~Mirela Nicoleta Hîncianu: „Nevisări“

Incropesc din secunde ruginite minutarul lipsa de pe ceasornicul celor douasprezece ore trecute suspect de repede pe langa viaţa mea.

Ma afund in tacerea chemata spre mine.

Tac…sa-mi ascult ceasul inimii cum roteste nenumaratele minutare in sensul de stanga spre dreapta, anapoda, ravasind lumea din secunda in clipa si din vesnicie catre neputinţa…

Crestez pe o coaja de portocala, ramasa de la masa orizontului, un ceasornic de cuvinte, sa nu-mi mai recunoasca timpul zilele care mor in amintire.

Ţesatura cuvintelor, albita de pietrele raurilor, plange in litere de alb in rosu si destrama vorbe neinţelese catre pridvorul sufletului meu.

Infricosata, strang cu privirea cioburi de rasarit uitate pe retina orizontului, ca icoana vie a doua inimi analfabete de cuvinte, exilate in pustnicia tacerii.

Gasesc printre atatea pasari negre, scrise cu gandul pe cer, o pasare doar alba, strajer in temniţa farului din marea de lacrimi a ochiului meu drept.

Cer pasarii albe o pana si alerg pe urmele lasate de valuri sa-mi caut ingerul ranit.

Simt ca inima ii mai bate doar intr-o metafora, imparaţia drumurilor uitate ma alunga din ratacire in ratacire.

Ţes camasi din panza alba de cuvinte sa imbrac doar o imagine ramasa sangeranda intr-o doar inima de inger.

Il caut …

Pe drumul pasilor lui, adun literele picurate din trupul cuvintelor.

Alerg dupa un pantof pierdut de o cenusareasa evadata in alta poveste.

Pe malul unei ape, doar un pian mai canta valurilor serenada tanguitoare a rugii sirenei despletite…canta in asteptarea marinarului ratacit pe cararile pamantului.

Cuvintele zac rasfirate pe franghia gandului care isi descoase sentimentul din litere stinghere, uimite de lumina vreunui soare ratacit in privirea tampa gasita intr-o fotografie veche, ramasa agaţata de peretele sufletului meu.

Alerg catre o zare sa cuceresc o ultima reduta a unui vid ramas strain de univers.

Caut in lemnul mancat de cariile vremii, un semn al sevei ce spunea odata povesti de dor la umbra unei frunze uitata dintr-o iarna in primavara.

Speriata alerg spre mare, caut epava arcei lui Noe sa numar cuvinte inca neinventate, parasite in pana unui pescarus care mai purta inca in irisi o palida lacrima, neplansa si ramasa sau nu, dintr-un potop uitat in zarea care uneste inima cu lacrima…in mare.

Ma cheama, albastru, o scoica sa-mi dea de stire ca o sirena a adormit in padurea de alge pe malul unui rau banal de albastru…

Mi-am pierdut cuvantul din piatra lanţului ce-l purtam la picior, l-am vazut sangerand in litere cand paseam, schioapa, catre un nor din viitor!

Oarba de ultima luminare a licuricilor ingropaţi in vara schioapa de o luna, cer soarelui o eclipsa sa-mi ascunda umbra pasilor straini de pamant.

Speriata de goliciunea ideilor, ma acopar cu sinonimul nudului respirand sacadat in ritmul intunericului care-si intinde mana sa ia tributul luminii ascunse intr-o privire ce pleaca ranita de pe retina unei stele sa moara inţepand mortal o inima nebuna de cuvinte…

Am uitat sa mai am nevoie de iubire, cuvintele zac straine pe alte buze, iar ingerul meu isi cauta litere desirate din fire de nor prafuit pe drumul soarelui.

A uitat ca zburand, tanguirea literelor se aude de dincolo de alfabet, doar cenusa mai inviid pasarea Pheonix…Si numai un arhaism denaturat in neologism il mai desparte de piatra filozofala a rostirii, pe sensuri inverse ale drumului de timp.

Nu stie sa zboare fara o pana, iar eu am lipsit nemotivat de la lecţia croirii aripii cu sapte pene fixe.

Nu-mi ramane decat sa scriu cu pana straina de zbor, rugaciune catre o aripa pansand-o cu aminul balsamic si sa inventez cuvinte ratacite din ratacirea mea, iar cerului sa-i cer un copil sa inveţe ingerul sa zboare.

Am imbracat ultima camasa cu amintirea unui inger pe care l-am daruit chemarii unui copil.

L-am pus imparat peste cuvinte si lacrimi, iar eu am ramas pe malul raului care plange in litere albe si rosii, sa desir firul nopţii catre dimineţi care imi rasar inca aripi de inger, pana intr-o zi…

Doar vantul sparge in faldurile unei perdele mancata de moliile cuvantului, o cupa in care vinul isi parasise culoarea din rosu catre apa, strain de ţigara ramasa nestinsa la marginea unei file in care inca se mai citesc cuvinte…ale acelui trecut pe acolo…in ecou ce se evapora, lasand nerostita ruga iubirii… si eu, o naluca infricosata de ricosarea mortala a unor cuvinte ratacite de inţelesuri….si stoarsa de ganduri…adorm…cu un gand la steaua mea…

MIRELA NICOLETA HINCIANU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou