~Stănescu Aurel Avram: „În război cu timpul“

Precizare.

Pentru ca întâmplările să pară reale, nu de puţine ori personajele poartă numele adevărate

O zi,

Sfârşitul lui iulie pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Km 84 ..Era  vară toridă în emisfera nordică a planetei şi  o zi caniculară, plină de agitaţie în acest spaţiu.

Construcţia autostrăzii nu este finalizată dar lui Laur nu-i pasă… este student, a terminat stadiul obligatoriu de trei săptămâni de muncă patriotică şi după ce

s-a urcat într-un TIR găsit de ocazie, se îndreaptă spre capitală.

Trebuie să ajungă în Gara de nord iar şoferul va face un mic ocol să îşi lase noua cunoştinţa în preajma gării. Omul a fost încântat de veselia debordantă ce a întrezărit-o în tânărul acela drăguţ, care nu s-a ferit să-i mărturisească; că timpul irosit la lucrările de pe podul unde au fost repartizaţi, să dea cu lopata, îl

consideră pierdut, după cum trebuia să facă obligatoriu şi în facultate multe materii din programa şcolară.. inutile.

Toate însă făceau parte din aşa zisa pregătire şi educaţie a viitorilor specialişti puşi să conducă, un oarecare proces de producţie.

Din gară trebuie să ia trenul, să ajungă în oraşul natal unde locuiesc părinţii şi a petrecut copilăria, până la terminarea liceului, când a plecat spre alte centre universitare.

În timp ce alerga prin Gara de nord l-a străbătut iar sentimentul acela ciudat de tristeţe care punea deseori stăpânire  pe el.

Dar să încerc să vi-l descriu… sunt eu… aşa că doar părţile bune le recunosc.

Laur este un tânăr de statură medie, subţirel, cu trăsături plăcute, frunte înaltă şi puţin teşită, faţa prelungă, sprâncenele bogate vag unite cu câţiva perişori aurii ascund ochii albaştrii, mari, adânci şi melancolici, nasul  lung, uşor acvilin, buzele un pic subţiri demonstrează încăpăţânare; bărbia despicată de o linie imaginară uşor perceptibilă, agil, sigur pe el; nu este un vorbăreţ dar fizionomia îl ajută, în tăcerile lungi care nu pot fi interpretate în nici un caz ca obstinaţie, de eventualul interlocutor..

Este un extrovertit cu toane, care adesea se manifesta surprinzător cu idei

trăsnite. O fire veselă şi deschisă care lua în băşcălie orice situaţie în care se afla, chiar dacă adesea părea aparent fără ieşire cum se întâlneşte în viaţă adeseori dar atent să nu jignească pe careva.

De aceea era simpatizat de colegi, care îi admirau temperamentul dar ca oricare tânăr de vârsta lui avea câteva secrete.

Misterul de nedezlegat al fiecărui om care poate apare când nu te aştepţi.

Acum când a ajuns în gară şi a luat trenul, nu mai avea chef de conversaţie şi retrăia intens, emoţiile despărţirii de colegii, cu care se împrietenise în acest an.

Era puţin obosit după demonstraţia făcută în faţa şoferului care i s-a părut şi lui simpatic şi într-adevăr, riscând o întâlnire cu un miliţian de la circulaţie el a ţinut morţiş să-l debarce în apropierea Gării de nord.

Simţul al nu ştiu câtelea care ne face să ne apropiem de anumiţi oameni, de fizionomii şi caractere, nu l-a înşelat nici de data asta.

Dar acum să nu se angreneze în discuţiile celorlalţi din compartiment, a preferat mai tot timpul călătoriei să stea pe culoar. Se merge cu geamurile deschise, este curent, vântul şuieră şi el din picioare, admiră nesfârşirea Bărăganului. Aerul fierbinte îl biciuieşte, dându-i senzaţia de răcoare.

Era îmbrăcat lejer şi părul lung, nepieptănat dar ascultător, crescut neglijent peste urechi accentua trăsăturile agreabile şi avea tot timpul să-şi amintească de perioada petrecută în Bucureşti….

Anul acesta a stat cu 11 indivizi în cameră alături de Florin, un brăilean cu care s-a împrietenit acum un an, la Galaţi când dădeau examene la Frigotehnica.

În prima seară, el din nou proaspăt boboc era ţinta ironiilor celorlalţi care nu-i ştiau istoria şi îl considerau novice în viaţa de student.

Băieţii ceilalţi se cunoşteau bine între ei, erau anul doi şi astfel s-au adunat mulţi musafiri încât era hărmălaie mare în cameră.

Florin a plecat prin cămin, iar el bobocul a început să pună întrebări, fiindcă îl enervase unul, care vroia să-şi arate superioritatea, că e mai mare…

– Ce sunt alea cursuri ? primeşte lămuriri dar nu este mulţumit,

– De ce un curs ţine două ore ? iar primeşte explicaţii

– Se ia şi pauză? întreabă el mai departe şi iar comentarii savante.

– De ce… eu sunt dispus să le fac fără pauză! spune cu naivitate dar este lămurit cu răbdare..

– Nu se poate, după fiecare ora se face pauză pentru o ţigară!

– Dar eu nu fumez! răspunde Laur

– Pentru fumători, studenţi şi profesori! precizează altul,

– Cum?….Profesorii ne dau voie să fumăm? În faţa lor? este uimit la culme.

Aşa cum arăta cu chipul prelungit de surprindere, derutat, neştiind dacă să creadă sau nu, toţi l-au crezut sincer în acele clipe, deci dacă ţinea făcea şi pe actorul amator.

Cristian, cel cu care a venit de la Galaţi, s-a băgat sub pătură să nu îl observe ceilalţi…nu se mai poate abţine din râs.

Toţi îi dau explicaţii atoateştiutori. Ionel i-a mărturisit mai devreme că taică-său este popă în Giurgiu şi a intrat şi el în jocul de clarificări al celorlalţi,

– Ce sunt alea, seminarii? întrebă Laur mai departe,

– Seminarile sunt orele de teorie aplicată! vine imediat desluşirea.

– Deci noi… viitorii ingineri trebuie să mergem şi la biserică?! Dar eu ştiam, că numai în Iaşi este seminar! continuă el mirat, culegerea de informaţii.

Întreaga cameră se anima cu fiecare nelămurire a lui, însă deodată revine Florin care asculta uimit dialogul, care capta atenţia camerei.

Erau veseli de neştiinţa şi credulitatea lui, prilej pentru mai târziu să se amuze.

– Este adevărat că putem rămâne corijenţi la seminarii… tot ne primesc la examene ? Unul vine repede cu explicaţia,

– Da, că facem orele cu asistenţii!

– Cum …facem orele cu asistenţi? Deci mergem şi la spital? nu prea este mulţumit de răspunsurile lor dar nu-i slăbeşte, a atras întreaga cameră cu întrebările lui ciudate,

– Am auzit că nu poţi lipsi de la laboratoarele de matematică, fiindcă au eprubete cu cercetări asupra calculelor diferenţiale! râsete de ignoranţa lui.

Iar vrea să pună o întrebare uşchită însă intervine Florin cu accentul lui inconfundabil de brăilean, să-şi scoată din ridicol colegii, care luau în serios bobocul.

– Ce tot vorbiţi acolo? Nu vedeţi că ăsta face mişto de voi… este tot de vârsta noastră şi anul trecut a fost student la Galaţi, iar acum îşi bate joc de voi !

Ionel când aude îl ameninţă în glumă cu fuga peste paturi, Cristian iese de sub pătură hohotind şi Laur îi spune râzând lui Florin,

– Dacă nu veneai să mă dai de gol, mai puneam vreo două întrebări şi îi lăsam aşa… să se simtă bine… că au lămurit un boboc !

Aproape toţi au rămas surprinşi şi cam nemulţumiţi de noua turnură a evenimentelor; deci îşi bătuse joc de ei timp de o oră şi i s-a dus buhul şi mai mult, când au aflat că este constănţean, deci un băiat invulnerabil.

Astfel a pătruns în studenţimea din Bucureşti

În primul rând a fost uimit de dimensiunile oraşului. Abia după o lună a învăţat traseele pe care le avea de străbătut, erau zeci de tramvaie, troleibuze, autobuze, te întâlneai zilnic cu sute de oameni iar dacă îţi plăcea o fată, nu mai aveai ocazia să dai de ea curând sau chiar niciodată decât dacă, o invitai undeva sau îi dădeai întâlnire, atunci pe loc.. şi ea accepta sau nu.

A învăţat în primul rând cartierul unde se găsea căminul şi încet, încet a început să se aventureze în alte părţi iar după trei luni, nu ar mai fi plecat din Capitală.

Primul lui imbold când s-a văzut în Gara de nord, plină de oameni care alergau în toate părţile a fost să fugă imediat, înapoi la Galaţi în centrul universitar micuţ din orăşelul de provincie.

În jurul căminului întâlneai cel puţin, 5 cârciumioare cu câte o grădiniţă discretă în spate iar în jurul facultăţii erau şi mai multe.

Prin ele cântau numeroşi viorişti, gurişti, acordeonişti şi majoritatea erau

într-adevăr buni.

Pe măsură ce şi-a cunoscut colegii s-a împrietenit şi cu cei mari, aşa că în scurt timp a învăţat tot căminul de utilaj-işti.

Visul oricărui student căminist, era o cameră în oraş ieftină dar costa destul de scump şi erau în permanenţă în căutări de camere mai ieftine.

Pentru ei se găseau tot felul de locuinţe cu WC-ul şi chiuveta comune sau o camere care aveau chiuvetă… dar fără WC.

A luat-o un amic pentru o perioadă şi se ducea la bodega din apropiere când îi venea sorocul iar de era închisă cârciuma, venea la cămin… degrabă.

Doi colegi şi-au găsit pe la Arcul de Triumf, o garsonieră cu toate utilităţile, dar closetul era descoperit. Când a trecut pe la ei prima oară, din întâmplare unul a avut nevoie chiar atunci. I-a turnat apă în cap pe deasupra, de sau învăţat minte şi îşi luau umbrele, când se duceau la WC, până s-a enervat unul dintre ei şi a împuns cu un ac toate umbrelele care la prindea, de ajunseseră să nu mai găsească nici una bună când căutai.

Dacă te durea burta trebuia să te sacrifici .. să fii plouat, obicei ce a fost preluat imediat la cămin cu mult succes ca şi o serie de porecle;.Umbrelă, Ac, Gaură etc

Altă cameră, nu avea nimic în ea doar un pat şi o sobă fără lemne iar dacă te duceai la Scalpi în vizită, trebuia să ţi le  procuri, dacă nu aveai chef să tremuri.

Şi-aduce aminte zâmbind, după o furtună puternică a găsit o creangă groasă doborâtă de vânt, prin jurul Mânăstirii Caşin, camera era pe la Foişorul de foc.

S-a încălzit numai trăgând creanga târâş atâta drum, a traversat tot Bucureşti-ul !

Într-o zi a cunoscut o fată însă nu putea să-i mărturisească că n-are nici un şfanţ, s-au sărutat doua ore în parc pe un frig de tremurau şi pietrele.

Despărţirea a fost dureroasă pentru ambii parteneri, fata ar mai fi stat dar lui îi îngheţaseră oasele că nu purta izmene. Şi-au dat întâlnire pentru seara următoare, să continue partida de amor.

Se gândea în sinea lui că nu-i mai convine să stea pe străzi…. la hotel era prea scump pentru el.. poate o convinge şi merge acasă la ea.

N-avea o leţcaie aşa că, se întorcea îngheţat, amărât si nervos la cămin. Un grup de vreo 4-5 colegi, derbedei mai mari tocmai coborau gălăgioşi cu vreo doua genţi în mâini când s-au intersectat,

– Unde plecaţi ? i-a întrebat

– La Cluj sau Galaţi… hai şi tu!

– Aşteptaţi-mă la poartă, vin şi eu… să fac rost de o sută !

Imediat i s-a schimbat dispoziţia, a urcat scările câte doua trepte, în viteză, a alergat în cameră… şi-a  schimbat hainele şi a făcut rost de două sute de la colegi.

Deja se zvonise în tot căminul… de nebunii care pleacă la Cluj, nu le venea să creadă băieţilor că ăştia chiar pleacă.. Îl aşteptau la poartă şi pe drum se hotărăsc să plece cu primul tren, unde o fi!

Era foarte ger şi destul de târziu iar pe străzi nu vedeai ţipenie de om. Primul tren pleca spre Iaşi… el spera să ajungă la Galaţi, să-şi revadă vechii colegi de facultate.

– La Iaşi am numeroşi prieteni! spune Cârstoiu şi astfel au hotărât.

Toţi se urcară în acceleratul care tocmai pornea. S-au tocmit cu naşul în tren şi dimineaţa la 7,30 erau la Universitate în grup compact aşteptând  cunoscuţi… unul dintre ei vrea să fumeze, dar obiceiul fumătorului n-are foc,

– Îmi permiteţi să aprind şi eu ţigarea? Îl întreabă pe primul fumător întâlnit.

Este un profesor sobru care tocmai urcă scările clădirii,

– Nu! spuse acesta scurt.

Atât a trebuit găştii, s-au înfuriat şi l-au blagoslovit cu un potop de cuvinte de duh … printre înjurături.

– Cine.. măta – n….. te crezi… nu vrei sa dai un amărât de foc? şi au continuat cu invectivele. Grena la faţă profesorul, intră în clădire… se vedea pe mutra lui acră că preda vreun cui aşa că s-au descărcat pe nevinovat. Aveau şi ei multe of-uri de pe urma profesorilor iar aici, în Iaşi puteau face orice.

Au început studenţii să sosească la ore şi câţiva îşi recunosc foştii colegi sau prieteni şi aşa se bucură de nişte primiri pline de farmec.

Au stat o săptămână, au dormit într-un cămin de fete, vreo doua nopţi iar la cantine, intrau ca la ei acasă şi toţi îi întâmpinau veseli,

– Au venit bucureştenii! în orice caz i-a impresionat cu mulţimea de cântece, vocea nu conta, era execrabilă… noroc că aveau ceilalţi. Au vizitat muzeele, bisericile şi mânăstirea, teiul lui Eminescu, hotelurile din centru.. să ştie orientativ cât costă o cameră.

La Unirea hotelul turn din centru, nou pe acea vreme, în timp ce se învârteau pe acolo să se mai încălzească, a zărit la recepţie o fată de pe strada copilăriei.

Era cu un tip, au luat cheia şi s-au îndreptat grăbiţi la lift. După mai mult timp, în vacanţă când a întâlnit-o acasă a întrebat-o în glumă,

– Ce căutai la Unirea prin noiembrie… se închiseseră căminele în Iaşi? după o scurtă ezitare fata i-a răspuns avocăţeşte, fără să-l privească dar îmbujorându-se

– Nu am fost eu, probabil m-ai confundat!

– Probabil… a spus el, indiferent şi a lăsat cum a dorit ea; nu trebuia să-i dea lui socoteală. Oricum era cel mai scump hotel din Iaşi.

Au făcut economii şi după ce au plătit naşul la întoarcere, nu cheltuiseră 100 de lei, dar a fost integrat fără probleme în gaşca celor mari.

Când ei, cei mari au terminat facultatea i-au lăsat bonoteca… mii de bonuri de toate culorile, literele, cu dunguliţe în toate sensurile, la toate cantinele studenţeşti; aveau acolo şi câteva zeci de cartele întregi, ce poţi să mai spui… o adevărată comoară ce se transmitea din vremuri imemorabile colegilor mai mici dar nu oricui. Erau reguli bine stabilite şi moşteneau această avere numai ,,studenţii merituoşi,, şi care dădea dovadă de deschidere a minţii.

Administratorul căminului, o femeie la 50 de ani care l-a simpatizat din prima clipă, l-a lăsat să plătească numai căminul, 50 de lei pe lună, de multe ori îl păsuia, cu masa ştia că se descurcă la cantină, unde erau femei de treabă şi îl ajutau.

Seara la 8 când se închidea cantina, îl procopseau cu chifteluţe sau fripturile rămase şi întotdeauna era o tavă sau două, pline pentru el.

Cinci ani cât a stat în Voievod a dus-o împărăteşte cu mâncarea dar de cele mai multe ori nu ajungea la masă. Era prin oraş, lua masa prin alte părţi, cantine sau chiar deloc iar noaptea când se întorcea mânca adesea cu plăcere deosebită, nişte colţuri de pâine neagră cu muştar.

Poker adevărat se juca în oraş pe mulţi bani. Avea un coleg mai mare care juca demonstrativ şi de antrenament cu ei. Îi tăiau toţi de la masă, cărţile… şi tot el le câştiga banii, pe care îi returna, bineînţeles. Le arăta o carte… o avea în mâna, întorcea palma şi cartea… dispărea.

– Uite cartea ,nu e cartea! şi repeta la infinit mişcările.. încercau să descopere unde o ascundea, dar nu se observa nimic bizar din ce făcea. Îi spuneau ,,inginerul,, fiindcă avea vreo 10 ani de când făcea facultatea şi nu intenţiona să o termine.

Dar legile erau din ce în ce mai drastice şi a trebuit să o absolve într-un final.

Inginerul a venit în vizită la ei, când era stagiar şi le povestea că avea puţini bani, pe unde lucra. Leafa era mică, nu prea jucau poker i se dusese faima şi toţi se fereau de el. Noroc  că mai prindea câte o delegaţie prin Bucureşti…

Dar Laur, în peregrinările sale prin parcuri, pe străzile umbrite sau prin grădina botanică a dat peste Marina, studentă la Universitate… stătea în Militari cartier nou în construcţie şi extindere.

Nu auzise de Gabriela şi până una alta au început să se sărute. Era foarte drăguţă, o asemuia cu ea. La a doua întâlnire când au ajuns la întuneric l-a surprins cât de pasională putea fi… i-a umplut pur şi simplu gura, îl sufocase, credea atunci că a rămas fără cele 3-4 amigdale; era pierdută şi ea dar  el, nu mai era nimic ; după un timp, a vrut să o dovedească, împingându-i limba uşor dar iarăşi a pierdut iniţiativa, a crezut pur şi simplu că i-a smuls-o prin aspiraţie, a  avut la început senzaţia unei dureri îngrozitoare, îl înnebunise şi năucise. Credea că a sublimat şi nu a rămas din el, decât… maieul.

Nu degeaba era studentă la limbi orientale. Nu a mai întâlnit aşa fată, însă uita tot când aluneca să o sărute pe gât dar dacă se apropia de gura ei.. era pierdut şi tare îi plăcea să rătăcească.

De multe ori tentat de timpul frumos, făcea drumul, lăsând deoparte Foişorul de Foc, căminul de fete de la Izvorul rece unde era şi restaurantul; intersecţia cu Calea Moşilor, pe lângă Ministerul de Externe şi Biserica Armenească şi continua prin Piaţa Rosetti… unde se pregătea cel mai bun chebap.

Urma apoi Universitatea şi Victoriei, cu cârciuma armatei şi preţuri de alimentară dar fără acces, pentru ei, după care venea Cişmigiul, Piaţa Mihail Kogălniceanu unde se făceau nişte pateuri în foitaj cu brânză, grozave dacă le adăugai un chefir sau sana şi ramificaţiile spre Medicină – Farmacie şi IATC, ca să ajungă în sfârşit la Drept, unde în spate avea facultatea.

Din cărămidă roşie învelită cu iederă şi despărţită de Operă printr-un gard înalt. Acolo câteodată încingeau miuţe şi printre goluri se auzeau zbieretele cântăreţilor, amestecate cu ale lor care mai scăpau o înjurătură. Imediat se auzea replica tenorilor şi başilor, repetată în ritm de Aida. Repetiţiile atingeau punctul culminant când interveneau sopranele strigându-şi indignarea pe note muzicale, de ce recepţionau urechiuşele lor gingaşe ,

– Nu se poate, nu se poate, să auzim aşa ceva! şi astfel n-a simţit nevoia să meargă seara la opera, o asculta ziua pe gratis.

Visul lui era să ajungă cândva la un spectacol… odată când va creşte mare dar a rămas mic şi la operă nu a fost spre ruşinea lui.

Puţin mai încolo de Operă era Grigore Preoteasa, Casa de cultură a studenţilor.

Cam acesta a fost unul din traseele lui în următorii ani… îi plăcea acest drum pe care-l parcurgea adesea cu colegii.

Se întâlneau uneori cu ministrul de externe, Corneliu Mănescu, care avea popularitate mai mare decât Ceauşescu.

Învârtindu-se pe acolo mereu, începuse ministrul să îi recunoască din vedere.

Într-o zi când a coborât din maşină a scăpat trabucul pe jos… ei s-au oprit să vadă cum reacţionează iar ministrul a sesizat că era urmărit… s-a aplecat şi a ridicat trabucul. A suflat puţin peste el, a continuat să îl fumeze mergând mai departe şi zâmbind către ei.

Au analizat faza favorabil şi de atunci, chiar dacă ministrul era în maşină, le făcea semn cu mâna şi ei îi răspundeau gălăgioşi.

Avea mulţi colegi dar cel mai mult s-a ataşat de Ţiganul, părăsit de o Veronică, destinatara numeroaselor poezii şi tristeţi dar pe care nu a avut timp şi răbdare să le studieze aşa că probabil Ţiganul şi le-a aruncat, însă nu şi-a aruncat talentul de visător înşurubat bine în realitate, pe care şi l-a pus în lucru odată pentru Laur care susţinea că este poet fără portofoliu şi nu se încurca să scrie o epistolă .

Ţiganul lui a conceput într-o noapte o scrisoare minunată care a rămas model, un adevărat clişeu pentru multe altele, pe care Laur le trimitea fetelor, ,,ce suspinau de dorul lui,,. Avea în ea, zăpadă, fulgi de nea, căldură şi totul plutea într-o lumină care cădea blând şi nu le fractura mintea… ce mai, romantică.

La şcoală asistentul Popescu îşi începea orele făcând prezenţa,

– Cutare!

– Prezent!

– Aaaa!… fiul lui domnul Cutare. Stai jos! Şi râdeau cu toţii când… a ajuns la colegul lor Mănescu.. din păcate era numai o coincidenţă,

– Aaa …fiul lui domnul… !  mimă că este uimit şi îi este teamă să pronunţe numele ministrului.

– Nu …fiul lui tovarăşul Mănescu! a răspuns serios şi simplu colegul, spre deliciul întregii asistenţe.

Era evreu, taică-său doctor, maică-sa ziaristă sau invers şi aşteptau viza pentru plecarea definitivă în Germania.

Stătea în Rosseti cu Geo, caricaturistul grupei, prieten din copilărie şi se întorceau adesea împreună de la facultate.

Le-a scris după plecarea lui în Germania; făcea un an pregătitor şi erau acolo studenţi din toata lumea americani, japonezi, englezi, francezi chiar şi nemţi etc. Recunoştea şi el că la matematică nu prea era grozav şi a reuşit printr-un noroc la facultate dar acolo îl poreclesc Einstain, fiind cel mai bun dintre toţi.

Cu Ţiganul, Georgică, Gică, Puiu şi mulţi alţii   s-a împrietenit la cataramă. Georgică era din Poiana, şi le propuse când şi-a dat seama că se poate bizui pe ei,

– Mergem la Sinaia de câte ori avem chef, de-un chef, oprim o seară în Poiana la mine acasă, şi a doua zi mergem mai departe în munţi… Laur nu cunoştea muntele şi a fost tentat de noutatea care  se ivea.

A prins drag de mersul, şi mai ales urcările pe munţi, coborâşul fiind mai dificil şi cu multe alunecări dar trebuia făcut, de fapt toţi au păţit la fel. Plecau vinerea sau sâmbăta, benchetuiau o noapte la Poiana şi după… în munţi. Dormeau în cabane, adesea în sălile de mese când nu mai găseau locuri, fiind aglomeraţie dar Georgică le-a arătat frumuseţea muntelui şi s-au convins cât de periculos este.

Doar naşul îi costa ceva, nu mare lucru şi cabanele să se odihnească, dar nu mult. Câte odată mai luau telecabina când noaptea îi apuca pe drumurile munţilor care obligatoriu trebuiau să le facă numai ziua până la asfinţitul soarelui.

Trăia mereu clipa că în momentul următor se va întâmpla ceva deosebit în viaţa lui. Laur părea un tip vesel şi fără griji….

Dar şi-a adus aminte scena ce i-a schimbat într-un fel destinul, pe care nu îl luase prea  în serios până atunci.

Avea convingerea  fermă că nu va apuca 35 de ani dar spera, să se revadă cu fata ce o visase întruna de mic copil.

Când şi-a  terminat cursurile în ziua aceea, au hotărât câţiva colegi să meargă până la cămin pe jos.

Era un aprilie splendid, lume multă aşa cum este de obicei de la Operă până în Matei Voievod unde avea căminul.

Pe drum au decis să intre la patiseria de pe Brezoianu colţ cu bulevardul Carol, unde a luat 2 pateuri şi o sana, considerându-le suficient de copioase, pentru a putea declara oricui, că a luat masa în oraş.

În ziua aceea de primăvară, se bucurau de soarele arzător şi fetele frumoase care mergeau, fie spre cămine, fie în sens invers la Universitate. Pentru a le puteau observa mai bine se lăsau depăşiţi şi nu puţine le aruncau ocheade însă în mulţimea de fete nu a întâlnit-o niciodată pe Gabriela.

Spera să o regăsească şi era hotărât să-i spună motivul real pentru care era aici… în Bucureşti.

Pe vis a vis, se zăreau cinematografele înşirate, ca mărgelele unul după altul, cu trotuarul mereu plin de lume şi vânzători de bilete ocazionali dar nu îl tentau, fiindcă văzuse toate filmele în săptămâna aceea.

Ieşind din patiserie o luară în sus, agale spre cămin. Erau foarte veseli, volubili şi gălăgioşi, se uitau după fete iar ele se grăbeau, dar abia aşteptau să se lege vreun băiat de ele care să le schimbe soarta.

Laur avea atenţia distributivă şi la 30 de metrii o vede. Le spuse imediat colegilor să o ia înainte.

Se apropia de mâna cu un băiat, îşi legănau mâinile, voioşi ca toată lumea din împrejur iar când au ajuns la 5 metrii de el, l-a zărit şi ea. Se postase pe mijlocul trotuarului aşteptând-o, nu avea cum să treacă decât prin el; dar s-a oprit silindu-l şi pe însoţitor. Pe el nu îl interesa, era probabil un prieten dar nu conta, avea de gând să o caute la Universitate, trebuia să afle doar grupa, îi era suficient şi ar fi găsit-o uşor,

– Săru-mâna Gabriela!

– Bună Laur! şi continuă făcând prezentările bine dispusă. Viitorul meu soţ şi.. un coleg din scoală primară! a rămas înmărmurit, toate planurile, speranţele s-au fărâmat şi spulberat într-o fracţiune de secundă.

Nu a tresărit, figura nu l-a dat de gol dar simţea sângele zvâcnind cum îi părăsea faţa … dar ce mai conta? Observa cât de fericită este ….ce veselă şi sigură când a pronunţat .. viitorul soţ!

În el s-a aşternut o tristeţe grea, vecină cu moartea, l-a cuprins o siguranţă de zădărnicie şi certitudine, întotdeauna va fi cel care pierde!

A dat mina cu băiatul, ce şi-a mormăit numele şi semn că se grăbeşte, a făcut un pas mic, înainte… în loc de la revedere. Dialogul dintre ei luase sfârşit însă nu i-a dat Gabrielei drumul la mână. L-a studiat dintr-o singură privire; era un tip obişnuit, banal, puţin mai înalt decât ea, solid puţin rigid, era în el parcă ascuns un trecut bizar, învăluit în beznă, avea o mapa de piele tip sectorist.

Se întreba ce văzuse la el dar mesajul ei a fost clar şi fără echivoc…viitorul soţ.

Au rămas unul în faţa celuilalt, cu martorul mut la un pas, care auzea tot ce se discută şi nu îi elibera mâna… erau banalităţi; la ce facultate este dar sectoristul se grăbea, a mai făcut jumătate de pas, forţând-o să spună,

– La revedere! pe un ton neutru.

Păru o secundă, că vroia să mai stea de vorbă, dar se supuse îndemnului, oricum nu a mai întrebat-o grupa, renunţase la orice, era dezamăgit, dezorientat aşa cum a fusese toată viaţa în faţa ei.

A rămas pe loc urmărind-o, până s-au pierdut în mulţimea de pe trotuar; privea părul ei castaniu deschis cum se îndepărta, luminat de soarele amiezii; numai pe el îl zărea pregnant printre ceilalţi trecători şi îi venea greu să-şi continue drumul. În orice caz, perechea nu-şi mai balansa mâinile iar curând i-a pierdut în mulţimea de pe bulevard. Discutau aprins, posibil nimicuri, el mergea cu capul întors spre ea fiind atent la trecători, să nu se… tamponeze cu vreun distrat.

O proteja şi ei îi plăcea!

Concluzia care o putea trage; băiatul o iubea nici nu punea problema, iar ea era  fericită.

Laur nu a fost în vizorul ei niciodată.

N-a fost în viaţa lui invidios pe nimeni dar în momentul acela, un sentiment de gelozie s-a prăbuşit peste el, cu zgomotul unei avalanşe şi când privea perechea cum se îndepărtează, ar fi fost în stare să dea orice, să fie în locul lui… banal, nesemnificativ dar iubit de ea.

Colegii lui aproape nu se mai vedeau. A mers încet, mărind distanţa dintre ei până i-a mai zărit. Nu mai raţiona doar îşi spunea în gând,

– Am pierdut-o pentru totdeauna, dar am avut-o vreo clipa? fantasmele trecutului i-au trecut rapid prin minte. Fiecare mişcare a lui, fiecare răsuflare avea o motivaţie, Gabriela, însă îşi dădea seama că acum, totul este în zadar iar dacă într-un moment, ar fi avut o şansă, numai el este de vină că a ratat-o.

De acum nu o să-i mai pese de nimic, coborâse tristeţea peste el, şi este puţin spus!

………………….

Nu ştie când a ajuns la cămin, s-a culcat şi a dormit greu o oră, după care a plecat în oraş. Era invitat la o prietenă, acasă.

În anii aceia erau la moda italienii, ea era logodită şi peste 3 luni, urma să plece definitiv în Italia însă în seara aceea îl invitase alături de  prietenii ei, numai

perechi, să le demonstreze că ştie să gătească paste, pizza după reţeta lăsată de logodnic.

Părinţii ei ştiau de Laur dar nu comentau, erau mulţi invitaţi şi a băut destul, să meargă şi să vomite cu capul în WC. A stat o vreme până s-a liniştit. Se uita în oglindă şi abia îşi mai zărea, ochii injectaţi de sânge şi plini de lacrimi indigo, cum se limpezeau cu trecerea timpului. Chiar şi cu ochii roşii era mult mai arătos decât ,,viitorul soţ,, însă ce folos? Îşi repeta,

– Trebuie să uit…trebuie să uit…

A folosit puţină pastă de dinţi la clătit gura.

Când a ieşit din baie, fata brunetă, slăbuţă dar bine făcută, îl aştepta îngrijorată şi l-a sărutat, iar mama ei care supraveghea fiecare mişcare, ca un jandarm a observat mulţumită, că nu făcuse murdărie în baie.

A băut în continuare, cu ea cuibărită în braţe, sărutându-se până n-a mai simţit nimic şi pe nimeni.

Curând invitaţii i-au părăsit, însă nu putea să-i mărturisească nimic din ce îl frământa, deşi ar fi dorit un suflet de femeie care să îl liniştească cu vorbe dulci.

În zilele următoare s-a întâlnit, în troleibuz cu o fostă colegă din scoală, vecină în cartier; înaltă, îmbrăcată cu gust, foarte drăguţă, cu buzele senzuale, pline şi roşii pe care a încântat-o imediat cu glumele sale. Îşi revenise era iar în formă dar trebuiau să se despartă la Drept, fiecare la cursurile sale şi în loc de la revedere, fata îl întrebă,

– Ne mai vedem?

Avea ochii căprui, blânzi şi s-a uitat mai atent la gura ei uşor întredeschisa şi

ispititoare. Răsufla agitată, parcă participase la o cursă lungă şi aştepta cu nerăbdare răspunsul lui. Simţea că i-ar fi plăcut să se mai vadă în doi, dar deodată şi-a adus aminte de Gabriela şi i-a răspuns trist,

– Da… ne mai vedem! şi a plecat fără să promită nimic altceva, cu capul în pământ.

Pe Gabriela trebuie s-o uite pentru totdeauna, iar când va întâlni o constănţeancă va evita să se mai vadă… aceasta era hotărârea lui nestrămutată.

Laur urmărea atent cum trenul încetinea tot mai mult, trecând peste macazurile de la podul lui Saligni şi se opri în gara Cernavodă. Acceleratul, după un minut plecă mai departe şi tânărul îşi putu continua amintirile… mai are de mers aproape o oră.

***

Simte cum îl frământă gândurile, se învălmăşesc dar vrea să-si amintească numai întâmplările plăcute. Cu ele să rămână de la viaţă, restul să le uite.

El considera Constanţa oraşul nostalgiilor iar Bucureşti-ul al năzdrăvăniilor…

Şi-aduce aminte zâmbind de colegi, de neprevăzutul  vieţii de student.

Într-o seară împreună cu Georgică în Fiat-ul 600, pe care acesta îl primise cadou de la tatăl său, erau pe chei, pe malul Dâmboviţei când văd doua fete dând din mâini disperate; aveau viteză şi reuşesc să oprească maşina, după 50 de metrii. Fetele alergau de mama focului şi se apropiau tot mai mult, tropăind şi ţopăind cu tocurile; între timp ei ies din maşină şi le aşteaptă curioşi, lăsând luminile de poziţie aprinse… deodată fetele se opresc şi dau din braţe a pagubă pentru efortul depus degeaba,

– Credeam că sunteţi italieni! spun ele dezamăgite, când au zărit numărul de Prahova, luminat de lampă.

Aşa era în epoca aceea, italienii luau multe românce. Fiat-ul lui Georgică făcea toţi banii.

În altă seară avea bani, eveniment memorabil care trebuia sărbătorit şi a mers la Codrii Cosminului cu Ţiganul; era aglomerat dar au ocupat o masă, şi au comandat băutură şi tochitură cu mămăliguţă, specialitatea casei.

Între timp văzându-i singuri, vine la masa lor o tipă de vreo 25 de ani şi le propune să îi dea voie să ia loc cu prietenii ei… erau trei tineri italieni, simpatici şi vorbăreţi, cum sunt acest popor. Nu numai că le fac loc dar se şi înghesuie să stea cât de cât comozi; astfel încât dacă privea cineva de afară sceneta, ar fi fost încredinţat că sunt împreună.

S-au împrietenit imediat, le traducea cucoana care vorbea fluent italiana, au băut şi mâncat, iar la urmă femeia nu i-a lăsat să-şi plătească consumaţia,

– Ei au bani destui… voi sunteţi studenţi şi vreau să mergeţi cu noi în seara asta… sunt atât de mici, mă fac de râs când vom intra în Carul cu bere!

Erau prieteni cu soţul ei, italian care îi trimisese pe cap, voiau să se însoare cu românce. Într-adevăr era înaltă iar italienii abia îi ajungeau până la umăr.

Le-a plăcut în seara aceea de mai, şi l-a despărţire i-a strecurat femeia

telefonul ei,

– Peste două săptămâni sună-mă! Prietenii din Italia pleacă înapoi şi sunt liberă, vreau să ne întâlnim!

Deci i-a fost simpatic şi ei, îşi spunea cu ciudă.. numai pe Gabriela nu a putut să o impresioneze cu nimic toată viaţa şi iarăşi a fost abătut.

Nu îşi mai aduce aminte, dar în seara aceea crede, că i-a mărturisit lui Ţiganul, că în realitate este un amărât. S-ar putea să îi fi povestit ceva deşi nu era omul să facă aşa ceva; alcoolul dar mai ales noaptea superbă şi melancolia l-au făcut să îşi dezvăluie adevăratul lui chip; tot atunci crede, că şi Ţiganul i-a povestit de Veronica, iubirea lui.

Toţi oamenii se împotmolesc măcar o dată în viaţă de iubiri ascunse.

Nu învăţa în timpul anului.. considera că mai mult de trei zile sânt inutile.

Într-un examen a tras biletul şi un subiect nu-l stăpânea…tocmai îl descifra la tablă, încerca să-şi amintească ceva când a venit profesorul la el … a început să răspundă dar nu si-a amintit cum îi spune triunghiului dreptunghic… avea un lapsus, de emoţii.. ştia că nu e bine dar a zis triunghi dreptunghiular, fiindcă trebuia să îl numească într-o demonstraţie, îi trecea prin minte denumirea tuturor triunghiurilor…isoscel, echilateral, oarecare şi…..dreptunghiular, parcă îl obseda acest cuvânt şi nu era în stare să-l găsească pe cel potrivit.

Era nervos iar profesorul a  râs dispreţuitor. Laur s-a înfuriat şi a ieşit din sală… a venit asistentul după el, dar a refuzat să mai intre. Profesorul îl trimisese după el, vroia să-i dea examenul.

– Vin la toamnă.. îi spuneţi profesorului că acum ştiu că se numeşte triunghi dreptunghic, însă am avut un lapsus.. trebuia să îşi fi dat seama.. oricărui om i se poate întâmpla.

A dat celelalte examene, a plecat la muncă patriotică pe autostrada Bucureşti-Piteşti şi acum… acasă!

Stăpânii parcului

Trenul pătrunde cu viteză în oraş, intersectându-se cu alte numeroase linii de cale ferată, făcând zgomotul ritmat şi caracteristic al roţilor de tren, trecând peste macazuri şi alte şine. După poziţia lor ca bun cunoscător al acestor locuri, ghiceşte peronul la care va trage trenul, de parcă ar conta.

De pe înălţimea ecartamentului zăreşte peisajul bine cunoscut; întâi nişte hangare din cărămidă lungi şi mohorâte, care par părăsite, ici colo vede un om care se mişcă haotic parcă sub influenţa unei forţe oculte, are trasee de neînţeles pentru eventualul privitor dar omul îşi urmăreşte cu îndârjire scopul.

Câteva trolee aşteaptă la cap de linie părăsite, iar unul din care au fugit toţi pasagerii, se ia la  întrecere neloială cu locomotiva care străbate în viteză, cartierul de case cu străzi, trasate drept paralel şi perpendicular pe calea ferată.

Trec în viteză de ultimul pod, după care se ivesc în sfârşit blocurile turn şi trenul frânează. Scrâşnetul saboţilor, fier pe fier se aude prelung şi ascuţit, semnalând călătorilor sfârşitul drumului.

– Da, peronul patru ca de obicei… trebuie s-o iau prin pasaj – îşi spune tânărul.

În gară agitaţia proprietarilor în căutare de sezonişti, îl face să zâmbească când este întrebat de localnicii care l-au zărit coborând din acceleratul de Bucureşti

– Nu doriţi o cameră ?

– Nu, mulţumesc, sunt constănţean… repetă până la plictis acest dialog.

Canicula îl izbeşte la ieşirea din tunel, simte cum începe să transpire, pielea îi devine umedă dar totul i se pare firesc, până şi vântul îl cunoaşte.

– Am ajuns acasă! îşi spune preocupat de acelaşi idei.

Asfaltul pare găurit peste tot de urmele tocurilor cui, este caniculă care s-a aşternut peste oraşul moleşit de soarele prânzului.

După aşteptarea obişnuită a troleului merge câteva staţii şi coboară . Abia aşteaptă să îşi vadă prietenii din copilărie şi rudele. Are destul de multe dar el este singurul urmaş. Şi-a reluat locul din bucătăria de vară unde este răcoare.

Mama lui este fericită ; a venit ,,dragul mamei,, acasă şi nu îi mai trebuie nimic simte că ceva nu e-n regula ,

– Ce ai Laur?

– N-am nimic mamă, sunt obosit de pe drum…

– Hai în casă, trebuie să dormi puţin. La insistenţele ei se duce în casă şi se întinde în pat.

Gândul îi zboară continuu, obsedant la acelaşi subiect… şi monologhează,

– Numai eu sunt de vina, Gabriela nici nu a ştiut de mine, sunt timid, aparent sunt sigur pe mine dar în cazul ei… n-am avut curajul sa-i mărturisesc iubirea. Din prima clipă când am zărit-o, nu cred că aveam 6 ani am simţit că pentru mine este sortită. Atâţia ani am visat numai la ea, normal că şi-a găsit pe cineva, eu nu am intrat în calculele ei… niciodată. Mai bine să încetez să mă gândesc la ea, viaţa merge înainte, doar mama mă iubeşte fără limite, fără condiţii.

Adoarme, un somn greu dar care îl linişteşte. Se scoală, mănâncă ceva şi iese pe stradă; puştii năvălesc peste el cuprinşi de bucurie, s-au îmbrăţişat… nu l-au văzut de mult. Îi povestesc de pe la fotbal, de antrenamente…

În timp ce îi ascultă este hotărât; da, aşa trebuie să fiu şi eu, optimist, debordând de energie, mereu voios, fără griji… fără alte preocupări.

Însă nu poate să uite dar trebuie să-si revină.

Consideră că toată lumea se ascunde după o mască deseori, iar el nu-i mai presus.

Acum este în vacanţă şi aşa  trebuie să fie toată viaţa.. în definitiv, nu are motive de supărare.

Ştia că îl duce capul, fiindu-le  superior multora. A reuşit fără mari probleme la facultate, încă de două ori… în condiţiile unei concurenţe acerbe.

Prieteni… avea o mulţime, fetele roiau în jurul lui… numai să te fi uitat mai atent!

A apărut o noua generaţie, puştii nu mai sunt atât de mici, aproape l-au ajuns în înălţime iar fetele s-au mărit. Se ghiceşte pe sub rochii că le-au crescut sânii..

Îşi ţin cu mândrie pieptul înainte, se uită la el cu mai multă atenţie, curiozitate şi speranţă… a îmbobocit mahalaua!

În sfârşit se ivesc şi cei mari. Dau mâna, sunt mai calmi, nu au entuziasmul celor tineri, vor să se aşeze la poveşti dar cei mici îi provoacă la fotbal… trag de ei, tinerii cu bătrânii.. şi hotărăsc în final echipele.

Constanţa nu este ca acum, plină de maşini.

Găsesc patru bolovani, să facă porţile, bătrânii vor să facă terenul mai mic, porţile mai mici, însă tinerii le vor pe toate mai mari, şi ei cedează… nu se pot pune contra valului.

Începe jocul, tinerii aleargă ca nişte iepuri, se cunosc între ei, fiecare joacă pe postul lui, se vede că fac fotbal de performanţă, dar lovitură de teatru. Laur aleargă după o minge, insistă, vede o breşă în poarta lor şi înscrie… întâmplare zic tinerii.

Doar el rămâne în faţă şi după o serie de driblinguri iar le dă gol. Se îngroaşă gluma… pun pe unul să îl ţină sub observaţie dar este de neoprit. Se uită unul la altul, este deja 3-0. Pun hotărâţi mingea la centru, atacă dar ratează şi pe

contraatac tot Laur… iar driblează scurt un adversar, depăşeşte pe altul în viteză, mai are un adversar în faţă, simulează pasa şi  se îndreptă spre poarta lor nestingherit.. unde mai este doar Fănel care a văzut pericolul şi se retrăsese în poartă… îi dă gol fără probleme.. râde mulţumit, ei au ales porţile mari!

Laur îşi închipuie că vor lua bătaie dacă mai joacă şi spune hotărât,

-Gata, eu zic că vă ajunge… tineretul mai are mult de învăţat! bineînţeles izbucnesc protestele şi trebuie să continue meciul.

Terenul lung îl oboseşte şi în urale, tineretul câştigă, 5-4.

Cei mici îl înconjoară şi recunosc, că dacă nu ar fi jucat el, câştigau fără probleme, mereu îi bat pe bătrâni.

Laur le povesteşte că la cămin au un teren pe zgură, unde mereu joacă fotbal, de acea n-a uitat acest joc îndrăgit de toţi băieţii.

Pleacă acasă să se spele şi nu după mult timp se întâlnesc la o şuetă.

Marinică un amic de seama lui are un plan şi îi propune,

– Când ies fetele la plimbare, eu mă iau de Flora, tu te legi de una Malvina, prietena ei – este nouă în mahala, are vreo 17 ani, poate le f..em. Restul nu merită atenţie!

Nu prea i-a plăcut expresia dar aşa era Marinică… în definitiv nu greşea cu nimic când spunea de-a dreptul câte ceva.

El uită de surorile lui şi nu i-ar fi convenit să se vorbească pe seama lor însă nimeni nu avea curajul să se pună cu el, chestie de tupeu.

Flora constituia de multă vreme obiectul interesului lui.

Mai mica decât ei cu doi ani, stătea împreună cu maică-sa într-o cameră, care ţinea loc şi de bucătărie.

Îşi amintea bine de ea, o ştia de când s-a mutat în curtea blocului, plină de magherniţe unde locuiau o mulţime de oameni. După cele 8 clase a intrat la muncă şi se chivernisea cum putea.

Nu o văzuse de mulţi ani, avea impresia că a şi uitat cum arată.

Între timp s-a mai răcorit afară şi a apărut… i-a recunoscut imediat trăsăturile dar nu mai era fetiţa care o ştia. Subţire dar bine făcută, fusta scurtă şi bluza strâmtă îi puneau în evidenţa sânii. Imediat a observat… nu purta sutien şi abia puteau să îi liniştească cei câţiva năsturaşi ai bluziţei.

Şatenă, nasul drept, gura potrivită, buzele cărnoase şi ochi căprui, iscoditori. Poartă tocuri mici la sandale şi ca înălţime îi ajunge dincolo de umeri, are mâinile mari, curate, frumoase şi albe de la apă… se cunoaşte că munceşte cu ele.

Mulţumită fizicului toate fetele o admiră iar băieţii se uită la ea cu jind.

Ea ştia ce urmăreşte Marinică, tot încerca să se bage în viaţa ei şi nu-i dădea nici o atenţie, plictisită. Văzând că nu are nici o şansă cu ea, a început s-o vrăjească pe Malvina.

Într-adevăr era solidă, blondă cu ochi albaştrii, bucălată iar pistruii de pe obrăjori accentuau aerul şăgalnic… naivă, un copil mai mare.

Îţi plăcea să o priveşti şi doar atât. Laur îşi spune,

– Ia uite ce a vrut Marinică să-mi plaseze! Parcă e stăpânul fetelor din mahala…

Malvina a realizat unde duceau manevrele lui, n-avea 15 ani dar arăta la corp ca o femeie… se împrietenise cu Flora care o luase sub tutela ei.

Sufocată de insistenţele lui, căuta salvare ascunzându-se… şi adesea fugea efectiv de Marinică, în jurul grupului..

Era o grămadă substanţială de băieţi şi fete care aşteptau răcoarea înserării.

Stăteau jos pe trotuar sau rezemaţi de pereţii blocului şi râdeau, de avansurile pe care le primea Malvina.

Era băşcălie mare, toţi vorbeau dar toţi urmăreau atenţi până unde va ajunge Marinică.

Laur o admira în acest timp pe Flora dar nu avea curaj să o abordeze direct.

Îi treceau prin minte felurite variante plauzibile; probabil un cineva, necunoscut s-a lipit de ea, este imposibil să fie liberă… drăguţă, cu corpul ei de silfidă, cu  gura ca o fragă, cu sânii fabuloşi, e plină de şarm, incredibilă din toate punctele de vedere… îi plăcea această fată şi se uita la ea, pe furiş.

Ea a perceput mulţumită că este admirată de Laur şi curând se observau prin grup şi parcă totul s-a evaporat în umbrele nopţii. Ochii ei căutători scânteiau când  privea în direcţia lui… el a înţeles privindu-i chipul hotărârea… apropierea iminentă dintre cei doi tineri s-a produs firesc. Au trecut rapid, peste paşii necesari intimităţilor, fără ezitări ea preluând iniţiativa.

În plus a sesizat că are un aliat de nădejde pentru apărarea Malvinei… el, tot încerca să-l potolească pe Marinică.

Îndrăzneaţă s-a prelins prin văzduh neobservată, i-a apucat mâna şi a început

s-o strângă… în clipa aceia pentru el, toate necazurile au dispărut!

Un timp care i se păru viu se instală între cei doi, îşi lipeau imperceptibil umerii care stabileau ce să facă.. ea se înălţă nerăbdătoare şi-i şopti,

După ce intră Malvina în casă… mergem în oraş ?

Era atât rugăminte cât şi poruncă în glasul ei, încât l-a încurcat dar nu a mai apucat să răspundă.

Marinică atent la tot ce se întâmplă în jur, şi întrezărind cum ultima speranţă

într-o seară inedită, zboară pe lângă el, întrebă nervos,

– Ce tot şuşotiţi acolo? Flora nepăsătoare îi răspunde,

– Ne ducem la plimbare !

– Vin şi eu ! hotărî Marinică cu îndrăzneală,

– Tu… ce să cauţi cu noi ? spune Flora mirată, continuând conversaţia cu celelalte fete, ne-mai băgând în seamă toate intervenţiile lui.

Laur nu mai ştia pe ce lume se află… în vremea aceasta, ea nu i-a mai dat drumul la  mână… degetele lor pe măsură ce trecea timpul se împleteau şi frământau înfrigurate; transpiraţia s-a redus practic la mâini care nu vroiau să le mai despartă.

Îl atrăgea fata aceasta frumoasă, pasiunea puse repede stăpânire pe el… limbajul mâinilor intraductibil dar riguros de exact i se destăinuia fetei… te vreau!

Toţi din jur sunt edificaţi… Laur a pus mâna pe Flora, sunt şi puţin invidioşi dar nici o grijă, ,,are balta peşte,,

Au luat-o încetişor spre casa Malvinei şi după ce s-au despărţit de ea, Flora îi povesteşte, continuându-şi încet plimbarea în doi, sub frunzişul întunecos al copacilor şi în zgomotele obişnuite ale serii,

– Malvina este un copil mare, a venit din Ardeal în vacanţă, să câştige o bucată de pâine, aici la nişte rude care iau oferit, bani, cazare şi masă în schimb să aibă ziua, grijă de copilul lor. Marinică dacă are chef de femei, se poate duce în oraş dar ce s-a gândit… lasă că este mai ieftin la noi pe stradă, raţionament greşit… Dar ştii ceva, am încheiat subiectul; trebuie să ştii şi tu; mă voi mărita curând şi o să plec din acest serviciu, mai am cam o lună până vine soţul, nu îmi mai dă voie să lucrez dar acum… în seara asta eu vreau să mă plimb cu tine, restul sunt nimicuri, nu mă interesează! Dacă ai fi aflat… ce mult te-am visat când eram mai mică!  lui nu îi venea să creadă când o auzi destăinuindu-se.

Parcul misterios îi aşteaptă, trebuia doar să străbată de-a curmezişul

bulevardul Tomis.

Aici a făcut Laur şcoala timp de 7 ani, din clasa 6 până în clasa a 12-a … îi pare că trecut o veşnicie şi este acum, cu o fată superbă.

Este de neimaginat cum complexitatea vieţii le potriveşte pe toate.

Cu puţin timp înainte plângea după iubirea din copilărie şi deodată, toate grijile, necazurile au dispărut.

Flora i-a redat în mod misterios pofta de a trăi. Atât de sigură pe ea… dintre toţi băieţii de pe stradă a ales mutual,

– El va veni cu mine, voi restul nu mă interesaţi !

Visează? Se opreşte brusc, o cuprinde în braţe şi îi sărută buzele moi, arzătoare… ea răspunde imediat, îl îmbrăţişează puternic, se lipeşte de el… deci nu visează!

Abia a aşteptat să o ia în braţe!

Realitatea îi spulberă orice temere… îi pune mâna pe sâni. Sunt fantastic de tari şi freamătă ca două clopotniţe uriaşe, simte cum îi fărâmă degetele ca pe-un porţelan fierbinte. Deci sunt adevăraţi şi aceştia! Nu-i vine să creadă, n-a mai întâlnit aşa ceva!

O sărută din nou, de data asta cu patimă… ea îi răspunde şi… geme fericită.

Se îndreaptă amândoi grăbiţi cu pasul sigur, neşovăitor spre rondul din capăt, este mai mult de ora 22 dar mai sunt îndrăgostiţi, şi el caută cu privirea un loc ferit de priviri indiscrete şi înconjurat de tufe.

Parcul arăta puţin altfel decât astăzi. Spre bulevard avea aleea mai îngustă şi un gard din plasă destul de înalt… aceeaşi castani, poate chiar mai mulţi şi numeroşi brazi pitici. Un colţişor de verdeaţă şi aer curat, răspândit de natură chiar în mijlocul tumultului general.

Din loc în loc câte un felinar aproape orb, aruncă o lumină ireală… întunericul nopţii de iulie s-a născut doar pentru ei, rondoul de piatră este ideal pentru îndrăgostiţi. Format din coloane de piatră, dispuse în arc de cerc, cu dublura simetrică aflată în partea opusă, la intrarea în parc dar acesta este cel mai căutat de amorezi.

Puţini trecători şi aceştia sunt ca ei. Nimeni nu îi încurcă, stau departe unii de alţii, şoaptele nu se aud mai departe de ei… unii pleacă, se ridică uşor şi în tăcere dispar, nici nu le auzi paşii.

Totul se petrecea cu încetinitorul, avea impresia că sunt păpuşi uriaşe care joacă scena cu marionete, ambigui şi fericite angrenate în dansul etern al iubirii.

Nici nu-şi mai dau seama, au rămas aproape singuri… nu ghicesc cât este ceasul electric, rotitor… pătrat şi cu trei feţe nici nu îi interesează, nu îl mai văd, cu toate că îţi sar în ochi, luminile şi acele negre indicând trecerea timpului; li se părea că s-au uitat în nemişcare şi vremea se oprise pentru totdeauna, deşi scurgerea timpului este singura variabilă implacabilă…

Laur spera să rămână singuri în parc.. vântul sufla un aer încins, el a simţit deodată nevoia să nu mai fie nimic între ei, hainele erau de prisos însă îi era frică de cei din jur,

– Nu-ţi fie teamă, nu ne deranjează nimeni! şopteşte Flora care îi simţea abţinerea când o săruta.

Pe bănci mai sunt două umbre întruna, dar departe, străjeri care îşi fac datoria în tăcere.

În iarba întunecată şi înaltă, la umbra ireală a unui arbust îi simte răsuflarea ca a vânturilor deşertice …

A început lin să-i deschie nasturii printre două răsuflări ea şopteşte,

– Nebunule! Însa el nu se opreşte şi ea îl lasă supusă să-i arunce hainele într-o învălmăşeală perfectă.

Nu mai ţine cont de nimic; nerăbdarea şi dorinţa veşnică, arzătoare a bărbatului când întâlneşte femeia, căreia nu îi convine de multe ori situaţia  dar îl lasă înţelegătoare, în speranţa că mai târziu el va aprecia acest lucru.

Îi simte trupul subjugat, îi face tot ce pofteşte aşa că devine blând şi nu se mai grăbeşte acum, ştie că stă la dispoziţia lui; ea simte transformarea, încordarea corpului i-a dispărut… se linişteşte pentru o clipă. Starea de mulţumire că îi va ceda fără nici un fel de condiţii îl descătuşă deodată cu toate că simţea teama când auzea atâtea zgomote în jurul lor. Era permanent îngrijorat de ce ar putea să li se întâmple.

– Ce e cu tine iubite? nu îi răspunde şi îi trec prin gând impresii fugare,

– Poate m-a luat prea repede, dar din nou nu am dreptate. Eu am luat-o… şi mai repede.. cum aş vrea să-mi spună ? mai bine.. o sărut! şi repetă neîncetat în tăcere, pentru el… Iubit-o ! Iubit-o!

– Hai spune dragule, de ce eşti mereu îngândurat.. nu mai fii.. eu nu te plac.. te iubesc… înţelegi?… hai spune şi tu măcar, mă placi ? Ştii… te iubesc de mult,   de când m-am mutat lângă voi, dar mai bine tac… poate vei înţelege mai târziu.

Laur se frământă, ce poate să-i răspundă? dar ca întotdeauna întârzie, reflectează şi izbucneşte într-un târziu,

– Mai bine ne sărutăm! Ajung vorbele!

Ea repetă încet,

– Iubitule! Iubitule… îl domină şi când totul se prăbuşeşte asupra ei, el o priveşte prin perdeaua de întuneric a razelor de lună strecurate printre frunze şi se întreabă nesigur,

– Oare este mulţumită de mine ? E atât de frumoasă! Voi vedea.. dacă mâine mă va lua tot pe mine, în parc ! Zâmbeşte şi se aude spunând forţat, cu vocea răguşită, gâtuită, parcă era un altul,

– Ce minunat este parcul, şi noaptea, şi noi ! pasiunea i-a uitat pentru altă clipă dar le place să se sărute şi continuă la nesfârşit.

Trupurile lor se înfioară, sclipind în răcoarea nopţii. O ajută să-şi pună ceva din hainele mototolite. În razele rătăcite şi tăcute ale astrului le vede răscolite, murdare de iarbă şi ţărână. Roua dimineţii au luat-o cu ei pentru totdeauna.. le scutură cum poate, dar nu le prea pasă, au numai de traversat înapoi bulevardul,

– Hai acasă… astăzi trebuie să merg şi la serviciu, nu ca tine !

Merge vioaie ţinându-l strâns de mână şi uitându-se la el dintr-o parte încrezătoare.. ajung imediat pe strada lor, este trecut mult de miezul nopţii şi pustiu, oricum nu îi vede nimeni. În umbra copacilor şi-au schimbat deodată ritmul.. au încetinit, merg strâns îmbrăţişaţi şi se sărută.

Este detaşat; parcă supraveghează din afară cele două siluete subţiri; cum trec dincolo de bulevardul luminat feeric, dar fără viaţă şi dispar printre copacii străzii care îi ocroteşte. Iar visează… se opresc ca la comandă în acelaşi timp, se sărută, fac încă doi paşi, din nou o repriză… amândoi tremură de dorinţă, fata ar sta o veşnicie.. regretă, suspină dar trebuie să plece. Pasiunea iar a venit pe nesimţite, în valuri. Doreşte să se întoarcă în parc dar tace, îşi da seama că se apropie răsăritul. Se întrerup şi despart cu dificultate dar merg mai departe. Ea veselă îi aruncă,

– Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap şi să nu vii diseară! te omor! Nu mai eşti singur de capul tău… acum eşti al meu!  el râde încetişor, se pupă scurt, ca doi oameni care se cunosc de secole şi Flora dispare în întunecimea caselor.

Laur pleacă mai departe, o umbră pândeşte de la un balcon, ridică privirea dar ea se retrage iute… spune în minte,

– Mulţumesc dragă vecină pentru discreţie….

Intră în casă.. îşi încălzeşte apa şi se spală de transpiraţie… pantalonii, slipul, cămaşa sunt mototolite, verzi, ude şi murdare de pământ, trebuiesc clătite temeinic.

Le pune într-un lighean să nu le observe mama lui în halul ăsta… se întreabă râzând,

– Dar cum or arăta fustiţa, bluza şi chiloţeii ei ? pune detergentul, le înmoaie puţin şi încearcă să le spele. Se gândeşte tot timpul la Flora… e nemaipomenită, nu s-a aşteptat la aşa ceva… acum îi pare rău că a fost atât de direct, obligând fata să îi facă pe plac din prima seară când s-au reîntâlnit; nu are justificare însă ea a fost generoasă, a încercat să-l liniştească, să îi atenueze frământările… i-a plăcut şi când s-a destăinuit că l-a remarcat de multă vreme. Ea îl admiră sincer şi vede în el un altfel de om, nu cum sunt cei de pe stradă, să urmărească femeile numai pentru plăceri deşi până la urmă.. zâmbeşte sardonic, aşa sunt ei bărbaţii.

În definitiv relaţia lor e de scurtă durată, nu are nici un orizont dar… este minunat de pasională şi fără nici un fel de interes din partea ei. Din partea lui… iar râde singur, însă abia s-a despărţit şi ar vrea din nou s-o revadă..

Se uită în lighean, e foarte mulţumit de rezultat, schimbă apa şi le lasă pentru finalitate, maşini de spălat. Se întinde în pat, somnul îl ocoleşte… grijile nu îi dau pace, i se schimbă iar dispoziţia

Este un mare nimeni ! Casă n-are, bani la fel… perspective, într-un viitor foarte    îndepărtat şi incert !

Adoarme plângând cu lacrimile şiroind pe pernă…

***

Altă zi

Dimineaţa la şapte se scoală, mama lui îl simte şi apare imediat spunându-i,

– Pe Ilona, nici n-ai văzut-o, este acum la serviciu! Spune mama cu un regret neştiut, arătându-i clar că îl iubesc toţi ai casei,

– Lasă, o văd după amiază!

– Ti-am lăsat nişte bani, să te tunzi; ştii că lui taică-tău nu-i place să te vadă cu plete. Unde ai fost astă noapte până la ora patru? ştii că nu pot dormi până nu eşti acasă, măcar aici să te văd odihnit. În Bucureşti cine ştie pe unde dormi, ce mănânci, nu vezi cât de slab eşti. Acum mă duc la serviciu, ne vedem la prânz! Vezi să mănânci bine!

………………………..

Pleacă şi el… si-aduce aminte de ultimele decrete date de Ceauşescu; la radio auzi numai muzică patriotică… să nu mă bag, nu mă interesează. Politica nu ia plăcut dar din păcate nu se poate fără ea, se  va convinge mult mai târziu, peste ani.

La frizer comandă să îi taie părul, mai ales din faţă; se priveşte mulţumit în oglinzile imense, îşi trece degetele prin el şi gata, e pieptănat, poate să meargă la plimbare, în necunoscutul cunoscut !

Se duce la un unchi… îi spune unchiu’ Titi, este inima lui.

Se pupă fericiţi; sunt in biroul lui de la Delfinul, a intrat prin spate pe unde se bagă marfa, nu l-au văzut ospătarii şi fetele; era sigur că îl va găsi cu nasul în hârţoage,

– Ce nu te tunzi puţin ?

– M-am tuns, acum 10 minute am ieşit de la frizer !

Pe unchi îl bufneşte râsul îl pupă din nou,

– Parcă ai mai pus vreo 2 grame pe tine de astă iarnă, hai să bem o tărie, mănânci ceva, le punem pe bucătărese să-ti facă nişte cartofi prăjiţi cu un cotlet, avem şi patricieni proaspeţi? Ce vrei?

– Unchiule… ai ciorbă de burtă ?

– Ce s-a întâmplat, nu o mâncai până acum ?

– Să vezi ce-am păţit; era un frig prin Bucureşti de crăpau pietrele, eu eram după o beţie cruntă pe care o făcusem, la nişte fete şi dimineaţa, când am plecat de acolo… cu doi amici, unul dintre ei zice să mergem la ciorbă de burtă; abia mă târam şi mă durea îngrozitor capul… nici mai mult nici mai puţin să mergem la Mercur, în pasaj, vis a vis de Palatul telefoanelor, acolo se face cea mai bună. Mie îmi era indiferent unde mergeam, numai să stăm jos undeva şi să mâncăm o ciorbă neapărat, mi se făcuse foame. Sigur că vor avea şi alte feluri de ciorbe… nu-mi făceam probleme aşa că ne-am aşezat la masă.

– Ce ciorbe mai aveţi, în afară de cea de burtă? am întrebat; omul s-a uitat mirat dar mai mult intrigat la mine şi mi-a răspuns mândru,

– Noi facem aici numai ciorbă de burtă, tuslama, creier pane, momiţe, fripturi, grătare, bla, bla, bla.

Eu nu mai eram în stare să ies afară, să caut un alt restaurant aşa că i-am zis să-mi aducă şi mie, una. Era buna şi culmea, mi-a trecut durerea de cap şi oboseala!

În ziua următoare mă duc singur la Mercur şi îmi zic,

– Dacă nu mi-o place, o las în farfurie… trebuie să fac proba. O mănânc şi culmea… parcă ar mai merge una. De atunci am început să mănânc ciorbă de burtă de câte ori am ocazia !

După ce au râs amândoi de mofturile pe care le făcea înainte, unchiul îi spune,

– Hai în salon! mănânci şi mai vorbim… vede o picoliţă pe hol şi-i cere să-i aducă o ciorbă de burtă în salon. Femeia îi spune,

– Nu mai avem specială sefu’! este nouă şi bănuia că este un invitat

– Nu-i nimic, adu-mi din cealaltă! intervine Laur.

Se îndreaptă amândoi spre salon; imediat s-a zvonit întoarcerea nepotului, tot personalul se bucură şi încep să vină în pelerinaj… Geta de la bufet îi spune râzând,

– A venit şefuţu’! unchiul îi ia la fugă în glumă,

– Vedeţi că poate aveţi clienţi care vă reclamă!

Este singurul lui nepot, trebuie să-l mai descoasă, să vadă dacă este mulţumit de facultatea asta, cum sunt profesorii, cum se descurcă cu fetele. Vrea să ştie tot, dar tot nu se spune… în fine este mulţumit !

Omer, barmanul îi aduce o votcă rusească, de la el din grădină… râd cu toţii în hohote; mănâncă cu poftă ciorba, fetele de la bucătărie îl servesc cu cartofi prăjiţi şi… un patrician slăbiciunea lui, mâncare pe care ştiu că n-o poate refuza. Unchiului îi vine o idee,

– Mâine dimineaţă pe la 9, vino aici, mănânci şi o ciorbă dar vreau să îl cunoşti pe un amic, inginer şef; să vedem ce facem cu tine, te angajezi la el, nu este rău să te familiarizezi cu meseria asta, el vine aici mai în fiecare zi, la ciorbă.

– Bine, unchiule. Cu jumătate de glas. El spera că îl va ajuta la restaurant şi în această vacanţă.

– Cum o duci cu fetele ?

După o scurtă ezitare îi mărturiseşte,

– Am reîntâlnit aseară o tipă obişnuită! Adică foarte mişto! cu nişte sâni incredibili şi un corp, de să-l pui în ramă pe perete ca şablon… să mai tragi cu ochii din când în când la el! Mi-a spus că este ca şi măritată, bărbatul ei este plecat, vine peste o lună. Tocmai bine, îmi termin şi eu vacanţa!

Spune zâmbind cu ochii după o clientă frumoasă care tocmai a intrat în restaurant,

– Foarte bine, că este măritată, nu-ţi trebuie complicaţii acum ! îi răspunde unchiul  încântat, şi-şi scoate portofelul,

– Arată-l pe al tău !

Îl arată gol şi râd împreună… nici urmă de Bălcescu. Unchiul său îl umple cu nişte bani şi continuă,

– Când îi termini, vii la mine! să nu iei de la taică-tu sau maică-ta… pentru ei banii sunt scumpi. Hai acum trebuie să plec, poate vii cu fata pe aici să mâncaţi o friptură bună, mici, mă rog ce vreţi… ştii tu orele să nu dai peste Marusea !

Marusea este nevasta lui.

Unchiul-său îl sfătuieşte mereu cu tot felul de nimicuri dar ştie că sunt foarte utile; de exemplu i-a luat când a intrat la facultate, un portofel frumos.

– Când vei avea un Bălcescu trebuie să te plângi că n-ai bani, eu când am mai puţin de 30-40, trebuie să fac în aşa fel încât să câştig alţii. Banii nu au nici o valoare dar trebuie să-i ai, să ştii să faci alţii.

Avea  fler la câştig, la el trăgeau banii şi dacă dormea, îl sculau!

Avea o plăcere deosebită să îi dea bani nepotului, să ştie el că are de toate şi nu duce lipsă de nimic. Dar tânărul nu îndrăznea să-i ceară, totuşi ştia că dacă într-o zi îi va spune că are nevoie de toţi banii care îi are…  iar fi dat, bineînţeles întrebându-l la ce îi folosesc. Nu că l-ar fi interesat dar vroia să ştie tot ce face, dacă putea să îl ajute chiar cu un sfat, nu şovăia, era sufletul lui, slăbiciunea veşnică a adultului faţa de tineretul ce vine din urmă.

Cui i-ar fi trecut prin cap să îl pună în faţa unui inginer şef? învăţa ceva şi câştiga nişte bani!

Pleacă de la el ghiftuit şi oboseala zilei precedente l-a cuprins. Ajuns  acasă se întinse în pat şi adormi imediat, greu, fără vise, odihnitor… somnul tinereţii fără alte griji.

Pe la ora 16 aude glasul  soră-si, Ilona comentând singură, cu voce tare să îl anunţe că a sosit acasă,

– El cum mă scula când eram mai mici, cu toate că eu vroiam să dorm…!  pătrunde în cameră vijelios şi îl îmbrăţişează.  Era încă buimăcit de somn dar îşi revine repede,

– Hai că pun să spăl! ai nişte haine împuţite… nu ştiu ce fată ar merge cu tine!  Cei doi fraţi nu s-au văzut de mult şi se tachinează în continuare,

– Păi, prezintă-mă la colegele tale de serviciu să vedem dacă vreuna o să se plângă că sunt împuţit!

– Şi ce-o să le faci? Le cafteşti? Lasă că le spun eu să-ţi dea cu cratiţele în cap să te liniştească !

Îşi aminteau cum se certau, toată ziua şi acum fac haz.

Au trecut anii copilăriei, şi de-acum vor apare probleme dar nu ţine cont, e tânăr şi cu toate că firea fiecărui om complexă despică firul în patru, lui nu îi pasă.

Acum, se gândeşte la Flora cum se va echipa pentru seara aceasta şi surâde?

Apare printre băieţii gălăgioşi, fiecare spunând ceva de care ceilalţi uită imediat când îşi face apariţia Flora; poartă o rochie lungă, cu talia înaltă, groasă şi culmea, vaporoasă, dintr-un material neidentificat, probabil străin. Îi cade fremătând pe umerii drepţi, este  largă, bogată, parcă intenţionat să îi elibereze fiecare pas mai mare; cu diverse forme, linii şi culori cu tonuri delicate; este închisă cu nasturii până la gât şi îi  ascund trupul superb.

Este hipnotizat dar şi ceilalţi băieţi se uită cu admiraţie la ea.   S-a lăsat linişte în grup,

– Bună, la toţi! Laur, vii te rog ? se dezmeticeşte, iese din grup şi se îndreaptă spre ea. Fericită îi dă un sărut fugar iar Nicu, rosteşte cu încântare, aproape strigând cu  vocea-i puternică de bas,

– Te-ai făcut gagică mişto, ia-mă şi pe mine la plimbare, măcar să vă ţin borcănelul! râd toţi şi un puşti izbucneşte în hohote,

– V-a suflat-o studentul… bătrânilor !

Erau tineri, veseli, seara era a lor, copacii abia aşteptau să îi protejeze, se auzeau glasurile îmbietoare de femei, cu râs velar şi muzica uşoară, pusă destul de tare, le plăcea, se simţeau în formă; era una din acele nopţi minunate cum numai pe malul mării poţi  întâlni… stăteau în picioare rezemaţi de zid sau pe trotuar, la taifas.

Malvina vine imediat, fericită că o vede şi se aşează lângă ei. Laur îşi întreabă amicii,

– Îl ştiţi pe Panaitescu, profesorul de franceză ?

– Da ! Este profesor în continuare la Şcoala generală 13 !

– Şi eu am făcut clasa V-a şi aproape o lună din a 6-a, la 13. Mă ascultă odată la franceză şi voia să-mi dea nota 7. Eu mă duc la catedră şi îi şoptesc…

– Domn profesor dacă îmi daţi 7, eu iau bătaie de la tata şi de aceea o să-l zvânt pe Dănuţ!

– Măi băiatule, tu eşti un golan, un derbedeu… cum o să-i faci aşa ceva fiului meu?

– Domn profesor, dacă o încasez de la  taică-meu şi eu o să-l bat pe Dănuţ!

– Bine măi băiatule… cât vrei ?

– 10 ar fi bine !

– Uite un 10, dar să îl aperi pe Dănuţ de alţi golani !

– Bineînţeles domn profesor… nimeni nu o să se mai lege de Dănuţ !

Altă treabă nu aveam decât să-l bat pe copil… nu îl bătea nimeni dar aşa mă învăţaseră să procedez cei mai mari.

Abia termină că interveni Tănase, veşnicul elev deşi era de vârsta lui, pus pe palavre,

– Eram la franceză… mă asculta fiindcă nu fusesem pe la ore, bineînţeles nu ştiam nimic, îl aud că-mi spune… Măi băiatule, îţi dau patru că nu ai învăţat! mă îndrept hotărât spre un geam deschis şi îi spun,

– Dom’ profesor! dacă nu-mi daţi o notă mare, mă arunc pe geam,

–  Măi băiatule, îţi dau 6… mai mult nu pot ! Mă urc pe pervaz şi îi spun,

– Vreau 10… altfel sar !

– Nu se poate mai băiatule, uite îţi pun nota 6 ! – trece nota în catalog, mă duc şi mă conving. Era o grămadă de cărbuni sub geam; hotărât sar şi mă întind cât eram de lung pe movilă… stăteam cu ochii holbaţi, fără suflare şi cu gura deschisă.

Panaitescu se repede la geam, să vadă ce s-a întâmplat, mă vede întins pe spate şi coboară speriat, în fruntea întregii clase, într-o hărmălaie de nedescris.

– A murit Tănase, ţipau copiii; este plin de sânge, au alarmat toată şcoala…  până să iasă afară în curte, eu mi-am luat tălpăşiţa. Ora următoare trebuie să mă asculte iar, fiindcă n-aveam note suficiente.

– Spune băiatule cât vrei !

– 10 dom’ profesor !

– Uite 10, dar să nu mai sari că s-ar putea să te loveşti !

Râd cu toţii şi Tănase continuă, se încălzise băiatul..

– La geografie ne-a venit una tânără, bună ce sa vă spun dar a dracului.

Aveam numai 3 şi 4, singura scăpare era teza. Am nişte pantaloni cărora li s-a rupt un buzunar. La teză, vreau să mă aşez în spate dar scorpia mă ia şi mă    aduce în banca întâi. Ne dă subiectele… îmi bag mâinile în buzunare şi în cel rupt, îmi aranjez cariciul… bineînţeles că mă vede şi se repede la mine,

– Scoate fiţuicile !

– Nu am fiţuici !

– Întoarceţi buzunarele !

– Nu, fiindcă n-am fiţuici ! atunci mă scoate brutal din bancă şi bagă mâna în buzunarul bun… îl scoate gol, n-a găsit nimic. Atunci mă întoarce şi-şi vâră mâna, unde trebuia.

În prima clipă nu şi-a dat seama ce este, şi m-a strâns din nou… s-a îngălbenit, a scos mâna din buzunarul meu, şi a trecut la catedră. Era lividă, surpriza a fost perfectă.  Eu m-am aşezat liniştit la locul meu, din ultima bancă, am scos cartea de geografie şi mi-am scris lucrarea.

De atunci mă lăsă în pace, nu fac gălăgie la ore, mă duc la toate dar nu mă priveşte niciodată. Sper să o am şi la anul… profesoară! Băieţii se distrau copios,

– Probabil s-o fi îndrăgostit de tine şi nu poate să ţi-o spună, de… e profesoara ta, spune Flora spre deliciul tuturor şi îi şopteşte lui Laur,

– Mergem şi noi, că m-am plictisit ?

S-au ridicat nerăbdători şi trec s-o lase pe Malvina.

Au rămas doar ei pe strada învăluită în întunericul copacilor bătrâni şi se sărută.

Flora îi prinde mâna şi o bagă printre nasturii rochiei. Se descheiase, îi simte pântecul întins cum aştepta încordat să-l reîntâlnească… explorează mai departe şi mătasea îl încurajează … îşi dă seama că are un chiloţel neglijabil.

– Nebuno! îşi continuă cercetările, o atinge uşor, nu s-a îngălbenit şi a lăsat  mâna s-o mângâie în voie,

– Cred că ai nişte fiţuici !

Râd amândoi, sunt fericiţi, o sărută din nou şi merg încet spre parc.

– Îmi place să mergem aşa îmbrăţişaţi, mă simt goală lângă tine… eram clasa   8-a când ne-am mutat aici şi….m-am îndrăgostit de tine ca orice fată de vârsta aia… acum eşti al meu… îl sărută … se opreşte.

El tace… se frământă.. devine neliniştit. Ştia că nişte avantaje materiale o opresc să continue la nesfârşit relaţia cu el, pentru nişte bunuri pe care el nu i le poate oferi şi în plus ai lui se vor împotrivi sigur.

Viaţa şi societatea demonstrează că prin muncă nu ai cum să te îmbogăţeşti totul e iluzie şi păcăleli. Suntem robii acestui sistem, bogaţii de azi prea puţini vor fi săracii de mâine sau cu alte cuvinte degeaba te zbaţi, totul e pregătit, marcat, înregistrat cu mult înainte de naşterea ta.

Vrea să-i zică ceva,

– Hai spune.. dar ea îl sărută şi nu le mai arde de conversaţie.

Când se întorc, ea s-a întristat… iar se despart. Intră în curte abătută, lui îi pare şi mai rău, dar n-o arată, niciodată nu o va arăta.

Stăpâna mării

În ziua următoare se trezeşte la 6 a.m. dar mai leneveşte în pat până la 8.

Vorbeşte cu tatăl său puţin. Îi spune ce vrea unchiul Titi de la el. Taică-său îl întrebă dacă a luat de dimineaţă un mic dejun,

– Mănânc o ciorbă de burtă la el !

– Hopa, ai intrat în rândul bărbaţilor şi tu! Se distrează amândoi, se despart, arde de curiozitate de cum va decurge întrevederea,

– Sărut mâna ! relaţia tată – fiu.. obişnuită în neamul său… rece, distantă ca între doi bărbaţi care abia se cunosc dar se iubesc. Amintirile din copilărie au trecut ca un fum, a rămas viitorul; incert dar atât de plauzibil pentru bătrânul tată, care nu e atât de  bătrân dar boala la traumatizat; şi cel schimbător de minunat, ca apa vieţii, pentru tânărul fiu care deocamdată îşi manifestă nepăsarea şi inconştienţa tinereţii.

La restaurant ajunge odată cu inginerul şef, Bălăuţă. Fac cunoştinţă, el este rezervat dar din partea lui Bălăuţă simte multă efuziune.

Acesta este bucuros că îl cunoaşte pe nepotul amicului său şi de aceea i se păru că distinge o oarecare afecţiune în vocea lui. Se duc in salon şi începe şirul întrebărilor, curioase şi de rutină,

– Câţi ani ai? La ce facultate eşti !

– La Utilaj în Bucureşti… este singura de această specialitate din ţară.

– Nu se poate! Pe asta am făcut-o şi eu! Directorul Puşcaşu tot pe asta a terminat-o. Vine mai târziu şi el la ciorbă, aici. Extraordinar ce întâmplare! Tot la ,,barăci,, lângă Drept? Nu v-au mutat ?

– Da tot acolo! Sunt şi căminele de fete al Universităţii tot lângă Operă! Tânărul începe să se dezmorţească i-a simţit căldura din voce,

– Pe astea nu le-am apucat, Doamne ce viaţă am dus şi ce bătrân am ajuns! Afirmă Bălăuţă cu părerile de rău eterne şi amare că viaţa se scurge independent de voinţa noastră, cuprins brusc de nostalgia trecutului.

Se aduce ciorba, vine şi unchiul care îi întreabă din priviri cum se înţeleg.

Bălăuţă este entuziasmat. Când îl priveşte pe tânărul din faţa lui simte iar aerul ameţitor al Bucureştiu-lui şi îi dă senzaţia că întinereşte. Parcă s-ar vedea într-o oglindă; acelaşi tânăr student aruncat în valurile vieţii, acum număra vreo 40 de ani.

Unchiul său nu se aştepta să facă impresie chiar aşa bună şi îi spune lui Bălăuţă cam ce i-a trecut prin cap.

Întrezărind receptivitatea tânărului de lângă el la noutăţi, îi spune,

– Îmi placi, te bag la motoare, am un maistru bun şi vei învăţa această meserie; eu acum trebuie sa plec la Mangalia dar să te duci la biroul personal; îi spui tipului să te angajeze, şi să-ţi facă protecţia muncii; le zici că eu te-am trimis, mai vorbim mâine!

Îi dădu toate indicaţiile cum să ajungă la întreprindere şi plecă.

Unchiul încântat peste măsură îl informează,

– Este un inginer foarte bun, vezi ţine-te de el că ai ce învăţa. Te-a simpatizat de cum te-a văzut, mai mănânci ceva? ia un cotlet, lasă că ajungi tu la întreprindere; nu m-am aşteptat ca Utilajul pe care l-ai schimbat cu Frigul să fie atât de  bun şi de perspectivă.

Pleacă de la Delfinul şi merge până la capătul liniei de troleu; Tomis era un cartier nou, se vedea vânzoleală de macarale, utilaje şi maşini specifice şantierelor de construcţii.

Autobuzul venea din oră în oră şi făcea turul variantei prin Zona industrială a oraşului.

Abia plecase unul, dar el neştiind drumul, a trebuit să îl aştepte pe următorul..

Era o zi călduroasă de iulie şi nici un petec de umbră unde să se refugieze, căldura era înăbuşitoare, se prăbuşea fără milă asupra oamenilor, toţi fugeau la umbră pe care o găseau cu greu.

În sfârşit apare un autobuz hârbuit, nu era aglomeraţie şi nefiind oră de vârf au stat câteva minute până au mai venit doi călători. Laur transpirase, îl apăsa umezeala din aerul greu respirabil; se urcă în autobuz, unde scaunele din partea pe care bătea soarele rămăseseră goale. Merge fix două staţii şi se miră că maşina aceea hodorogită putea merge cu viteză aşa de mare. Vede peisajul bine cunoscut cu barăci de şantier şi traversează repede când prinde un moment bulevardul, mai liber de maşini; era aglomeraţie, o atmosferă încărcată plină de praf, fum şi căldură sufocantă.

Se orientează şi intră în sediul conducerii la biroul personal. În aceste încăperi pline de zăpuşeală singurul avantaj era că nu bătea soarele.

Se prezentă simplu; spune cine l-a trimis şi de ce. Tipul fără vorbe multe îl  ia şi merg împreună la director.

Acolo repetă cine este şi cine l-a trimis dar adaugă că este student la utilaj, este în vacanţă şi are nevoie de bani. A observat că acest cuvânt, utilaj îi deschidea toate porţile şi într-adevăr directorul se bucură. Îi spune deschis că poate veni la ei în întreprindere când va termina, are nevoie de specialişti.

Îl angajează pe post de muncitor necalificat; îi explică că nu prea pot să angajeze necalificaţi, la şantier nu este o problemă însă ei pot primi numai mecanici sau şoferi, însă era o portiţă pentru el,

– Şi unde vrea Bălăuţă să te bage ?

– La motoare, domnule director.

– Bine, vezi că ai un maistru bun. Îţi doresc succes! Mergi acum la protecţia muncii !

– La revedere dom director !

– La revedere !

I-a plăcut acest om blând şi parcă aerian… departe de frământările celor din

jur.

A făcut protecţia muncii în grabă cu alt tip, care în final i-a dat o fişă tip completată.

Urmează a doua zi să se prezinte la Bălăuţă şi i-a explicat cu amabilitate alt traseu cum să ajungă mai repede, de unde stă la SUT.

– Cu troleibuzul 44 până la capăt şi pe urma mergi 500 de metri şi ajungi la noi. Şi-a luat la revedere şi a plecat spre casă; ajuns, îi povesteşte mamei ce a făcut, pe unde a fost, ce a văzut dar este obosit şi-i este somn.

– De ce nu mănânci şi pe urmă dormi cât pofteşti ?

– Am mâncat la unchiul Titi… mă duc să mă culc !

A dormit greu fără nici un vis… nu a simţit nici când a venit sora lui, de la serviciu care l-a lăsat să se odihnească.

Când s-a sculat era ora 18; a mâncat în grabă, şi-a pus slipul, pantalonii,şi-a luat o cămaşă cu mâneca scurtă şi un pulover subţire; pe malul mării unde avea de gând să ajungă era curent noaptea. Ilona, soră-sa îl vede şi-i strigă,

– Vezi murdăreşte şi cămaşa asta, ca pe cea de aseară că nu-ţi mai spăl nimic !

– Atunci aruncă  maşina de spălat ?!

– Nu ştiu cum le murdăreşti, parcă dormi în pământ. Dacă nu ţi-o luam la spălat o puneai tot pe ea ! Împuţitanie !

– Nesimţit-o !Pa !

O pupă şi pleacă grăbit. Astea sunt vorbele pe care şi le aruncau în loc de alint, când erau mici.

Ajuns pe stradă întreabă puştii ocupaţi într-o partidă de fotbal,

– Cum este apa ?

– Excelentă !

Prin apă toţi înţelegeau marea care le stătea în minte de când erau mici, era obsesia lor şi din păcate de multe ori sfârşitul… marea îşi lua tributul în fiecare vară.

Atmosfera încă era apăsătoare, briza nu avea de gând să înceapă însă seara îşi intrase în drepturi şi începuse să se mai răcorească; asfaltul păstra încă fierbinţeala acumulată în timpul zilei.

Dintre bătrâni, doar Marinică bântuia singur pe stradă; era nervos că nu are partener la agăţat gagici… pe Laur ştia că l-a înhăţat Flora care nu apăruse.

Ea şi Malvina parcă şi-au dat întâlnire la o oră fixată, au apărut din direcţii diferite în acelaşi timp.

Flora a venit cu o rochie asemănătoare cu cea din seara precedentă; se gândeşte zâmbind că îi va strica toată garderoba dacă continuă să şi le schimbe în fiecare seară; le hărtănesc când le aruncă în jurul lor şi le fac într-un hal fără de hal, dar se pare că fetei nu îi pasă…

Aşezaţi direct pe trotuar într-un colţ mai întunecos s-au pus jos amândoi; îi străjuia Marinică în picioare şi Malvina era lângă Flora, care nu se fereşte;  este calare pe Laur şi îl sărută. Marinică înfierbântat, la un moment dat izbucneşte,

– Malvina, hai să ne f…em şi noi!

– Vai domnul Marin, cum puteţi spune aşa ceva… izbucneşte fata aproape plângând şi fugind acasă… în lumina felinarelor de pe stradă se observa faţa  înroşită brusc, ochii mari, plini de lacrimi şi privirea derutată; două lacrimi uriaşe erau gata să se reverse printre gene,

– Eşti insuportabil, cum naiba poţi vorbi în halul ăsta cu un copil! intervine Flora furioasă. Dar Marinică continuă pe acelaşi ton mai întărâtat,

– Te fu..  bine, şchiopul ăla al tău?

– Da ! răspunse Flora sec dându-şi seama că el poate continua la nesfârşit cu limbajul de mahala.

– Nu vezi că te-ai umplut, miroşi şi tot mai vrei, ma…e de la Laur! Cred c-o bei cu halba !

– Da, numai pe a lui o servesc! zise Flora scurt şi către Laur,

– Să mergem ! încheind disputa.

Marinică dispare iritat şi îndârjit în oraş.

După acest incident Flora, tristă îi mărturiseşte; bărbatul ei vine mâine.

Laur a rămas uluit, fără grai, simţea cum îi bubuie capul care-l anunţa repetat.. atenţie primejdie . Trebuia să ia o decizie care întârzia să îi vină în ajutor, el aproape uitase de alte existenţe, şi  tot ea rupse tăcerea

– În seara asta vreau să mergem în altă parte, oriunde dar nu mai suport parcul!

– Să mergem în Mamaia! Ascultăm muzică, dansăm…

– Hai mai bine pe plajă! Vreau să fim singuri în noaptea asta, să nu ne mai

apese prezenţa altora pe lângă noi.

Laur îi spune că trebuie să ia un prosop mai mare să-l întindă pe nisip.

Ea fuge până acasă şi se întoarce veselă. O iau pe străduţe lăturalnice, labirintul veşnic încărcat cu pomi să ajungă până la plaja Modern; şi el se săturase de hotel boschet.

Flora nu vrea să meargă în Mamaia, nu vrea decât să fie împreună, este sufocată la gândul că nu o să-l mai vadă. Îl prinde apăsat de mijloc…

El nu o înţelege, şi pe drum o interoghează ţinând-o strâns de umeri,

– Ţie frica de el?

Câteodată şi tăcerea vorbeşte,

– Te bate ? iar tăcere

– Atunci cine şi ce, te obligă să stai cu el ? tăcere întreruptă de alte dorinţe.

Vrea să-l sărute si el, nu rezistă!

Ajung pe plajă. S-a arat cu tractorul dar mai la margine, spre iarba şi solar, nisipul este încă cald. Întinde puloverul, prosopul şi se aşează; o ţine în braţe şi ea plânge; şi el plânge mocnit dar nu se aude; zgomotul mării acoperă toate zbuciumările. Razele lunii luminează şuviţa subţire de ceaţă care şerpuieşte şi împarte plaja în felii de întuneric şi lumină, în orele fără de sfârşit ale nopţii.

Marea nu ştie şi nici nu-i pasă, că pe lângă ea, poate cineva a râs, plâns, urlat de groază, strigat de bucurie; ea este eternă, ei sunt efemeri; îi priveşte, le vorbeşte, sunteţi nişte furnici,  sunt atât de puternică, cine s-ar pune cu mine ?

Flora este la fel ca marea, puternică, nesfârşita, îl foloseşte cum doreşte dar este generoasă şi blânda, îi trece mâna prin par, şi-i spune,

– Ai răbdare iubitule, avem toată seara înainte, o seară cât o eternitate!

Laur se gândeşte cum poate opri timpul; timpul este incompresibil, orice ai face el este variabil într-un şir de constante variabile, el curge mai departe indiferent de voinţa noastră, este acum aici şi nu mai e, a dispărut; imposibil să-l recuperezi, nu încerca, e singura constantă variabila liniara temporală, se zbat ideile fără şir, îi vine să înnebunească.

Vezi că ai în faţă cea mai minunată femeie; te lasă să îi faci orice, este atât de bună, grandioasă  ca marea. Cine mai este ca ele? Se întrerupe din visări când piciorul lui gol întâlnii apa.

Intră amândoi în marea înfuriată dar caldă; este hulă, se aud pescăruşii cum se cheamă şi se strigă. Cei doi pot vorbi tare… zgomotul valurilor acoperă orice; când le ajunge apa la mijloc se opresc şi-o ia în braţe, şi-a înfăşurat picioarele într-o împletitura complicată de goblen, este uşoara ca un fulg; se sărută continuu şi interminabil cât pentru două existenţe, nu mai aud decât hula nestăpânită, ea strigă fără teamă, iubitule; el îi răspunde încetişor, iubito.

Pântecele li s-au lipit, frisoanele din ele au început să lovească şi să fiarbă; curentul de larg este puternic, simte cum îl dezechilibrează dar nu-şi dă drumul; valurile se zbat printre ei, câteodată trec mânioase pe deasupra lor, simte nisipul măcinat cum curge întruna ca într-o clepsidră, apa sapă întruna în jurul lor, îi poate acoperii dar nu îl interesează are picioare puternice. Acum marea îi protejează, au nimerit într-o depresiune de ape liniştite, înverşunarea apei care fierbe s-a potolit, un abur uşor se ridică peste ei; plutesc deasupra oceanelor două busturi îmbrăţişate, îl ajută şi ea din coapse, şi-a revenit dar nu poate să o lase, fiindcă.. nu are nimic în braţe doar intuieşte cum s-a încolăcit şi încleştat peste el, îl strigă sărutându-i faţa udă de lacrimi amestecate, cu apa mării sărat-amară. Nu îi mai dă drumul, amândoi gem… marea îi ignora dar universul e al lor.

– Eşti al meu iubitule, pot să mor acum… nu-mi pasă !

Dar si el vrea  să moară !

Stau înlănţuiţi; nu mai doresc să iasă din mare, se consideră copiii ei, ar putea să se ducă în larg. Afară din apă este frig, urât… îi aşteaptă toate răutăţile pământului, pe când acolo în mare, apa este moale, caldă, îi învăluieşte şi împacă cu  liniştea şi zbuciumul ei. Au ajuns la capăt !

– Nu mai plânge iubitule, trebuie să mă uiţi ! cu un val de efluvii miloase îl înăbuşii,

El face o ultimă încercare timidă de a afla adevărul şi din nou glasul îi sună ireal,

– Îl iubeşti!

Flora  râde, nu vrea să-i răspundă, vrea să îl lase sa afle un alt adevăr simplu, nu îl doreşte decât pe el… dar îl are, este al ei.

Ies din apă încă o ţine în braţe însă Laur, dârdâie involuntar, dinţii îi clănţănesc; încep regretele să-i ţiuie prin creier, în apă era mai bine. O şterge cu prosopul şi vrea s-o învelească dar ea îşi dă seama că el tremură; nu au alt prosop, îl prinde în braţe şi se acoperă. A luat rochia cu figuri pastelate care îi înfăşoară ca o pătură fierbinte.    Sunt amândoi îmbrăţişaţi cu briza călduţă, din ce în ce mai înverşunată, alergând peste ei.

Mai tremuri iubitule, tot ţi-e frig!? Îl strânge mai tare, lângă piept să-l

încălzească.

Parcă în altă viaţă a mai auzit aceste cuvinte… totul se repetă, se sărută până îi dispare tremurul şi o doreşte din nou. Se liniştesc, se calmează, nisipul îi zgârie; îl simt peste tot în ei, lasă urme insesizabile dar dure… începe să se întrezărească plaja galben-aurie, din întunecimea mării o fâşie subţire de lumină străbate întunericul la orizonturi.

Încă puţin şi va răsări soarele dar ei pleacă acasă; rochia ei n-o mai recunoaşte în sclipirea zorilor dar ei nu-i pasă.

Sunt atât de multe scări până sus, fiecare pas contează; o patrula de miliţie se uita cu invidie la ei.

Laur îi priveşte atent şi cu teamă, n-au nici un act la ei, crede mai degrabă  că le-a fost milă de nu i-au oprit. De obicei aşa fac, dar probabil l-au văzut trist… fiindcă ei… merg fiecare la casa lor, în patul lor.

Flora îl sărută la despărţire şi plânge, fuge prin curte şi plânge înăbuşit dar Laur o aude, merge încet, mai are doi paşi până acasă şi extenuat abia îi străbate, furia a trecut; a pus ceasul să sune la 6. Nici nu ştie dacă a aţipit când clopoţelul sună voios; n-are piedica pusă, i-o pune imediat şi se opreşte din zdrăngănit.

Se scoală, a dormit greu în aceste câteva minute. Acum este refăcut, este calm, este curios şi este disperat… îl aşteaptă meseria lui.

Suntem prizonierii liniei de cerc – încercăm să scăpăm de sub presiunea ei dar suntem legaţi cu fire invizibile, care ne dirijează înainte – de fapt mergem in cerc, murim şi o luăm de la capăt mai departe, în alt cerc. Aşa arată viaţa sau moartea, o spirala nesfârşită cu insesizabile treceri de la un cerc la altul, memoria se adună în fiecare dintre noi la infinit.

Flora  l-a părăsit – niciodată nu va putea afla concret, de ce ?

Nu credea că va mai putea iubi… dar se înşela!

Nu a vrut să analizeze niciodată acele trăiri prea mult, însă ştia că în viaţă de multe ori se ivesc întâmplări compensatorii care o fac într-adevăr, tristă dar şi mai frumoasă. El considera aceste acte tranzitorii în mersul vieţii şi visa la dragoste nemaiîntâlnită. Iubirile lui Laur, nu făceau obiectul unor întâmplări neobişnuite, ieşite din comun dar de fiecare dată se credea urmărit de cineva şi nu uita permanent că era o gâză sub lupa creatorului… exact cum urmărea furnicile de mic copil, timp de ore întregi în zbaterile lor, şi le oprea din drum cu tot felul de obstacole. Doar focul reuşea să întrerupă voinţa lor de-a reuşi în ce-şi puseseră  în gând să facă.

Deruta

A început lucrul din prima zi, a curăţat motoare, i-a arătat meşterul cât de important este acest lucru. De fapt tot ce se făcea acolo era capital, orice operaţiune cât de nesemnificativă părea şi a început să se implice.

A primit o salopetă în care s-a băgat. În prima zi neştiind, că la 11 se ia pauză de masă a fost derutat când i-a zărit pe toţi cum se spălau pe mâini şi s-au aşezat într-un colţ la masă.

Un tânăr, Paul l-a invitat la masă. A observat că şovăia între ruşine şi foame şi a adăugat să-l liniştească,

– Lasă că mâine aduci tu ceva!

Toţi mâncau împreună, totuşi fiecare cu pachetul lui şi dacă avea cineva, ceva mai deosebit îi îndemna să guste,

– A făcut-o nevastă-mea!

El s-a întins bineînţeles la slană şi brânză, apreciindu-le gustul; îi spune meşterul cu mândrie,

– Eu am afumat-o, şi-i mai îi dă o bucăţică. Aici trebuie să mâncăm bine, ai văzut cum se munceşte. Trebuie să nu ne stea gândul la altceva… fiecare operaţiune este foarte importantă.

Când a terminat masa vroia să se întoarcă la locul de munca însă îi spune Paul ,

– Stai liniştit, mai avem un sfert de oră din pauză! le povesteşte de el, de facultate. De Bucureşti nu prea îi interesa .

În fiecare zi treceau pe la motoare Bălăuţă şi Puşcaşu, separat, fiecare pe la diverse ore şi cu probleme; în prima zi nu l-au recunoscut printre muncitori, murdar de uleiuri şi praf.

– Unde este studentul ? l-au întrebat pe maistru,

– La baia de degresat! şi îl arătă îmbâcsit de mizerie până la gât.

L-au recunoscut imediat după chică, întrebându-l pe meşter din priviri cum este,

– Da, îmi place de el, se bagă şi ce este mai important, s-a făcut simpatic din prima zi, nu este plin de figuri.

Inginerul şef şi directorul, nu dădeau mâna cu el niciodată, evitau dar îl întrebau mereu ce mai face, parcă era o personalitate.

Ce i-a plăcut la aceşti oameni a fost că nu se fereau şi vorbeau verde în faţă.

Maistrul i-a şi comunicat ce a vorbit cu conducerea; munceau şi din când în când râdeau de vreo glumă spusă de unul dintre ei.

Când a terminat peste vreo două luni, a fost chemat la Bălăuţă în birou. Era împreună cu directorul şi i-a spus.

– Vezi când termini facultatea, vii la noi! directorul aproba din cap.

Peste 10 ani când lucra la canal, a avut loc un accident mortal cu o cisternă.

Neglijenţă banală şi fatală din partea şoferului, care a oprit maşina în pantă şi s-a băgat sub colos, pentru o intervenţie la sistemul de frânare.

Bălăuţă era expertul din partea procuraturii iar el ca parte neutră.

L-a cheamat, comandantul Ivanov la el în birou să semneze actele. Când a dat ochii cu Bălăuţă au rămas surprinşi amândoi de întâlnire; au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi Bălăuţă i-a reproşat,

– Ce cauţi aici, ţi-am spus să vii la SUT… acum pleacă de aici şi vino la mine!

Ivanov a fost surprins, că se cunoşteau atât de bine.

– Nu se poate tovarăşul director! luându-l pe după gât prieteneşte, tovarăşul inginer nu pleacă de la mine. Îi prinse umărul cu mâna protector dar fără să-l slăbească, în vreme ce el semna actele.

Ivanov era de altfel singurul din şantier care vorbea cu tovarăşul, restul erau domni… el îl domnea şi pe Ivanov dar nu se supăra pe el.

L-a pus meşterul să facă de toate, în cele două luni cât a rămas pe acolo; să şlefuiască supapele cu o ventuză până sunau cum trebuie, a plin, să dea afară pistoane, şi mult mai târziu să le şi bage, să scoată segmenţii, să-i aşeze şi să-i împartă; a învăţat să facă deosebirea dintre o uzură normală, una de exploatare sau dacă era accident tehnic şi multe alte mărunţişuri.

Atunci după terminarea lucrului, Paul i-a dat un prosop şi-i spuse,

– Hai să ne spălăm… că-ţi murdăreşti altfel toate hainele !

La duş îl invită în apartamentul pe care l-a primit de curând, să bea o bere rece; vede apartamentul lui, cum s-a aranjat îi cunoaşte şi fiul; era tare mândru de realizările sale şi astfel cei doi tineri s-au împrietenit.

Baia l-a reconfortat şi nu putea să-l refuze.

Avea o soţie frumoasă, de înălţimea lui Paul cu ochii albaştrii, o dobrogeancă veselă care îl şicana mereu. Paul o contrazicea puţin dar până la urmă dădea din mână plictisit că n-are nici un spor. Aveau doua camere mobilate frumos şi un prunc pe care îl iubeau.

Paul dorea să fie şofer, să lucreze în exploatare şi să renunţe la atelierul de reparaţii motoare. Ar fi câştigat mai bine deşi era apreciat ca fiind cel mai bun mecanic în motoare diesel. Discutau împreuna de multe ori, credeau că ele constituiau viitorul nu cele pe benzină şi aşa a fost.

A fost la ei adesea, ba odată au mers la unchiul său pe care Claudia la pupat râzând la despărţire,

– Din ce mi-a spus Paul şi cât am văzut eu, n-am văzut băiat aşa de bun şi dacă nu era Paul ăsta, să mă-încurce, mi-ar fi plăcut să vă fiu nepoată.

Unchiul Titi se bucura de prietenii pe care şi-i găsise

Claudia  i-a confirmat că părea tipul de dobrogean descurcăreţ şi simpatic.

Se gândea adesea că tatăl său era tot dobrogean dar ce diferenţă între ei şi totuşi ce prieteni buni erau !

Repetau aceasta sceneta simplă a unor oameni simplii, din acea vară sufocantă, după amiaza la încheierea lucrului aproape zilnic; se simţeau în acord, munceau din greu şi în timpul liber petreceau; bea câte o bere la Paul în sufragerie care încerca s-o necăjească pe soţie… se lăuda cu drăguţele lui de pe vremea când era flăcău, cu muşchii lui dar ea îl întrerupea repede,

– Mai bun este Laur, mai uşurel, mai înalt, mai frumos şi văd că nu doarme toată ziua în papuci ca tine când vine de la muncă! Uite Laur acuma după ce pleci se culcă, mâine dimineaţă cu greu îl scol să meargă la lucru !

– Îţi arat eu Laur ! zicea Paul dar femeia se pornise,

– Lasă-l în pace, nu-ţi face probleme că acuşi adoarme si ne facem de cap! răspundea Claudia

– Bine, bine! spunea Paul lăsându-se păgubaş, dar sa ai grija de copil că jar mănânci !

– Asta-i culmea, să am grija de copil când mă distrez mai bine!

Însă când se auzea un scâncet, atunci îi lăsa baltă şi alerga la copil, uitând controversele. Aşa sunt femeile, ce mame ar face altfel ?!

Dar în acea primă zi de lucru el bea bere cu Paul şi spera inutil că Flora l-a minţit, însă exista ceva ce îi spunea contrariul… când a ajuns acasă, pe stradă era multă gălăgie dar fără ea, totul n-avea sens.

Marinică îl întrebă

– Mergem undeva? Îşi spuse… în lipsă de altceva este binevenită şi o bere.

Se gândeşte că şi ea a fost bună în lipsă de altceva, dar a fost prea bună!

La 10 seara oboseala îşi spune cuvântul, strada ca de obicei este animată dar pentru el este pustie..  intră în casă şi se culcă… un prim somn greu, liniştit până târziu în noapte… orele următoare le pierdu între treziri succesive şi vise aşa cum obişnuia.

Ziua următoare realizează că aşteptarea este pierdere de timp şi hotărăşte să treacă la mama lui Gigi, amicul din copilărie care acum face armata.

Când iese pe-afară o zăreşte pe Malvina cum iese dintre tineri şi se îndreaptă spre el… îi cere să o conducă până acasă. Îi vede Marinică,

– Acum o iei pe Malvina la rând… dacă lipseşte Flora ?

Nu-i răspund nici de data asta la insinuările fără perdea şi merg mai departe. Ea îi spune,

– A fost astăzi Flora pe la mine, mi-a dat rochiile ei, vrea să le port ,dar mai încolo când mă voi duce la întâlnire cu un băiat. Trebuie să-ţi comunic ce mi-a spus; te iubeşte dar să n-o cauţi fiindcă îi faci rău… de fapt se va muta în alt oraş. Se ridică pe vârfuri şi îşi lipii gura de a lui; simte lacrimile care îi şiroiesc pe obraz ,

– Asta este de la ea ! Îl sărută din nou rapid, cuprinsă de jale,

– Şi asta este de la mine !

Fugii spre casă uimită de gestul şi îndrăzneala ei, bazate pe impulsuri nestăvilite. Când îl vedea, era printre fetele de vârsta ei şi îi făcea voioasă semn cu mâna, de departe; îi răspundea la fel.

Pe Flora nu o va mai întâlni niciodată.

***

Duminică leneveşte până pe la 8 în pat. Mamă-sa curioasă îl întreabă când apare îmbrăcat gata de plecare,

– De ce nu mănânci? Cum te descurci la serviciu, este greu?

– Mă duc la Delfinul. Este foarte interesant!  îi povesteşte ce face acolo, vine şi tatăl lui, îl ascultă şi când mama îngrozită de atâtea mizerii care miros urât, a petrol ei râd bine dispuşi. În final pleacă la restaurant,

Până i se aduce ciorba îi povesteşte râzând unchiului său  de practica care a făcut-o,

– Anul acesta ne-au trimis la muncă patriotică pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Eram cazaţi în satul Greci, în trei dormitoare imense dar nu conta, în cele trei încăperi a încăput  tot anul nostru. Eram aproape o sută de băieţi, mâncarea era sub orice critică; de obicei nu erau cartofii curăţaţi, orezul, mazărea erau cu viermi , mâncam puţin din ea deşi mă ştii, nu sunt mofturos, mai mult desertul şi nişte biscuiţi cumpăraţi de la Magazinul universal din sat – fasolea era singurul fel pe care îl mâncam; odată prietenul meu Ţiganul, scuipă o flegmă în fasolea care o avea şi se pune tacticos la masă începând să mănânce… mie mi s-a făcut silă şi am ieşit afară să vomit – cantina avea geamurile larg deschise, era cald,  stăteam afară şi mai discutam cu băieţii fără să privesc spre masa noastră.

Ţiganul mă întrebă dacă nu consum fasolea,

– Nu, mănânc-o sănătos.. o ia şi mai trage una, o amestecă cu furculiţa şi începe să mănânce cu poftă… mie iar mi se face rău…după ce mă liniştesc ii spun,

– Să te vad ce faci acum, că nu mai ieşi din cantină până diseară… te bat… luasem o nuia de pe jos şi îl ameninţam. Ţiganul încearcă să iasă pe uşă, sânt acolo, urmează geamurile, îl aştept cu nuiaua pregătită, până la urmă găseşte un geam mai îndepărtat şi scapă cu o nuia pe fund.

Îmi spune mai târziu că aşa obişnuiau la internat să facă la fasole, mâncarea favorită a tuturor… nu credea că voi reacţiona aşa şi îşi cere scuze. De atunci nu a mai făcut astfel de gesturi.

Programul era următorul; la 6,30 scularea , la 7 masa, la 7,30 plecarea la muncă încolonaţi, cu lopeţi şi bidoane de apa, la 8 sosirea pe şantier. Acolo ne împrăştiam pe taluz… eu găsisem un cilindru compactor fără mecanic, era de obicei la cârciumă, cu care mergeam înainte şi înapoi, cât aveam chef… la 11 mâncam ceva, la 2 p.m. plecarea de pe şantier, la 2,30 p.m.masa de prânz şi după amiază, program de voie, adică plajă şi baie dezbrăcaţi în Dâmboviţa la marginea satului.

După pauza de la ora 11 împreună cu Ţiganul mergeam în satul vecin, de peste autostradă, satul natal al Leanei Ceauşescu,  Petreşti, cu doua bidoane după apă de fântână. Acolo stăteam la cârciumă până la ora unu când, credeam ca li s-a făcut destul de sete băieţilor. S-au prins ceilalţi spre sfârşitul practicii şi ajunsesem să mergem jumătate dintre noi, cu cele două bidoane după apă.

Ceilalţi îşi procurau ţigări de pe şosea… se făceau şiruri interminabile şi de multe ori nejustificate de maşini care trebuiau să oprească, la semnele  vizuale făcute de noi cu steguleţele. Erau întreruperi normale, datorate lucrărilor dar ajunsesem să le facem după placul nostru.. fluturam steguleţele voioşi şi se întrerupea circulaţia… se dădeau ţigări în schimbul trecerii câte unei maşini şi aşa câte două ţigări de la fiecare maşină, se adunau suficiente pentru ei şi pe gustul fiecăruia… când mai adăugau că sunt studenţi, primeau câteodată şi pachete întregi. Nu mă interesau ţigările aşa că acest punct îl socoteam nesemnificativ dar majoritatea băieţilor erau atraşi de vânzoleala maşinilor.

Într-o zi eu nu i-am observat pe ziariştii de la România libera, care sosieră pe acolo şi vroiau să facă un reportaj. M-au fotografiat de departe, eram în prim plan cu o grămadă de pământ în faţă, cu lopata înfiptă în ea şi mă străduiam, s-o ridic… era un reportaj mare cu poze multe… scria că suntem veniţi studenţi din toată ţara… chiar erau înşirate câteva nume începând cu al meu şi se specifica de unde suntem.. tocmai din Constanţa, Greci, Bucureşti etc… eram lider.

O femeie de la cantina a luat-o gura pe dinainte şi le-a spus ziariştilor ,,că suntem prinţişori de Bucureşti,, referindu-se la mofturile noastre. Atât le-a trebuit ziariştilor. Au comentat în ziar că nu ne asigură mâncare şi cu toate acestea noi muncim cu drag şi mult spor, erau înfierate toate aspectele negative din acest şantier, odată cu canţarolele de tablă din care mâncam.

A venit şeful de şantier la noi să ne ceară părerea; ne-au luat servicii din porţelan, tacâmuri ca la mama acasă, au îmbrăcat bucătăresele cum scrie la carte, în halate. Până atunci ne serveau la masă, cu hainele de pe stradă şi ne-au dat din ziua aceea mâncare ca lumea.

Trecuse o săptămână şi vorbim cu şeful punctului de lucru, un inginer de treabă… îi spunem că ne-am plictisit, să ne dea drumul acasă. Ca sa ne taie dorul de ducă, după amiază ne aduce vreo 15 bascule de pământ vegetal, trebuia împrăştiat pe taluz, şi ne spune a doua zi zâmbind,

Dacă le terminaţi, nu aveţi nici o problemă… plecaţi acasă !

Bucurie mare pe noi; ne apucăm cu toţii de treabă dar nu mergea… noi până atunci nu împrăştiasem nici doua movile de pământ… dacă trebuia să plecăm acasă când terminam, cred că ne apuca iarna, eram dezamăgiţi.

Eu văzusem un buldozer care se mişca la balastiera de pe Argeş, în apropierea locului unde făceam noi plajă, departe de sat şi restul lumii, deci goi. goluţi. Îl iau pe Ţiganul şi aranjăm cu mecanicul problema noastră,

– Când să vin acolo ?

– Mâine pe la 8, că nu vine şeful.. este plecat la Bucureşti !

– Vedeţi că sunt de pe alt şantier, să n-am probleme pe acolo !

– Las’ pe noi… tu vino dimineaţa acolo!

Am vrut să-i dau 10 lei de-o ţuică… n-a vrut să-i primească,

– Lăsaţi poate o să-mi fiţi şefi într-o bună zi !

A doua zi era 8, lătrat de câinii din curţi, buldozerul străbătuse deja satul Greci, satul lui Gică colegul nostru şi se îndrepta spre taluz. Am întrerupt circulaţia şi buldozeristul s-a apucat de treabă, cred că n-a durat o oră… a aranjat taluzul si a plecat. Am dat drumul la circulaţie, se făcuse un şir imens de maşini dar până n-a ieşit buldozerul din raza şantierului nostru, nu a trecut nimic, nici într-un sens.

Au venit îngrijoraţi de la alte puncte de lucru să vadă dacă n-a fost vreun accident.

Am avut de furcă în acea zi… a trebuit sa acoperim urmele şenilelor. Până la sfârşitul programului am vânturat pământul dar a ieşit o treaba bună… nu se cunoştea nimic din trecerile utilajului.

În ziua următoare când am ajuns la lucru, inginerul îşi făcea cruce; nu-i venea să creadă ce se întâmplase, îşi dădea seama că e ceva necurat la mijloc dar nu-şi închipuia de unde am luat utilajul.

Bănuia că am făcut rost de un încărcător de pe undeva.

Un coleg venise echipat de drum, cu geanta, vroia să plece înaintea noastră.

Ne calmează şeful,

– Nu pot să vă dau drumul, ar ieşi scandal dacă se află, trebuie să vă mai învârtiţi pe aicea dar nu vă mai dau nimic de făcut!

I-am spus că am făcut cu buldozerul treaba, s-a prăpădit de râs şi a întrebat,

– Dar unde aţi găsit utilajul? pe aici nu sunt deloc, acum lucrează la alt tronson lângă Bucureşti.

– În balastiera de pe Argeş!

– Acum cunoaşteţi zona mai bine decât mine !

La sfârşit ne-a dat nişte bani pe statul de plată, să avem de-o bere. Asta a fost practica la Greci !

Nu îi spune unchiului de evenimentul cel mai grav petrecut acolo cu repercusiuni în timp.

Într-o dimineaţă la ora 7 s-a dat un comunicat la radio. Era o voce gravă care anunţa că în urma vizitei de lucru, a mult iubitului conducător în China, luând exemplu de la poporul frate şi prieten, din răsărit de acum înainte vom asculta numai muzică patriotică, populară şi… românească, vom vedea filme şi spectacole mobilizatoare iar decadenţa vestului va fi înfierată şi continua cu alte asemenea inepţii.

Stăteau şi se uitau unul la altul disperaţi, câţiva prieteni… cei care aveau ochi să vadă, cei care aveau urechi să asculte, cei săraci cu duhul nu erau interesaţi.

Se strângea şurubul pe zi ce trecea !

Si aşa, în fiecare zi, în fiecare an, se simţea câte o noua restricţie pentru ei studenţii, mecanismul scârţâia dar erau neputincioşi !

…………………………………………………………………………………………

În altă zi a trecut pe la doamna Maria, o femeie frumoasă, elegantă şi deosebită, mama celui mai bun prieten din copilărie care îl întâmpină exultând,

– Gigi în fiecare lună vine  acasă; îmi aduce mereu salam de Sibiu, caşcaval din armată, are multe suplimente, o face la marină în Mangalia !

El când aude de armată face alergie,

– Doi ani…mi se pare atât de mult !

– Ce sa facă… dacă acolo s-a întâmplat să-l dea dar el s-a dus la scafandrii şi nu are probleme !

Locuia şi acum singură, ca întotdeauna, într-un  apartament micuţ şi cochet la ultimul etaj al unui bloc vechi.

A pus pe o farfurie salam şi caşcaval, a presărat puţin piper… n-a uitat că aşa îi plăcea şi cu două lacrimi în ochii de peruzea, a spus mândră,

– Serveşte.. sunt de la Gigi !

Simţii deodată accentuat, gustul şi aroma mizilicului împletindu-se cu amintirile trecutului; băiatul tristeţilor începu să lăcrimeze, avea voie, era ca acasă… femeia singură, se linişti prima şi spuse cu încredere presimţind ceva mai presus de ea,

– Mama ta este bolnavă dar eu o să-ţi găsesc o fată bună şi frumoasă!

În decursul anilor a repetat de nenumărate ori aceste cuvinte pe care amândoi băieţii, Gigi şi Laur le ascultau uitându-se unul la altul şi distrându-se.

Ea a rămas aceiaşi femeie minunată; el o vedea cu ochii unui băieţaş de 5 ani, dar îşi dădea seama că de atunci au trecut multe vieţi, şi-şi aminti de verile trecute când Gigi, câştigase de Ziua marinei, un purceluş de lapte, pe care îl pregătise la cuptor ; aşa era obiceiul în portul Tomis, ca de 15 August, se punea un purceluş imobilizat în plase marinăreşti, la capătul unui catarg uns cu vaselină şi suspendat deasupra apei … cine ajungea în vârful catargului se prindea de el şi îl câştiga. Trebuia multă tenacitate, echilibristică, sa fie buni înotători… cu aceiaşi ocazie se aruncau câteva raţe care erau fugărite zdravăn pe mare până se prindeau.

Ziua marinarilor coincidea fericit cu Sărbătoarea Maicii Domnului, se sărbătoreşte dar cu fast şi astăzi.

De ce avea prietenul lui, atâta grija de ea ? De ce nu l-a văzut pe tatăl lui decât foarte rar pe la ei ?

Nu avea 16 ani şi în vara aceea Gigi, l-a luat la Murfatlar bucuros că i-a invitat taică-sau care era ghid.

Plimba un grup de nemţi aflaţi pe litoral. Elegant, permanent îmbrăcat la 7 ace, ei îi admirau ţoalele nemţeşti cu care se plimba prin oraş şi se uitau la el… ca la un Dumnezeu.

Au mers cu nişte autobuze ONT noi spre cramă; era vară, foarte cald însă autobuzele erau prevăzute cu sistem de aer condiţionat; grupul era format din 2-3 bărbaţi şi restul femei, foarte vesele, îmbrăcate în rochii frumoase deschise la culoare cu flori plăcute mai mari sau mai mici, nemţeşti ce să mai zicem… pe drum el îi prezintă grupului, şi foarte încântate i-au înconjurat câteva turiste, pălăvrăgind între ele. El nu înţelegea nimic dar nu conta, tatăl lui Gigi era acolo.

Două nemţoaice care se cunoşteau bine cu el, stăteau agăţate de gât  pe o banchetă. Gigi ştia puţin cât să se descurce dar mai mult vorbeau ele.

Erau încântate de tinereţea lor şi nu se sfiau să o spună dar să-i şi atingă uşor, ca din întâmplare, cum ar adia peste ei un vânt fugar răcoritor.

În sfârşit ajung şi coboară destul de multe trepte până în cramă.. din partea viei era un inginer care le-a prezentat diverse sorturi de vin, turiştii consumau din fiecare fel încântaţi şi lacomi; aveau masă de degustări; el şi Gigi au preferat vreo 2 sorturi de vin dulce, care le plăcea… au băut un pahar fiindcă fuseseră preveniţi de taică-său, ca, nu cumva să bea mai mult, că li se face rău.

Turiştii beau fără reţinere; au început să cânte; stăteau pe bănci, cele doua femei l-au flancat pe tatăl lui Gigi; ei erau înconjuraţi de grup şi atingerile au devenit mai stăruitoare, mai insinuante şi îi era ruşine dar asta era situaţia.

Când tatăl lui a dat semnalul de plecare el şi Gigi, politicoşi au stat la urmă. Afară turiştii au fost izbiţi de aerul fierbinte şi nu mai găseau pe unde să urce în maşini.  Nemţoaicele vesele mai vroiau sa deguste din licoarea lui Bachus şi să se întoarcă în cramă. Le-a luat ceva timp până au reuşit să îi urce în autocar; ele se lăsau cu toată greutatea, se agăţau de gâtul tinerilor, puteau să îi exploreze în voie când le ajutau să urce, şi a durat comedia până le-au aşezat pe fiecare la locurile lor.

Tatăl lui, le spunea că acest grup a fost cuminte şi lucid faţă de altele.

Nemţoaicele de la venire erau tot mai insistente dar el a hotărât să coboare în Constanţa cu motivul că îi vine să vomite.

Haideţi mai departe,vă culcaţi la ele în cameră !

Nu, nu ne simţim bine !

Au coborât împreună !

A doua seară era pe la Dorna în Mamaia… petrecăreţele erau însoţite de alţi tineri.

Când erau  melodii mai languroase, ieşeau pe ring, strâns îmbrăţişaţi şi numai dans, nu se chema că fac dar ochii lor erau închişi pentru lumea de afară.

Laur a ajuns la concluzia ca femeia cu atât mai mult, dacă este singură, visează întotdeauna la un făt frumos dacă se poate tânăr, s-o protejeze chiar dacă îl cumpără. Nu este atât de important pentru ele, dragostea e mare şi poate se gândeau cu puţin necaz că nepoţii lor de acasă, poate de vârsta lor, nu aveau şansa să cunoască femeia indiferent de vârstă şi de aceea îi asaltau.

Bărbaţii se iau după criterii greşite şi de multe ori suferă inutil, de aceea trebuia să înţeleagă că femeia este stăpână, cu blândeţea ei acaparatoare, astfel ciclul se închide perfect.

Doamna Maria, a trăit singură, tristă dar mereu optimistă, a avut un idol care îi ocrotea existenţa şi o lumină, care se revărsa în jur.

Amicul lui, Gigi care nu a devenit gigolo, deşi era frumos şi putea uşor ajunge, o sprijinea chiar dacă a fost departe la un moment din viaţă

Tatăl lui cunoştea vreo 5-6 limbi europene, când au început să iasă prin Mamaia seara, era foarte prezentabil, seara purta mereu papion dar femeile cu care era văzut, nu atingeau nici pe departe frumuseţea fostei soţii dar pentru el nu frumuseţea conta… ele obţineau de la el ceva şi trebuiau să-l plătească, asta îi era meseria. Nu a ţinut la fiu.. niciodată, poate doar cu socotelile unui om foarte ocupat , preocupat numai de el, cu toate că Gigi l-a iubit.

***

Peste câteva zile Mioara una din surorile lui Marinică îl abordează direct,

– Laur, am o prietenă care te-a văzut şi îi place de tine… vreau să vă fac cunoştinţă … este drăguţă şi stă pe lângă Stănică, deci este din mahalaua noastră… o cheamă Ileana.

A doua zi vin împreună.. într-adevăr  este înaltă, zveltă, bine făcută, părul lung castaniu asortat cu ochii căprui blânzi şi frumoşi, faţa prelungă şi nasul perfect iar gura îţi venea să o săruţi imediat, o frumuseţe… exact cum îi plăcea însă când zâmbea ieşeau la iveală vreo doi dinţi cariaţi, problemă uşor remediabilă.

Nu au stat cu grupul şi au plecat imediat la plimbare. Marinică vroia să meargă împreună prin Mamaia dar surorile lui l-au potolit,

– Laur pleacă cu Ileana !

Aşa era pe stradă, băieţii şi fetele din cartier, trebuiau să fie împreuna, să nu cutreiere prin alte părţi dar obiceiul se va pierde şi se vor înmulţi căutările în zadar.

Le plăcea să se plimbe împreună, au mers zilnic pe malul mării, la plaja Trei papuci, au stat pe aceiaşi piatră a îndrăgostiţilor pe care el a mai stat cândva şi o conducea înapoi acasă, pe lumină… era grozavă, cu rochia lungă sub care se ghiceau picioarele şi mai  lungi, era o plăcere să  o priveşti cum păşeşte, elegantă, serioasă… se ţineau de mână… nu prea vorbeau… i-a spus că sunt oameni cărora nu le mai place răsăritul de soare… se gândea la el, însă curând a început să-i fie dor măcar de un crepuscul… se uita mirată că pot exista asemenea oameni dar nu comenta iar el se gândea la tristeţile lui. Simţea că fetei iar place să fie sărutată, să-şi împletească buzele într-un sărut divin cu oricine şi mai ales cu el iar dacă acum, s-a nimerit să stea în faţa ei era cu atât mai fericită. De aceea îşi lăsase supusă şi încrezătoare mâna în mâna lui, imediat. Ştiau amândoi că se plac nespus dar fata nu avea curajul iar el iniţiativa, intuiau adevăruri ascunse. Ea avea nevoie de un ideal… chiar dacă avusese altul până atunci, de acum era momentul să se ancoreze în viaţă şi să trăiască continuu o fericire alăturea de el… trupul, mintea, toate spuneau când îl privea, o divulgau ochii limpezi, clari, fără minciuni sau ascunzişuri şi foarte blânzi; însă lui îi era teamă, o teamă insalubră că nu se poate dezbăra de viaţa agitată din Bucureşti şi nu vroia ca fata  să sufere din pricina lui.

Lui nu îi era teamă de o existenţă placidă, destinul omului nu îl interesa dacă era eroic sau mediocru, pentru el era suficient să fie în permanenţă surâzător cu cei din jur.

Se juca la teatru piesa ,,Între noi n-a fost decât tăcere,,, şi i-a spus dar n-a  sărutat-o, parcă îi era teamă. Îşi dădea seama că ea era hotărâtă să îl aştepte oricât şi ar fi acceptat orice venea din partea lui, sperând în acel impuls corect care ne tulbură de fiecare dată şi ne fac să tremurăm pentru celălalt.

A plecat la Bucureşti şi a uitat-o… peste doi ani, într-o seară era la Stănică…  se renovase, acum ajunsese un restaurant elegant, cu ospătăriţe îmbrăcate toate la fel, în rochii cu floricele colorate viu, prinse complicat în bucheţele, pe fond bleumarin închis sau negru. Erau dintr-un material deosebit, poate autohton aveau talia înaltă, şi erau frumoase, toate tinere şi blonde.

Se perinda toată Constanţa să le admire… bineînţeles ei din cartier aveau o masă rezervată şi unul din băieţii care îl cunoştea; făcuse parte în copilărie din tabăra duşmanilor, îi zise

– Te-a văzut Ileana, a spus să îi iei o pepsi, vine imediat şi ea!

A luat o sticlă şi a aşteptat-o; masa se găsea afară pe trotuar lângă intrare.

N-a venit, nici el nu s-a dus să o cheme; ea probabil îl aştepta şi nu îndrăznea să vină singură.

A sorbit din sticla de pepsi şi a plecat acasă.

N-a aflat dacă si-a reparat dantura…ar fi fost perfectă.

Însă jalea şi singurătatea puneau, tot mai mult stăpânire pe sufletul său deşi era înconjurat de multă lume, amici şi fete care îl iubeau.

Trebuia să-şi găsească sau stabilească urgent o pereche dar nu se putea hotărî.

Perdeaua trasă în permanenţă, de la casa cu un colţ semicircular, nu a tremurat nicicând pentru Laur.

Praful aşternut peste amintirile sale nu îl mai putea şterge nimeni.

###

STĂNESCU AUREL AVRAM

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou