~Magdalena Albu: „Omul contemporan şi ecuaţia timpului său“

„Destinul nostru nu este înfricoşător pentru că este ireal, este înfricoşător pentru că este ireversibil şi de fier. Timpul este substanţa din care sunt făcut. Timpul este fluviul care mă ia cu el, dar eu sunt chiar timpul; este tigrul care mă descompune, dar eu sunt chiar tigrul; este focul care mă consumă, dar eu sunt chiar focul.” Jorge Luis Borges

Mă procupă  timpul în măsura în care ştiu că îmi este foarte drămuit de divinitate. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi lasă o părticică de vreme, în care îşi consumă mai mult dilematica existenţială proprie prin fel şi fel de întrebări cu răspuns neconturat, decât încearcă să îşi simtă viaţa pulsând cu patimă nedisimulată în oricare secundă a sa. Şi, în tot acest interval scris în cheia explicit a secundelor vagi de conţinut, culmea, „avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…”, aşa cum scria cândva Marcel Moreau în „Discursul contra piedicilor”.

Se poate spune despre omul contemporan faptul că el stă astăzi cu faţa înspre propria-i moarte fizică în timpul său personal şi aperceptibil, agăţat cu disperare de limitele-i fireşti şi agonizat de un „du-te-vino” existenţial înfiorător, care îi ucide nemilos esenţa primordială. El uită că are de împlinit o datorie sacră pe tot parcursul fiinţării sale, anume aceea de a nu-şi dezveli soclul morţii spirituale înainte de a da obolul celei pământeşti. Aproape că el nici nu mai sesizează faptul că viaţa sa îi este încadrabilă într-un singur interval cu capete precise şi fixe numit segment de dreaptă existenţial. Aleargă fără oprire în timp, împotriva lui sau după el, simţindu-l, uneori, ca pe corvoadă intensă şi interminabilă, iar, alteori, ca pe un duşman aprig, care îl deposedează de tot ceea ce are mai de preţ în singura lui viaţă. Nu îl poate defini precis, de fapt, nici nu se mai oboseşte, fiindcă nu se poate opri din alergat să îl cunoască şi, cunoscându-l în profunzime, să se revalorizeze pe sine şi să observe mai atent şi în detaliu lumea înconjurătoare cu parametrii ei schimbabili sau constanţi.

„Libertarul” lui Marcel Moreau sau omul actual – comunicatorul care stă cu sprijinit cu un picior în luntrea destinului său lumesc şi, din când în când, cu celălalt în doma sacră a divinităţii acceptate – călătoreşte între realitate şi visul său lăuntric pe conturul unei variabile temporale căreia nu i-a găsit definiţia exactă nici până astăzi. El se răfuieşte cu propriul eu pe marginea prăpastiei izvorâte în mintea lui de misterul veşnicei necunoscute numite simplu timp, la care se raportează, în fapt, orice lege a ştiinţelor pământului. Fiinţa umană se simte neputincioasă în faţa lui, pentru că nu îi poate regla dimensiunea, intensitatea, substanţa, rostul, nimic. Mai grav, nu îi poate controla ireversibilitatea, aşa cum şi-ar dori, decât sfredelind continuu nivelul mental al amintirilor, al trecutului – singura componentă controlabilă, întrucâtva, din cele trei, a timpului. Contemporanul erei comunicărilor de tot soiul reprezintă nimic altceva decât simplul sclav aflat pe plantaţia imaginară a matematicii puţin cognoscibile a duratei şi-atât.

Angajat pe viaţă în „serviciul libertăţii” de a fi, insul contemporan trăieşte clipa cu teamă, cu acea teamă de a nu fi sigur că o va mai apuca pe următoarea. Şi este aici, până la urmă, o veritabilă demonstraţie a ecuaţiei de continuitate din mecanica fluidelor, pentru ca succesiunea clipelor de existenţa personală reprezintă o serie finită de segmente temporale, din nefericire, neraportabile la timpul stelar sau la cel sacru, ci, doar la cel de consistenţă telurică, timpul imediat, contingental, în care Dumnezeu intervine din când în când sau permanent – depinde de percepţia fiecăruia în parte -, iar destinul propriu trebuie să se împlinească cu orice preţ. Omul contemporan, de fapt, devine, cumva, atipic în esenţa sa, atunci când vine vorba de timp. Pentru că, el dizolvă uluitor de repede şi total neinteligibil orice urmă a înţelepciunii străvechi acumulate în mii de ani, singularizându-se, în mod voit, într-o carapace a sa lipsită de valoare şi dominată de un plictis înfiorător.

Timpul contemporanului societar nu mai este timpul proustian al introspecţiei bine conturate, ci, mai degrabă, el este unul descărnat de tip gogolian, rece şi monstruos, în care trăiesc, putregăit şi vulgar, milioane de suflete moarte – multe dintre ele cu un rânjet diabolic şuierat printre colţi, precum Şarik, câinele vagabond al lui Bulgakov -, care-şi îngrămădesc secundele vieţii, una dupa alta, într-o înşiruire fadă şi lipsită de un ideal evident. Iar filozofi actuali pentru timp nu se mai găsesc. Şi asta, pentru că forţa secundei istorice prezente îi îndepărtează pe aceştia de pe orbita gândirii circulare complexe pe un teritoriu înţelenit al emanaţiilor vagi şi improprii de tot felul.

Percepţia omului contemporan asupra timpului trăit, timpul cantitativ are astăzi o calitate destul de imprecisă, cu resorturi întinse sau comprimate la maximum, unde timpul lumesc – creaţia lui Dumnezeu – reprezintă doar desfăşurătorul mulţimii de evenimente istorice şi personale consemnate de memoria umană a prezentului descărnat de idei. Este o punte, ca în plin Ev Mediu, care îl transportă dincolo, în timpul increate al lui Dumnezeu, eternitatea. Dar timpul există ca noţiune doar pentru că omul există ca entitate fixă, se întreba Horia Bernea?! În afara existenţei umane, independent, deci, de observatorul dat, această variabilă şi-ar înceta definitiv, oare, funcţia sa aparent continuă, dar cu un puternică dualitate autoconţinută – şi limitativ şi dezmărginitor, în acelaşi timp?! E posibil. Ştiinţa va lămuri acest fapt într-o bună zi.

Deşi trăit fragmentat, acest timp al fiinţei actuale, perceput ca o entitate „oarecare”, a căpătat, iată, un caracter dihotomic vădit. Timpul laic şi timpul sacru sunt trăite, iraţional, în mod separat, şi nu împreună. Omul a devenit acum stăpânul inconştient, îl putem numi, doar al timpului său personal, pe care nu îl mai consideră un dar al dumnezeirii, ci o proprietate de care dispune în fel şi chip, un bun gestionat sub forma abruptă a pierderii lui şi nicidecum a câştigului său benefic sub raport spiritual. Singură doar raportarea la ritmurile primordiale ale naturii rămâne, cumva, unicul punct fix de ghidare a întregii colectivităţi umane, iar timpul laic, supratehnologizat şi robotizat, mai este spart din când în când, la anumite date precise de ritual religios, numai de către sunetul de clopot al timpului teologic din ce în ce mai marginalizat şi mai controversat astăzi.

Johann Gottfried Herder scria acum două sute şi ceva de ani cam aşa: „Nu încape îndoială că se va întâmpla în viitor pe pământ ceea ce nu s-a întâmplat deloc până acum; căci drepturile omenirii sunt imprescriptibile şi forţele pe care le-a pus Dumnezeu în ea, indestructibile.”, iar Eminescu – acea „stea fixă” pe cerul naţiei sale, după cum scria nu de mult marea Doamnă a literelor şi a rugăciunii inimii, unul dintre pilonii fundamentali ai eminoscologiei romaneşti, care a semnat o pagină antologică în critica literară autohtonă, Zoe Dumitrescu-Busulenga -, despre care nu poţi vorbi la un anumit timp al gramaticii române, deoarece marii scriitori îşi ies din timp, nu şi-l conţin, ajung să trăiască în acel „continuum nonspaţial” legat de baierile eternităţii divine, la 15 decembrie 1882, făcea următoarea constatare: „Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi, ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt  timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!”.

Oare, dacă omul actual şi-ar sparge complet în mii de bucăţi infinitezimale egocentrismul său axiologic definitoriu şi şi-ar reconsidera percepţia asupra noţiunii extrem de ample din punct de vedere semantic despre timp, nu  doar în sensul lui pur mecanicist sau doar cronologic, ci născând o neofilozofie a unei temporalităţi aparte, pline de substanţă pozitivă şi proiectate  pe axa dezvoltării sale interioare către un + ∞ şi nu înspre opusul acestuia, atunci miezul celor afirmate de Eminescu tocmai la sfârşitul secolului al XIX-lea ar mai avea el o consistenţă atât de sporită în duritate astăzi?! Iar conştienţa că totul se desfăşoară între două capete precise de interval temporal-teluric de o finitudine evidentă nu ar aduce ea dintr-o dată pe o pantă infinit crescătoare timpul calitativ al trăirii pesonale şi, implicit, al celei colective?! Răspunsul ţine doar de logica şi de analiza obiectivă a verbului „a fi” aşezat la prezentul complex al existenţei noastre diforme şi incerte de azi într-un teritoriu vast al hominizilor canini, care se muşcă între ei, fără oprire, de fiecare mădular în parte.

MAGDALENA ALBU

martie 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou