu spic de aur pline / Totuşi ce săraci suntem / neavându-vă pe voi!”.

…Fără îndoială, aceste suflete-gemene ne lipsesc. Dar contemplându-le monumentul (situat vizavi de Universitatea de Stat), ascultându-le muzica şi, de ce nu, zâmbind la vederea bolnavilor aceia înhămaţi cu cârpe roşii la gât (că doar nu te poţi supăra pe omul bolnav la cap – gata, asta a fost ultima 🙂 realizezi că soţii Aldea-Teodorovici nu vor pieri niciodată şi că vor rămâne veşnic în inimile noastre, precum gutuia la fereastră…

ION MISCHEVCA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou