~Mirela Nicoleta Hîncianu: „Sunt semn al trecerii“

Aşez mâna acolo unde începe privirea Maicii către Pruncul cel Dintâi al omenirii, către orizontul lumii, dincolo de marginea Timpului.

Simt cum durerea sapă, ascuţită ca un ghem de ace, înăuntru, în rotocoale când reci, când fierbinţi.

Lacrimi mari, rotunde, cristaline, se preling pe obrajii palizi, arizi de culoare.

Am alungat vălul cuv]ntului de pe chip.

Am smuls singurătatea din mine cu cleştele viu al literei. Am săpat în mine, răsturnând brazda pământie a tăcerii şi-am sădit slove, răsad pentru versul de mai tarziu.

M-am ridicat din ghemul neputinţei să caut lumina. Din jurul meu. Am ridicat privirea către cer, acolo unde norii vorbesc graiul înălţimilor, lăsând picurii să curgă spre pământ să spele amărăciunea prafului aruncat din ochi în ochi de om.

Am căutat, înfrigurată, viaţa în rădăcina verdelui de frunză, de floare, de copac, de viu, lăsând palmele să unească pulsul verde al anotimpului cu cel roşu al omului.

Desculţă, am alergat pe nisipul mărilor căutând paşii în urmele talazurilor, dorind libertatea pescăruşului şi simţind zbaterea aripilor în briza sărată a apusului.

Apoi m-am întors la oameni, la semeni, conturaţi de umbre şi paşi în noaptea căutării mele. I-am recunoscut în noaptea neputinţei după farul aprins al inimilor. Pe unii dintre ei i-am vazut clar, orbitor de clar, pe alţii mici, aproape inexistenţi şi cei mai trişti erau cei din care a rămas doar umbră şi paşi în întunericul cel negru.

Am inţeles atunci că oamenii caută lumina din ceilalţi, că fiecare dintre noi aducem lumina în jur atât timp cât inima ne este trează, vie, atât timp cât există.

De fapt, am plecat în căutarea mea, de fapt sunt încă pe drumul căutării, pe calea luminii.

Lumina, mi-e flacăra lumânării jertfitoare de sine pentru a alunga întunericul din jurul semenilor.

Zborul mi-e cel nevinovat, al fluturelui cu care îmbrăţişez întru lumină oamenii cei orbi de răsăritul zorilor…

Se frâng paşii pe drumul cunoaşterii dar rămâne totuşi semnul trecerii.

Mor fluturii dar rămâne viu sensul zborului.

Lumina zilei se stinge în sângele asfinţitului dar noaptea are sâmburele ei luminos, luna.

Mă opresc la răscruce de versuri întortocheate în înţelesuri albe şi asez mâna în dreptul inimii, acolo unde începe privirea Maicii către Pruncul cel Dintâi al omenirii şi privesc către orizontul lumii…eu, umilul călător către marginea Timpului, Doamne…

MIRELA NICOLETA HÎNCIANU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou