~Maria Spătariu: „F. Brunea-Fox, între simplitatea stilului şi complexitatea tehnicilor literare“

„Sunt de numărat pe degetele de la o mână aceia care au inovat în presa noastră.. Sunt puţini aceia care când au început să scrie au făcut impresia că lărgesc coloanele ziarului. Este pentru reportaj, Brunea Fox. De vorbă cu d-l Brunea Fox este în bună măsură de vorbă cu însuşi reporterul, într-atât în presa noastră contemporană, noţiunea de reportaj este legată de numele domniei sale, situaţie de nimeni contestată.”(1) Cu aceste cuvinte îşi începea, în 1934, Geo Bogza dialogul cu F. Brunea-Fox, publicat în „Vremea”. Este o afirmaţie deloc gratuită, dacă avem în vedere că, până la acea dată, Brunea-Fox îşi cucerise, acest statut printr-o serie de reportaje binecunoscute, precum cel despre leproşii de la Lărgeanca sau cele realizate în lumea prostituatelor şi a năpăstuiţilor sorţii din periferiile bucureştene sau din provincie. Dar inovaţia nu a fost dată doar de subiectele abordate, ci şi de stilul şi tehnica care încadrează aceste scrieri în rândul celor literare.

O analiză foarte sumară a stitlului reportajelor lui F. Brunea-Fox a fost realizată de Victor Vişinescu în Valori lexicale şi stilistice în publicistica literară românească, criticul remarcând simplitatea stilului, realismul descrierii prin buna alegere a epitetelor, arta de portretist şi construcţia dialogurilor (2). La acestea am adăuga oralitatea şi umorul (în evocarea lui Ion Creangă), ironia, intertextualitatea, construcţia rotundă a unor reportaje, incipiturile de mare diversitate.

S-a vorbit adeseori de stilul simplu al scrierilor lui Brunea-Fox, dar trebuie remarcate ingeniozitatea comparaţiilor („mizeria… sângerează ca o rană de pe care s-ar smulge brutal bandajul;, „Am revăzut capete pe care le-aş recunoaşte şi peste 20 de ani. Din acelea ce se încrustează în memorie ca o stridie pe faleză”; „somnul trudiţilor e compact ca betonul”), a personificărilor („visul zace ca un înger tăiat”; „Trenul tăcănea şi gemea. Îşi poticnea mădularele, îşi scârţiia încheieturile. Era un bocet de osii, de scândură obosită, de balamale ruginite, de hamuri ferecate.”), epitetele („patricieni usturoiaţi”; Galaţi, „port oropsit, plin de vermină, mutilat de incendii, mucegăit de inundaţii, scorbutat de mizerie”).

Reporterul nu-şi uită cititorii nici o clipă, făcându-i părtaşi la ceea ce vede,  aude sau simte, atrăgându-le constant atenţia: „Treceţi pe acolo. Veţi înregistra cea mai completă imagine a surescitării colective, care merge mână în mână cu obiectul generator al surescitării”(3); „Izbuti-va reportajul nostru să reţină un pic din atenţia dumneavoastră, stimate doamne, simandicoşi aleşi ai naţiunii, cucernici prelaţi, irezistibili sublocotenenţi de cavalerie? Veţi avea răbdare să urmăriţi calvarul atâtor mame minore, al căror destin zbuciumat s-a întâlnit o clipă cu investigaţia noastră?”(4). Aceste adresări directe, care dau impresia că reporterul se adresează unui auditoriu şi nu unor cititori (aşa cum am menţionat) sunt completate de exclamaţii ce se intercalează natural în text: „e o lampă cu ulei care măi să fie! creşte şi descreşte”; „În sfârşit! Domnul fie lăudat, iată şi «Personalul»(5).

Aproape nici un reportaj nu este privat de ironia reporterului, fie ea mascată sau pe faţă. Astfel, trenul personal este prezentat prin personificări pline de ironii: „Gâfâie, îşi dă aere de recordman, de cel puţin «accelerat». Are totuşi locomotivă masivă. Cam greoaie. Niţel astmatică… Trai liniştit, somn mult. Aduce cu mecanicul bondoc şi rotofei, cu mustaţă umedă de crâşmar jovial.”(6) Ironia devine, astfel, unul dintre mijloacele mai eficiente în semnalarea aspectelor negative, alături de epitete. Dar, aşa cum s-a subliniat de către critica de specialitate, stilul lui Brunea-Fox este simplu, iar alături de epitetele utilizate mai degrabă rar, am putea sublinia folosirea unor construcţii inedite. Pentru accentuarea unor stări care macină personajele, reporterul utilizează gradaţii stilistice: ”E obosită. E numai oboseală. Un pietroi de oboseală ce secundează fără împotrivire automatismul unei hotărâri”(7). Constatăm aici că se porneşte de la un nume predicativ exprimat prin adjectiv la gradul pozitiv, care se transformă în propoziţia următoare în superlativ absolut, pentru a deveni mai apoi metaforă. O gradaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul unei alte stări frecvent prezente în scrierile lui Brunea-Fox, sărăcia.

Formulele alese de reporter pentru începutul reportajelor sale sunt extrem de diverse şi putem delimita câteva categorii: * referiri la opere literare în: Scene din campania electorală, Cei patru gemeni din Pătârlagele, * interogaţii retorice în: Note de drum din Maramureş, Mirajul Moşilor, Cafeneaua marinarilor, * plecând de la concluzii în: Cinci zile printre leproşi, Ali Kadri „sultanul” din Ada Kaleh, Vânătorul de şobolani, Provincia, * plecând de la scrisori, comunicate şi alte articole în: Cum sunt trataţi nevoiaşii, Ce am văzut la spitalul Colentina, Trenul- fantomă, Tractirul şi trotuarul, Mărirea şi decăderea celui mai gras om din România, Unde voi naşte?, Aventuri malteze, Viaţa de şatră a ţiganilor nomazi, * direct în mijlocul acţiunii în: Uliţa babalâcilor, Lăzărică, Noaptea calicilor, La barieră, Simplu „fapt divers”, În hale, În mahalaua turcească din Constanţa.

Fiecare reportaj are o temă bine definită şi adeseori cititorul este avertizat de la început asupra naturii acesteia. Conturarea cu succes a unei teme, a unei idei, a unei demonstraţii se face printr-un text amplu, de cele mai multe ori. Prin lungime şi construcţie, cele mai multe reportaje au fir epic, unele putând fi considerate povestiri sau chiar nuvele, în care întâlnim clasicele momente ale naraţiunii (expoziţia, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul) bine definite. La aceasta contribuie şi faptul că, în multe cazuri, avem de-a face cu reportaje publicate în serial şi care în volum ocupă 10, 20, 30 sau aproape 40 de pagini, cum este cazul cu Cinci zile printre leproşi. Având în vedere această extindere, fiecare reportaj dintr-un serial beneficiază de un titlu, care funcţionează ca intertitlu în volum. Referindu-se la reportajele lui Geo Bogza, Doru Scărlătescu afirma că intertitlurile ţin de „impresia de viaţă trăită direct, pe care ne-o lasă paginile de revistă” (8), dar în acelaşi timp se poate considera că ele funcţionează asemenea capitolelor unei nuvele sau unui roman. Titlurile şi intertitlurile reportajelor sale sunt simple, dar sugestive, la fel ca şi stilul său, reporterul nu recurge la nimic senzaţional, de efect. Astfel, reportajul Cinci zile printre leproşi este structurat în: Lazaretul din ostrovul Dunării, Prima întâlnire, Azilul celor smulşi din lume, „Jurnal contabil”, Un medic de omenie, Cimitirul leproşilor, iar Trustul cerşetorilor în: Psihologia actului caritabil, Un trust al cerşetorilor, Şcoala pomanagiilor, Culisele cerşetoriei organizate. O vizită la Triaj, Chitră mă iniţiază, În vizită la dl. Creţu.

Menţionam anterior că, în multe dintre reportaje, momentele subiectului sunt uşor recognoscibile. Astfel, în Cinci zile printre leproşi, reportajul care l-a făcut celebru, introducerea în subiect se face prin intermediul unui comunicat al Ministerului Sănătăţii în care se recunoaşte că zece leproşi au fugit din lazaretul de la Lărgeanca. Se discută reacţia Ministerului, implicaţiile fonice ale cuvântului lepră, situaţia din lazaret unde bolnavii se sting de foame. Dar ceea ce îi determină pe Brunea-Fox şi Berman să plece la Lărgeanca este vizita la redacţie a unei doamne, care le povesteşte despre leproşi (intriga acţiunii). Desfăşurarea acţiunii este delimitată de cele cinci zile petrecute printre leproşi, iar momentele cu accente dramatice din această perioadă vor culmina spre finalul reportajului cu descrierea cimitirului leproşilor. Este un climax atins prin intensitatea trăirilor: cimitirul de lângă casele leproşilor „e ca eşafodul  instalat sub fereastra condamnatului la moarte, cu mult înainte de ora execuţiei. Dar aceştia sunt oameni nevinovaţi, dintre care unii adolescenţi, nu criminali fioroşi. Ceva mai departe nu se putea?” (9). Finalul este unul deschis: autorul rezumă matematic situaţia leproşilor şi încheie cu un citat-apel preluat dintr-un reportaj pe aceeaşi temă realizat de francezul Albert Londres cu şapte ani înainte. Povestea a fost spusă, reporterul şi-a încheiat misiunea.

Momentele subiectului pot fi urmărite nu doar în cadrul reportajelor de mare întindere, publicate în serial, ci şi în reportaje cuprinse în cicluri. Astfel, în Într-o noapte pe cheiul Dâmboviţei sau povestea fetei de la ţară, putem delimita aceleaşi momente. Dar aici acţiunea debutează cu punctul culminant constituit de încercarea de sinucidere a tinerei mame, mergându-se înapoi pe firul acţiunii care e constituită din povestea fetei. Finalul istoriei ei stă sub semnul necunoscutului: în Epilog, reporterul menţionează că fata ar trebui să fie acum în satul ei, deşi nu are nici o veste de la ea. Ioan Grigorescu apreciază că, printr-un minim efort, astfel de reportaje ar fi putut deveni cu uşurinţă schiţe sau nuvele de caracter, dar „autenticul l-a oprit pe gazetar să opereze un astfel de transfer”, precum şi „convingerea că nimic nu poate fi substituit adevărului frust… dar tocmai acest procedeu ne demonstrează cum reportajul poate deveni un autentic gen literar.”(10) Chiar dacă reportajele lui Brunea-Fox rămân pe acest tărâm de graniţă dintre literatură şi gazetărie, prin netransformarea lor în proze, Brunea-Fox a fost caracterizat drept scriitor din creştet până în tălpi, care şi-a conturat un stil propriu, inovator, prin „fantezia, libertatea, rapiditatea, imagistica, îndrăzneala literaturii de avangardă, contopită cu un soi de clasicism moldovenesc, făcut din umor, generozitate, cultură veche şi rafinată, şi mai ales o limbă românescă de o puritate, de o bogăţie, de o savoare şi de o autenticitate cum puţini au izbutit să scrie…”(11).

MARIA SPĂTARIU

_____________

Note

(1) Geo Bogza, Cu d. Brunea-Fox de vorbă despre reportaj, în „Vremea”, 17 iunie 1934, p. 8.

(2) Victor Vişinescu, , Valori lexicale şi stilistice în publicistica literară românească, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 213.

(3) F. Brunea-Fox, Reportajele mele 1927-1938, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, p. 345.

(4)Ibidem, p. 59.

(5) F. Brunea-Fox, Memoria reportajului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 222.

(6) Ibidem.

(7) Ibidem, p. 56.

(8) Doru Scărlătescu, Geo Bogza, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 45.

(9) F. Brunea-Fox, Reportajele mele 1927-1938, p. 115.

(10) Ioan Grigorescu, F. Brunea-Fox şi „Memorialistica reportajului”, în „Era socialistă”, nr. 6/1979, p. 45.

(11) Radu Popescu, Prinţul, în „România literară”, nr. 24/16 iunie 1977, p. 8.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou