~Ion Mischevca: „Frământările unui absolvent din Basarabia“

Când toţi sunt în vacanţă, eu sînt într-o dilemă. Mă aflu la o răscruce şi nu ştiu încotro s-o apuc. Dintotdeauna, m-a interesat cât negru sub unghie în ce direcţie bate vântul, iar de mers cu turma nu-s obişnuit (nici cu ţinutul în ţarc, de altfel). Cu certitudine, zodia racilor mi-e străină, aşa că n-am cum să dau îndărăt. Totuşi, stau pe gânduri ca soacra între patru scânduri, căci semaforul basarabean e încă blocat pe roşu şi eu nu-s daltonic!

Am impresia că „patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună” (Camil Petrescu, Patul lui Procust). Fiind un cosmopolit al spaţiului mioritic, mai am un pic şi mă resemnez. Până una alta, mă supun unui alter ego, inspirat din creaţia blagiană: „sapă, sapă, până vei da de apă”, chiar dacă nu mai ai un pământ al tău pe care să-l sapi (fiecare-şi vede de fâşia lui de 30-50 km sau vrea să încolţească pe asfaltul din Chişinău).

Cu siguranţă v-aţi prins de faptul că m-am născut (mi-o fi trebuit?) într-un an de graţie, şi anume, în zorii renaşterii naţionale. Să nu credeţi că-mi asum vreun merit, – doar o constatare. Însă, aşa cum după una caldă vine una rece, „moleşeala amiezii” a adus cu ea „somnolenţa serii”, astfel încât plictisindu-ne să tot picurăm, ne-am pomenit deşteptându-ne în al doisprezecelea ceas! Dar oare n-am pierdut trenul? Nu sunt unul dintre cei speriaţi de umbra lor şi care nu mai mişcă-n front, dar mă simt străin acasă…

Să vă explic, totuşi, de ce aş face-o pe dezertorul, aidoma lui Apostol Bologa, şi n-aş mai pune piciorul pe acest plai „gură de rai”, cu Isus Hristos declarat primul comunist, cu o sârmă ghimpată la Prut – un fel de „poartă a Edenului” şi de ce aş fi obraznicul (poate chiar, Doamne fereşte, unul dintre susţinătorii forumiştilor) care nu apreciază toate pedofiliile politice la care a fost supus el şi semenii săi, în acest An (electoral) al Tineretului.

Mai întâi, permiteţi-mi să mă laud (mai exact – să mă plâng; am deschis paranteza, căci dl Lupu a zis că aşa putem să comunicăm şi noi în limba română, nu doar în cea moldov’nească) de prilejul de a intra, literalmente, în vorbă cu distinsul domn, pardon – tovarăş, care e un vice-prim, ceva, în ţara asta, a lui moto-moto. Dânsul a început a da din coate în ultima vreme, băgându-şi nasul în activităţi extra-şcolare (la conferinţa „Patrimoniul naţional – parte componentă a celui european” şi la olimpiada republicană la istorie), chiar şi cu riscul ca toată treaba să miroase urât nu numai la subraţ. În fine, pentru că nu eram în stare să rezist defectuoasei sale pledoarii (căci nu e cu capul în nori, doar între seceră şi ciocan, şi ştie că se apropie sfârşitul) l-am provocat prin argumente (prea mult spus – contra-argumente, pentru că ale lui lipseau) la polemici (atenţie:) ştiinţifice, nu politice. Prins pe picior greşit (nu se aşteptase, căci în comunism nu se critică), s-a cam prăbuşit în groapa pe care şi-o tot sapă. L-am contrazis, fără a mă îmbăta cu apă rece că el ar putea fi adus pe drumul cel bun. Ştiam că pe-o ureche-i intră şi pe alta-i iese şi că nu poate fi dat pe brazdă. În schimb, conştiinţa (şi nu alte interese) m-a determinat să nu tac chitic şi să le comunic tinerilor veniţi din raioane (alias judeţele) adevărul istoric (atât cât îl ştiu sau, hai să zicem, pe cel potrivit căruia 27 martie nu e doar Ziua Teatrului, iar 1 decembrie e mai mult decât Ziua Internaţională a combaterii SIDA). Am făcut-o pentru ca aceşti tineri (de la care am primit semnale pozitive) să discearnă, să „digere”, nu să „înghită” tot ce zboară şi nu se mănâncă. Ştiu că pe undeva mi-am cam aprins paie-n cap, dar sînt conştient de asta! Strămoşii noştri nu se vor răsuci în morminte din cauza mea, iar „urmaşii urmaşilor noştri” nu vor avea de ce să le fie ruşine.

Apropo de acest sentiment. Mai dăunăzi, făcând un ban cinstit cu ocazia campionatului european la fotbal, m-am pomenit cu şeful zicând în treacăt: „Mie nu mi-i ruşîni sî grăiesc în limba di stat” (între noi fie vorba, s-o fi dumerit că nu-s totalmente fidel slujbei de vară, având şi o altă profesie – patriotismul, ce-i drept, cam nerentabilă). În cazul dat, recunosc, nici mie nu mi-e ruşine să „grăiesc”, fiindcă limba de stat e, de fapt, „un grai”. Curios lucru, însă, ne-am înţeles până la urmă de minune, fără a construi vreun turn Babel sau / şi fără a ridica vreun zid al Berlinului. Dar parcă eu l-am înţeles mai bine decât o făcuse el, căci în grădina limbii române se află floarea graiului moldovenesc şi nu viceversa!..

Dragi cititori, vă rog să mă iertaţi dacă „povestesc ce ştiu, chiar dacă, uneori, nu ştiu ce povestesc” (Paul Goma, Culoarea curcubeului ‘77) şi permiteţi-mi să vă zic despre întrevederea pe care am avut-o cu câţiva tineri din România. Am vorbit în doi peri, ca şi când ne-ar paşte piaza rea sau ne-ar fi frică să nu depăşim / irosim acel scurt timp de vizită – exact ca-n puşcărie. Şi totuşi, i-am felicitat pentru spectacolul pe care l-au prezentat pentru copiii chişinăueni (proiect organizat de Biblioteca Judeţeană „N. M. Spătarul” din Vaslui şi finanţat prin Phare), întrebându-i cum se simt la noi. Mi-au oferit un răspuns cu iz turistic, după care m-au invitat la ei. Noroc că ne-am dumerit la final, zicându-ne: „Adică ne poftim de acasă acasă?”. Şi ne-am despărţit cu un zâmbet aprobator, de parcă am fi pus ţara la cale.

Nu în acelaşi asentiment a decurs întrevederea cu cinci cetăţeni români, veniţi pentru o nuntă ce urma să aibă loc între doi îndrăgostiţi strecuraţi printre ei. I-am identificat după accentul bucureştean şi după „ospitalitatea” moldovenilor, care-i priveau ca pe extratereştri. Nu m-am sinchisit să mă apropii şi să „încasez” fireasca lor frustrare. La finalul discuţiei clădite pe lexemul „acasă” s-a determinat surprinzătoarea polisemie a acestuia, întrucât confraţii mei ţineau morţiş că, vezi tu, în Republica Moldova se vorbeşte foarte mult limba rusă (de parcă în dreapta Prutului nu-i la modă engleza) şi că, astfel, aici ei nu se simt ca acasă. Ironia constă în faptul că aşa afirmase cel ce urma să ia de nevastă o basarabeancă. Dacă nici legământul nunţii nu poate combate stereotipurile…

Simt că mă apasă o piatră pe suflet, însămânţată acum optsprezece ani. Parcă-l redescopăr pe Hamlet: „a fi sau a nu fi”, doar că nu în postura de spectator. Pe de o parte, îmi cam tai craca de sub picioare dacă mă aventurez în vestul sălbatic, neavând spatele asigurat (cetăţenie română), pe de altă parte, rămân a fi un „ostatic exilat cu tot cu ţară” (N. Dabija). Finalmente, realizez că trebuie să-mi continui studiile în dependenţă, în primul rând, de specialitate aleasă, căci „înainte de a fi un bun român, trebuie să fii bun la ceva” (Cristian-Tudor Popescu, preşedintele Clubului Român de Presă).

ION MISCHEVCA

Anunțuri

Un răspuns to “~Ion Mischevca: „Frământările unui absolvent din Basarabia“”

  1. n-as fi crezut ca tinerii de dincolo de Prut traiesc o asemenea drama…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou