~Mirela Savin: „Elemente crepusculare în poezia «Altfel» de George Bacovia“

ALTFEL

Omul începuse să vorbească  singur…

Şi totul se mişca în umbre trecătoare –

Un cer de plumb de-a pururea domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.


Nimic. Pustiul tot mai larg părea…

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească  singur…

În abordarea prezentei lucrǎri, Elemente crepusculare în poezia Altfel de George Bacovia, am avut ca punct de plecare afirmaţia lui Angelo Marchese, şi anume faptul că statutul comunicativ al textului poetic va fi, în structura de suprafaţă, incomplet şi neomogen din punct de vedere semantic. Marchese constatǎ faptul cǎ la o re-lecturǎ, lectorul-leone (trad.n. M.S. cititorul-leu), în structura de adâncime, va închide aceastǎ lume care se va transforma în lumi, devenind, în fapt, deschiderea unei autoreprezentări a propriei individualităţi.  Abordarea sugeratǎ poate fi dezvoltatǎ cu succes în cadrul orelor de literaturǎ românǎ şi, în particular, pentru elevii cu interese în domeniul artelor, fiind recomandatǎ perspectiva transdisciplinarǎ.

Probleme posibile a fi abordate: poeticǎ explicitǎ/poeticǎ implicitǎ, teme unificatoare, inovaţii la nivel formal, relaţia poezie-muzicǎ-eufonie-sinestezie, macabru, grotesc, Eros/Thanatos, relaţia modernismului cu conceptul de infrarealism, evoluţia liricului bacovian, criza individului, crepuscularul, relaţia dintre simbolism-expresionism-decadentism-crepuscularism, scenarii iniţiatice, mitul trecerii al di là (trad. n. M.S. tărâmul celălalt). Plecând de la cele afirmate mai devreme, se poate avea în vedere predarea unui ciclu de lecţii centrate pe problema încadrǎrii estetice a lui George Bacovia într-un canon. Cum se cunoaşte, Angelo Marchese consideră că poezia reprezintă nu doar o valoare teoretic comunicabilă prin intermediul cuvântului, ci chiar un joc care oferă posibilitatea lectorului de a reconsidera, din punct de vedere analitic, privirea globală care furnizează un posibil model în construcţia unei poezii, şi, deci, în construcţia unei lumi posibile (Marchese, Angelo: 1997 [1985]1, 81- 89). Inovaţia absolutǎ a textului bacovian, dupǎ cum se va vedea şi de-a lungul prezentei analize, este redatǎ prin intermediul jocului dialectic tradiţie-inovaţie prin intermediul a trei verbe cheie:  a fi – a desprinde – a simţi. Aceste verbe permit menţinerea unei structuri unitare, închise în care sunt fixate evenimentele, actualizând în poezia Altfel urmǎtoarele structuri: a fi – a mişca; a desprinde – a începe şi a simţi – a tǎcea. Astfel, ,,dacǎ iniţial simbolismul se vrea o poezie de cunoaştere, cuvântul simbolizant având rolul de a sugera necunoscutul, misterul, absolutul, cu timpul s-a ajuns la constatarea cǎ rolul simbolului este departe de cel dorit, încercarea de a plonja în zonele ascunse ale existenţei încheindu-se printr-un eşec. termenul prin care s-a numit acest eşec a fost acela de decadentism, sub care se înţelege un complex de sensuri poetice, exprimat într-o primǎ variantǎ evolutivǎ de mişcare expresionistǎ” (Fanache, Vasile: 2002, 11), forma rezultatǎ reprezentând una mescolanza (trad. n. Mirela Savin ,,un amestec”) a elementelor crepusculare.

Poezia Altfel1 de George Bacovia se găseşte în volumul de poezii Plumb, volum apărut în anul 1916 şi considerat de către critica de specialitate drept volumul cu o paletă sugestivă spaţială foarte variată, bogată în care moartea este sugerată atât în spaţiul închis, sicriul, cât şi în spaţiul deschis, generic, pustiul (Scarlat, Mircea: 1987, 11-19), este o poezie de graniţǎ conform lui Ernest Gheorghe Verzea deoarece lirica suferinţelor indescriptibile presupune o ,,poezie liberă, subiectivă, afectivă, trebuia să stea în ascunzişuri” (Verzea, Ernest Gheorghe: 1992, 111), este una în care domină crepuscularismul2 înţeles ca ,,un bilanţ al zilei, al vieţii, al creatorului” (Idem: 1992, IV).  Autorul defineşte elementul crepuscular sub aspectul spaţiului metaforic, considerând crepuscularismul drept o suprapunerere a semnificatului peste semnificant. Perisabilitatea graniţelor în ficţiune şi tranşa de real pe care contextul o presupune sunt actualizate, aşa cum rezultă şi din parcurgerea lucrării lui Verzea, prin subscrierea semelor /+simboluri/ /+corespondenţe/ /+melodie/ /+simbolism fonetic/ /+reprezentare/ /+noapte/ /+lumină difuză/ /+declin/ /+stări de spaimă/ /+durere/ /+uimire/ /+exagerare/ unui melanj bacovian între simbolism, expresionism şi crepuscularism.

Crepuscularul, aşa cum este el înţeles de către şcoala lui Guido Gozzano, sfidează imediatul, rătăceşte în ceea ce omul kantian defineşte a fi întunericul. Raportându-ne la poezia Altfel de George Bacovia, observǎm cǎ elementul crepuscular îndeplineşte funcţia de a se lega de lumea nesfârşitului ,,care accentuează întâmplătorul, universalul, necesarul” (Cimpoi, Mihai: 2007, 7). În cazul nostru, conceptul de ,,crepuscular” nu spune nimic despre ceea ce se numeşte crepuscular, despre ceea ce poate fi crepuscular şi ce nu, dar este clar faptul că se aplică în analiza prezentei poezii ca principiu secvenţial a unor nuclee izotopice. Simplitatea termenului ,,crepuscular” avertizează lectorul avizat asupra faptului că materializarea lirică nu trebuie confundată cu reprezentarea narativă, dar nici disociată. Zona limită a celor două concepte, în cazul lui Bacovia, se întrepătrund, coexistă, comunică hermeneutic un model al realităţii cotidiene.

Poeţii crepusculari au fost recunoscuţi odată cu publicarea articolului ,,Poesia crepuscolare” (trad. n. M.S. – Poezia crepusculară) de către Antonio Borgese. Acesta vorbeşte despre poezia crepusculară, încadrabilă perioadei 1905 – 1915, considerând că lexemul ,,crepuscolo” înseamnă ,,tramonto” (trad. n. M.S.– apus de soare; apus; asfinţit; căderea nopţii). Astfel, pe 10 septembrie 1910 în ziarul «Stampa» apare un articol despre Moretti, Martini şi Chiavesi în care consideră că poezia lor se încadrează crepuscularismului pentru că poezia lor este subtil melancolică, de o sensibilitate rafinată, poeţii fiind fascinaţi de micile lucruri, chiar insignificante, care fac existenţa captivantă. Printre caracteristicile crepuscularismului, Antonio Borgese şi, mai târziu, Pier Vincenzo Mengaldo (1978: 3-8), enumeră plictiseala, ritmul monoton, voce care se stinge. Totuşi, chiar dacă şi în limba română lexemul crepuscular actualizează aproximativ aceleaşi seme, în Marele Dicţionar de Neologisme al lui Florin Marcu (Marcu, Florin: 2004, 244-245) vom observa faptul că lexemul ,,crepuscul” înseamnă ,,s.n. 1. lumină difuză care se răspândeşte după apusul Soarelui sau înainte de răsăritul lui; 2. (fig) declin, decădere, sfârşit”. Adjectivul crepuscular presupune, pe această linie, /+lumină difuză/ /+tonuri mijlocii/ /+banalitate ostentativă/ /+prozaism voit/ /+expresie/ /+activ după apusul soarelui/ /+declin/ /+decădere/ /+sfârşit/ dar şi /-subtilitate/ /-fascinaţie pentru lucrurile insignificante/.  Din analiza semelor de mai sus reiese faptul că constituţia elementului crepuscular este dată de suma combinărilor pragmatico-semantico-sintactice, unde sintaxa acţională presupune, la acest nivel, automatizarea ideii de personaj.

Poezia pe care o supunem analizei noastre apare, asemenea poeziilor Alb sau Negru, drept o victorie a vieţii asupra morţii3, una temporară deoarece ,,Omul începuse să vorbească singur”. Prin aceste poezii instanţa poetică caracterizează, aşa cum am observat şi în alte poezii bacoviene4, categoric, omul oriental al lui Wilhelm Werringer5, a cǎrui soartǎ – dacǎ avem ca punct de referinţǎ lexemul “essere6” – se regǎseşte ca metaforǎ a binomului viaţă- moartă, bipolaritate care permite în mod evident observarea mesajului poetic: ,,Omul începuse să vorbească singur…/ Şi totul se mişca în umbre trecătoare –/ Un cer de plumb de-a pururea domnea,/ Iar creierul ardea ca flacăra de soare.”

Contextul socio-istoric a permis recontextualizarea nivelului tematic fie că este vorba despre poezie, proză, dramaturgie; putem vorbi de eliberarea prozei de presiunea realului, de compensarea realităţii prin intermediul ficţiunii prin resemantizarea mărcilor ficţionale, cristalizarea directă, vibrantă, brutală a sincerităţii, a chinului lăuntric7, decelarea poeziei interbelice deoarece, cǎci, aşa cum afirmă şi Benedetto Croce, ,,arta se susţine numai deasupra fanteziei: singura ei bogăţie sunt imaginile. Ea nu clasifică obiectele, nu le consideră reale sau imaginare, nu le califică, nu le defineşte: le simte şi le reprezintă. (…) întrunind realul fără alteraţii şi fără falsificări – arta e intuiţie (…) ea se poate numi intuiţie pură.” (Croce, Benedetto: 1996, 23). Tocmai aceastǎ intuiţie purǎ ajutǎ instanţei lirice, emitentului de text, în a refuza facilul reprezentat de viitor, speranţă, iluzie şi tăcere: ,,Iar creierul ardea ca flacăra de soare./ Nimic. Pustiul tot mai larg părea…” în favoarea unui ,,cer de plumb” care ,,de-a pururea domnea,”

Dacǎ  luǎm ca punct de plecare opinia lui Mircea Eliade despre George Bacovia, ,,el ne pare astăzi mult mai adânc, mai semnificativ, mai plin de mesaje pe care noi nu le vedeam, nu eram pregătiţi să le vedem”  (Bacovia, George: 1996, 6) poate şi pentru că, pe de o parte, ,,poezia bacoviană a fost remarcată la simbolismul francez şi român, în cadrul căruia este plasată şi studiată şi în prezent în manuale şi cursuri universitare. Muzicalitatea şi antiretorismul verlainian (,,de la musique avant toute chose” şi  ,,prends l’éloquence et tors-lui le cou”), plictisul (,,spleen-ul” baudelairian), climatul ,,decadent”, satanismul şi nevrozele lui Rollinat (aşa-zişii ,,nervi” bacovieni), ,,complainte” a lui Laforgue, citadinismul monoton şi exasperant, vagul şi sugestia, cultivate cu rafinament, obsesionalul repetiţiilor, folosirea sinesteziei-concrescenţă de senzaţii (,,O picătură parfumată, cu vibrări de violet”)-, cromatica şi semantica sugerată de stări şi de atmosferă, un anumit lexic tipic simbolist (agonic, satanic, carbonizat, delir, hidos, straniu, funebru, barbar, sumbru, fatal, histenic, final, clavir, fanfară, salon, parc), ca şi faptul că însuşi poetul pomeneşte în poemele sale de Rollinat, Verlaine, Poe justificau în bună măsură legarea poetului de această importantă şi esenţială doctrină estetică, punct de pornire pentru lirica modernă” (Idem: 6-7) şi, pe de altă parte, nu trebuie să uităm faptul că ,,Bacovia artificializează la maximum maniera simbolistă, subminând-o în acest fel. (…) El nu se preface că suferă pentru că aşa ar fi la modă. Suferinţa sa nu este consecinţa unui mod de a înţelege lumea, ci felul în care înţelege el lumea, este consecinţa suferinţei lui trăite zi de zi, exasperant, fără şansă (şi mai ales fără nicio prefăcătorie)” (Idem: 7),

Aşa cum se observǎ, la o lecturǎ atentǎ, elementul crepuscular în poezia Altfel

este cel care reprezintă participarea nocturnǎ la spectacolul extra-scenic al lumii: ,,Omul începuse să vorbească singur…/Şi totul se mişca în umbre trecătoare”, forma infinit regresivă a suferinţei bacoviene nu presupune spargerea zidurilor pe care ,,umbrele trecǎtoare” le creeazǎ, instanţa liricǎ părând a fi un antierou modern, a cărui singură posibilitate de eliberare este tocmai distrugerea barierei invizibile a durerii prin intermediul

unui ,, cer de plumb”, prin actul de scriitură – ,,creierul ardea ca flacăra de soare”, actualitatea scriiturii fiind ,,privită ca normă estetică, dimensiune şi coordonată principală într-un sistem axiologic modern şi actual. Aşadar, unul din creiteriile valorii se conjugă cu modificările conceptului de actualitate.” (Toboşaru, Ion: 2004, 27).

Lexemul-titlu ,,Altfel” are rolul de a creiona ideea trecerii al di là, ambele macropropoziţii având ca element determinant versul ,,Omul începuse să vorbească singur…”, accentuându-se în acest fel ideea de început, în cazul primei macrostructuri, de schimbare a condiţiei existente şi, în acelaşi timp, dacǎ avem în vedere finalul poeziei, acelaşi vers descrie o atmosferǎ rece, senzaţia că sufletul trebuie sǎ-şi depǎşeaşcǎ condiţia, lucru care ne permite următoarea rescriere: ,,Omul începuse să vorbească singur…/ Iar creierul ardea ca flacăra de soare./ Şi totul se mişca în umbre trecătoare –/ Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -/ Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,/ Un cer de plumb de-a pururea domnea, / Nimic. Pustiul tot mai larg părea… / Omul începuse să vorbească singur…”.

Se poate constata că se intră într-o atmosferă disforică, avem de-a face cu un ,,cer de plumb”, cu o ,,flacǎrǎ de soare”. Deşi este o atmosferă tristă, accentuatǎ şi de utilizarea lexemului ,,plumb”, simbol poli-izotopic, bisemic, conotând, pe de o parte, anafectivitatea8 afectului eului poetic de suprafaţă, şi, pe de altă parte, vibraţia de adâncime a acestuia: ,,Nimic. Pustiul tot mai larg părea”. În acest spaţiu infinit cuprins de imaginea cerului de plumb, ratarea oricǎrei şanse de eliberare ,,este legatǎ de reziduurile în conştiinţǎ ale  timpului istoric: ataşamente, amintiri sau ratǎri” (Berechet, Lǎcrǎmioara: 2009, 386). Astfel, putem considera faptul cǎ procesul individuaţiei prezent în marele text numit simbolic Altfel închide spaima morţii, a trecerii al di là, înscriindu-se într-un proces de închidere a modernităţii prin logos: ,,Omul începuse să vorbească singur…”.

Liviu Rusu, vorbind despre eul liric, afirmǎ cǎ acesta reprezintă  „izvorul stărilor personale, caracteristica lor fiind variaţia, inconstanţă şi de aceea ele formează substratul unor valori relative” în timp ce eul empiric presupune ascunderea unor ,,intenţionalităţi de natură constantă, el alimentează atitudini permanente, din el izvorăsc valori absolute, general-valabile” (Rusu, Liviu: 1969, 96) şi, implicit, notǎm faptul cǎ eul poetic se depotenţează iar elementele arhetipale tip apă, pământ, foc consemnează pentru cititorul-virtual ruperea în raport cu paradigma romantică. Limbajul poetic uzează de categorii definite de critica de specialitate drept bacovianiosme datorită caracterizărilor juste dar restrictive, pertinente dar înşelătoare referitor la realitate9.

La prelectură se observă că textul este integrat unei serii încifrate, cea a unui altfel de amurg. Semnificaţia acestui poem trebuie însumată cu textele din aceeaşi serie (e.g. Amurg, Alean etc.), accentuându-se astfel latura semnificat, moartea fiind resimţită ca o cădere în gol, plictisealǎ, monotonie, voce care se stinge: extincţia. Elementul crepuscular, vocea care se stinge, monotonia, ,,umbrele  trecătoare” reprezintă trecerea, contemplarea prin intermediul plumbului care presupune activitatea de pregătire pentru a accepta infinitul ca ultimă soluţie de salvare, lucru accentuat şi de faptul cǎ pământul conotează căderea, frica, spaima generată de iminenţa morţii, produce acea crispare a fiinţei: ,,Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,”.

Discursul liric este centrat pe douǎ axe semantice marcate prin simboluri poetice, elemente care corespund realului interior scindat, agonal şi realului de-realizat: tumult /vs./ tǎcere: ,,Şi totul se mişca în umbre trecătoare” /vs./ Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt,-”.Decupajul textual prezintă două strofe egale ca număr de versuri, reprezentând de fapt două microtexte care stabilesc relaţii adversative între ele atât din punct de vedere tematic cât şi la nivel expresiv. Decupajul versurilor se face printr-o coborâre în trepte, construită pe principiul regularităţii: 12-13-10-13-10-13-13-12 conform axei urmǎtoare:

13           13

12              12

10               10

totul într-un ritm iambic. Rimele sunt unitare, adjectiv – adjectiv – verb – substantiv – verb – substantiv – substantiv – adjectiv, ur – re – ea – re – ea – nt – nt – ur, rima este alternantǎ:  1 cu 8, 2 cu 4, 3 cu 5, 6 cu 7: încrucişatǎ – îmbrǎţişatǎ, punându-se în valoare paralelismul formelor gramaticale şi repetarea acestora. Primul şi ultimul vers al poeziei Altfel transpun într-un sistem de referinţă particular abolirea sentimentului de non-speranţă – ,,«a fi între» presupune a trǎi duplicitar, citind mereu aceeaşi scarǎ de valori dinspre semnul plus, în funcţie de reperul de moment. Astfel cǎ, trǎdarea centrului poate fi evaluatǎ, din perspectiva marginalului ca act eroic.” (Berechet, Lǎcrǎmioara: 2009, 473).

Contextualizarea tematică se referă la licenţa poeticii bacoviene, la verbe de tipul ,,a fi”, ,,a mişca”, ,,a tǎcea”, la rolul consoanele labiale m, b, şi p, repetate obsedant, la vocalele din rimă (u, ea) care creeazǎ sugestia de vibraţie surdă, de limitare. Astfel, vom identifica un semantism meditativ ce permite transferarea asupra verbului cheie a valorilor expresiv–poetice, eterne, un al di là, un dincolo de fiinţă care avertizează asupra unui proces anterior început, dar nedesăvârşit în momentul comunicării cu lectorul-virtual: ,,Omul începuse să vorbească singur…”.

Din perspectiva valorilor stilistice ale timpurilor gramaticale vom remarca faptul că autorul cunoaşte în profunzime structura limbii române, de aici şi caracteristicile fundamentale ale textului bacovian: accesibilitatea şi coerenţa. Din punctul de vedere al enunţării, textul bacovian pare a fi concluzia unui dialog la care lectorul-virtual nu are acces. Enunţarea presupune mai multe categorii de indici: indici de persoană,  raportul eu-individual care produce enunţarea şi tu-individual, prezent în ea ca alocutor; formele numite tradiţional pronume personale, pronume demonstrative apar ca o clasa de indivizi lingvistici, de forme ce trimit exclusiv la ,,indivizi” (persoane, momente, locuri etc.); aceşti indivizi lingvistici sunt produşi de acest eveniment individual, pe care-l numim ,,sem nativ” (sunt generaţi de fiecare dată când e preferată o enunţare); întreaga paradigmă a formelor temporale, determinante faţă de Ego, centru al enunţării (,,timpurile” verbale a căror formă axială ,,prezentul” coincide cu momentul enunţării), prezentul este sursa timpului; prezentul formal explicitează prezentul inerent enunţării. (Benveniste, Èmile: 2000, 238-252.) Benveniste afirmă că posedăm o experienţă pură a timpului, procurată doar de către limbaj. Funcţia lingvistică care domină trimite la textul- context având o îmbinare între conativ- referenţială şi informaţională, având la bază binomul el- ea, deci cel care priveşte este obiectiv. Pentru a doua strofă putem vorbi de aceleaşi funcţii, deosebirea contă în aceea că, pentru a doua parte, vorbim de întărirea contextualităţii deja enunţate. Instanţa enunţătoare nu este prezentă în mod direct, ci este subsumată ideii de ,,eu” prin intermediul ideii de ,,el/ ea”- fiinţa, omul. Tema reprezintă un limbaj primar de modelizare care nu trimite la o problemă de structură, ci de conţinut. Actul de comunicare trebuie văzut ca o practică, “un insieme di capacità di usare codici, sottocodici e sistemi socioculturali per produrre messaggi10…”. Textul poetic manifestă un dinamism structural la toate nivelurile transpunând în registru  fals- fiabesc, specific scriiturii bacoviene, atmosfera vieţii care stă sub spectrul Thanaticului, al umbrei trecǎtoare. Lexemele cheie ,,umbrǎ” şi ,,pustiu” impun un registru al revelării originare, versurile unei strofe îşi pun pecetea asupra celeilalte strofe. Prin supralicitarea lexemului- titlu, poezia aduce un sistem de referinţă imediat: altfel /+ altceva/, /+tǎcere/, /+mişcare/, /+ vorbire/, conotând viaţa în mod pozitiv, fixând dominanta cromatică a peisajului solitar: roşu-galben. Atracţia semantică pare întărită de rimă şi de imediata vecinătate a unui x ca determinant adjectival: ,,omul … singur”, ,,umbre trecǎştoare”. De asemenea, vorbim de detrminare verbală prin ,,a mişca”, ,,a tǎcea”, ,,a vorbi”. Omul – nimic – pustiul ,,tot mai larg pǎrea” reprezintă legile care guvernează societatea. Utilizarea comparaţiei ,,creierul ardea ca flacăra de soare” anulează opoziţiile dintre Thanatos şi spaţiul în continuă autorescriere sub formula unei poezii ca tăcere absolută dar şi ca artă poetică. Se poate observa, la acest nivel al analizei noastre, faptul că spaţiul poetic se constituie prin repetarea unor motiveme lirice (agonia, moartea, vidul, singurătatea), repetarea având ca urmare descărcarea semantică a lexemelor şi resemantizarea acestora ca unităţi lexicale cu valoare observaţională, ele ajungând să semnifice golul, rătăcirea – fiind elemente crepusculare care lasă loc semnificantului bivaloric al absenţei ca totalitate.

Actualitatea semnificaţiei de interioritate este indicată prin intermediul indicilor prepoziţionali ,,în”, ,,de”, ,,cu” sau conjuncţionali ,,şi”, ,,iar” etc. totul având loc într-un cadru al hipersemnificaţiei ca inflaţie semantică care trimite la artificialitatea stărilor şi a conduitei instanţei poetice. Structura fono- sintactică, perfect matematizată, exclude orice formă de spontaneitate. Valoarea structurală poate fi dedusă din gradul de complexitate a parametrilor poeticităţii lucide şi perfect cinice prin uzura lexemelor cheie (laitmotiv). Bacovia epuizează un limbaj dat, tocind sensurile, făcànd din poezia Altfel drept sintagma demonizării realului.  Semioticienii consideră că orice ţesătură lirică poate fi desfăcută în paradigme lexicale, în izotopii care pot fi integrate în trei categorii fundamentale: Anthropos (omul, singur, umbre, creierul, plumb etc.), Logos (soare, sǎ vorbeascǎ, gânduri, flǎcǎri etc.) şi Cosmos (cer etc.). Se poate observa că în poezie are loc o reunire a contrariilor în jurul adjectivelor ,,singur” şi ,,trecǎtoare”, dar şi a verbelor ,,se mişca” /vs./ ,,tǎcuse” prin intermediul cărora reconstituim poemul ca artă poetică, sărutul perfect, orfic al discursului liric, ying şi yang, mitul androginului.

Prezentul text poate fi citit ca un autoportret în care raportul dintre simplitatea expresiei şi complexitatea exprimatului presupune asumarea conciziei, cuvântul poetic polarizând o pluraritate de sensuri, instituind acele cuvinte-simbol care funcţionează asemenea unor macrosemne lingvistice, cuvânt care generează şi anjează raporturile semantice diferite în orice sens – Altfel – concentrând sensul textului poetic, orientând lectura fiind, apoi, reluate în poziţii simetrice prin tehnica contrapunctului. Se ajunge la complexitatea exprimatului în raport cu similitatea expresiei (a se vedea primul şi ultimul vers).

Cadrul temporal rămâne neprecizat, în aparenţă, dar lexemul ,,noaptea” fixează cadrul spaţio-temporal într-o ,,noaptǎ amarǎ”, odatǎ, în illo tempore ,,tǎcuse orice cânt”. Verbele conţin o trăsătură de mişcare ,,începuse”, ,,se mişca”, ,,ardea” etc. Totuşi, li se reduce intensitatea prin asocierea cu o comparaţie şi cu un adjectiv, se sugerează intenţia de salvare, refuzul acceptării încrederii şi ruptura, neputinţa de a se salva, de a se reconstitui în sfera limbajului, de a trăi … omul începe ,,sǎ vorbeascǎ singur”. Enunţurile au mărime variabilă, accentul cade pe grupurilor verbale, cele adjectivale întǎrind dominaţia discursului liric în faţa celui logic.

La relectură, prin reinterpretarea dublei izotopii viaţă-moarte, mişcare-linişte observăm ştergerea limitelor, lipsa demarcaţiei real- transcendent, individ- istorie, creat- increat, respectiv transformarea şi neutralizarea ambreiorilor prin lipsa nominaţiei clare a ambriorilor pronominali. Actul poetic se constituie ca transcriere a marelui text de- realizat şi se constituie ca însemnare a propriei faceri / prefaceri/ desfaceri – totul este Altfel cǎci omul începe a vorbi singur. Între cele două strofe se poate stabili un raport de echivalenţă. Punând în oglindă cele două strofe rezultă că prima strofǎ este o reflectare a celei de-a doua, respectiv, nu mai vorbim de două sisteme diferite, ci de un singur sistem, un sistem al contrariilor în care mişcare conduce la un altfel de drum, unul al tǎcerii, o cale a redescoperirii eului. Această opoziţie are la bază modelul unui spaţiu închis, intern, sigur şi un spaţiu extern deschis, agresiv şi anafectiv.

Totul este un aparent cerc. Începutul şi finalul se confundă. Procedeul avut în vedere este cel al disimulării eului care nu are voie să povestească şi nici să se povestească. Astfel, poezia devine un mijloc de iluminare interioară, de regăsire a cheilor care deschid uşa dezvoltării autonomiei personale dar fără, încă, o funcţie clar delimitată de spargere a zidului care înconjoară starea-de-a-fi. Lirica pare a se afla sub semnul unui eu aparent bacovian în continuă descifrare, a unui eu privat de realitate ca eu puternic, înţelegător în defavoarea unui eu prefabricat.

MIRELA SAVIN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou