~Tania Ramon: „Locatarii“ (I)

Iar e cafeaua amară, iar ziua e cu programul ei prestabilit, fără surprize de genul x sau y iar e toamnă şi miroase a frunză, iar luna e în ultimul pătrar cînd sufletul e gata să se spargă în picături rotunde de asfalt. Toate o determină să se încrunte în oglindă. Sprîncenele uşor arcuite şi puţin dezordonate, era cazul să se penseze zilele astea, încadrează obrajii palizi si traşi de nesomn de parcă privindu-se in oglindă ar vedea o altă oglindă prelucrată în piele cu ramă de fire de păr cenuşiu şi uşor cîrlionţat de la felul cum dormise. Azi se mai dau încă treizeci de angajaţi afară, euro sigur se va umfla cu ceva unităţi. Să o vezi pe vecina de la doi, îşi zice în gînd, cum vine iar şi se vaită, că nu are sau că prea are. Depinde cum vezi lucrurile, nu are mai nimic de mîncare sau are numai datorii. Ar trebui să zicem doar că avem. Ea nu şi nu. Că diferă. Întotdeauna, grăbită, şi abia la plecare, îşi băga mîna în buzunarul de la piept, în suflet, adînc, cu mîneca uşor suflecată. Ar fi fost simplu să fi avut sentimentul că se îmbracă cu o nouă zi. Dar senzaţia era alta. Parca desfunda chiuveta, presînd, scurt, pe orificiu să vada ce a mai ramas, dacă sunt toate acolo. Da, erau, şi nostalgia, şi temerea şi repulsia şi puţina visare strînse să i-l înfunde sau să-i pună capac, niciodată nu erau limpezi denumirile, plecase şi Mişu lăsînd un bilet că-i părea rău că a făcut-o să se îndrăgostească, toate erau întoarse prin casă, luase doar o parte din lucruri ca să nu poată pricepe dacă mai revine sau nu sau să ştie şi ea de la ce i-a venit plecatul ăsta, de ce o presează amintirile şi de ce nici nu se duc pe canal în jos, măcar să nu mai ştie de ele.
Numai ce trecuseră cîteva ore de cînd săriseră prin cameră ca doi popîndăi şi loveau cu pernele pereţii după ţînţarii ce trebuiau ucişi! Dar ucisul tînţarilor nu trebuie să sune niciodată a despărţire, nu-i aşa? Şi totuşi au urmat dimineţile reci însoţite de ropotul paşilor proprii ce şi-i asvîrlea grăbită, pe treptele scării. Şi o dată cu ea, năvăleau ca într-o evadare şi gîndurile.
Să fie si ea un moment singură fără ele, să aibă şi ea acel moment de parc proaspăt la prima oră, cu aleile stropite cu furtunul de la cişmea, cu frunze ce rîd gîdilate de razele adormite cînd încă şcolarii nu lasă ambalajele aruncate pe după bănci şi boschetarii nu si-au ales încă spaţiul intim, visează de mult. Însă pe el, pe vecinul de peste drum, ce parcă anume şi-a plasat geamul în dreptul uşii de la scara blocului lor, ca să dea cu nasul în fruntea lui bombată de cîte ori iese din scară, îl vede in fiecare dimineta cum stă la fereastră, tocmai pentru acele minute în care se face rînduială, aşa se zice, în gînduri, înainte de a începe o nouă zi. El o face prin fumul ţigării în sufletul lui cît un dulap de haine bine alese. Doar fumînd reuşea. Asta ar fi însemnat să se apuce şi ea de fumat ca să cîştige acele minute de respir dacă s-ar fi lăsat impresionată de calmul din viata lui. Momîia! Nu îl vedea decît cum stă pe geam. Ea, cu alergatul, cu plătitul chitanţelor, cu fugitul la grădiniţă, fă cumpărături, cară-le, în fine.

Ieşind în stradă, matinal, dădea de altă mînă murdară, alt suflet înfundat. Altă chiuvetă. Deja le recunoştea după privire, după glasul cu care o salutau. Deja ştia că dimineaţa le e umplută cu vatelină să nu-i deranjeze zgomotul rîşniţei de gînduri. Şi mai ales disperarea. O singură dată a reuşit să intre în suflet pînă la cot. Nu mai locuia acolo de ceva vreme. Şi se simţise de parcă intrase într-un nămol din acela unsuros ca de la Ocna, ce îl simţi cum trece printre degetele de la picioare cînd păşeşti şi te incearcă greaţa  cînd mai ai si imaginaţia bogată cu mortăciuni sau cu cine ştie ce mizerii. Dar în lacul ăla sigur viermi erau. A văzut cu ochii ei. Degetele de la mînă i se lungiseră atunci în spaţiul sufletului cu rapiditatea unor fulgere fugind însă de ţintă. Freamătul şi felul cum băjbîia cu mîna întinsă căutînd un nu ştiu ce, nu aducea a nimic bun. Exact. Doar o uscăciune. Citise biletul care, de cum l-a vazut, l-a perceput ca pe o împuşcătură în timp ce vorbea la telefon rîzînd de poantele Şarlotinei  de la ziua ei de naştere la care nu a ajuns (Charlotte era o prietenă de 150 de kg dar căreia îi plăceau enorm diminutivele, mai ales la mîncare). S-a apropiat de măsuţa unde îşi lăsau bileţele de amor şi pac! Sec şi asurzitor. Ca într-o înfundătură. Mîna, scufundată pînă la cot, i se oprise în ceva. Nu tu ascuţit, nu tu rotund şi nici să îi inspire vreo culoare nu părea. Doar zăcea acolo ca o epavă pe fundul sufletului. Şi-a tras mîna de parcă o muşcase metalul ruginit. Şi de atunci uşa se încuiase lăsînd-o pe afară cuprinsă cu totul de panică de parcă ar fi rămas în casă, dincolo de uşă, ceva pe aragaz şi risca să se aprindă casa.
Fugise la fel, cu întregul corp, şi din mantră. Pusă în faţa ei, la 3 metri, mantra se desfăşura pe o coală albă, fixată de canturile uşii, în cercuri concentrice, negre, întretăiate de linii prinse în unghiuri ascuţite semănînd cu petale de narcisă. Aşezată în lotus, cu picioarele puţin forţate de la poziţie, de parcă s-ar fi suit într-o şaretă dusă pe braţe din care nu aveau voie să i se vadă picioarele, purta privirea printre acele linii, precis conturate, ca pe un bulevard bine aerisit, cu soarele înclinat, puţin, către apus, cu boxele mici prinse de stîlpii de iluminat şoptind ceva duios, cînd privirea i s-a agăţat în ceva asemănător unei clanţe. Şi gata. S-a deschis abisul: culoare tubulare ce se pierdeau curbîndu-se spre sine si care apoi se dispersau într-o lumină albăstruie şi lăptoasă. Toată depărtarea era la fel de aproape şi de egală în raport cu ea. De parcă privea acea fereastră a cerului, boltită deasupra capului, printre pereţii verticali de la Cheile Bicazului. Doar stelele mărunte şi vuietul acela ce şlefuia piatra o pătrundeau pînă la os, nu mai exista milă pentru nimeni, cazurile de la ora 5, nici compasiune, nici grija că poate muri şi ca mai sunt atîtea de făcut, nici spaimă de înălţime, nici invidia că nu a fost top model în a zecea. Nimic. Erau toate atît de dizolvate în adîncimea aceea a ferestrei sau în înălţimea muntelui, nici nu mai realiza poziţia din care privea, de parcă nici umanitatea în sine nu ar fi existat. Fusese vizată unde va ajunge şi era cu ochii ca pe butelie pe cel mai mic reper care să o ţină aproape de ea. Căci dacă nu reuşeşti să faci cafeaua pînă înainte de fix şi nu te machiezi, ziua pare deja să nu mai fie a ta. E posibil ca o altă prezenţă să vină să locuiască parşiv cu gesturi de balet mecanic, să îţi mişte caraghios mîinile şi să îţi poarte picioarele.
Era în creierul ei, ştia asta, şi tocmai pentru că nu se dezlipise de ea, avea sentimentul unui platou de filmare unde luminile vin difuze din plafon, abia ce au ieşit actorii lăsîndu-te cu ameţeala proaspătă a replicilor sub forma unor iluzii auditive. Singură în nesfîrşitele culoare. Căutase să calce pe ceva material dar parcă a intrat în iarba de la ţară a bunicilor, mustind de parfum înainte de a fi cosită şi din care inspira atîta verde, la fel ca pe un drog, de o apuca chiuiala şi dorul de-a rotitul. Şi învîrteala ei parcă rotea şi mai repede soarele, copacii, grădina, care intrau unele în altele pînă cînd stomacul îi înghiţea plămînii, glasul, ochii şi o trîntea cerul de pămînt. De mai cîntau doar păsările. Atît.
Aici nici măcar nu ştia dacă a intrat cu picioarele. Dacă le mai are. Prelungiri nesfîrşite erau toate. Pînă şi uşa ce o intuia undeva în spatele ei, părea o prelungire a inimii. Cuprinsă de panică se lovise de ea dar se lovise mai tare de senzaţia că nici nu era. Toate gîndurile, ideile, de zilele trecute, din copilărie locuiau acolo, le privea mirată căutînd să îşi amintească care a fost ultimul gînd de care s-a servit. Ca într-o vizită de curtoazie. Ca în şoprul bine camuflat de fînul rămas de anul trecut, unde venea să citească ore întregi ca să îşi hrănească imaginaţia fără să o deranjeze că numele ei se auzea strigat prin toată pădurea. Cum nici un punct de referinţă nu ieşea în evidenţă, spaima devenise şi ea o altă prelungire de dincolo pînă aici sau de aici spre dincolo căci o purtase, smulgînd-o dintre liniile desenate ale mantrei ca dintr-o sîrma ghimpată şi o trîntise pe covor. Dar într-o cameră ce nu va mai fi la fel niciodată.
E ciudat să auzi prin boxele oprite ale tv-ului radioul, mai ales cînd este oprit, de parcă îţi intră pe firul de cablu intruşi ca să-ţi vorbească, în spaţiul tău despre problemele lor, sau să vezi cum se strică toate prin casă din momentul în care bărbatul devine pur şi simplu o hologramă. La naiba!
Vecinul fumează din nou pe geam, trecuse iarna în care l-a văzut stînd ascuns în casă de perdele, după ce aerisea cinci minute bucătăria. Îşi propusese să nici nu mai uite în direcţia aceea, dar ce, parcă atunci îl privea cu şi mai mare curiozitate, nu mai mare decît cum privea facturile care se tot rotunjeau în tălpi ce o călcau în picioare, sau o trînteau de perete punîndu-i un pumn în gură. Pînă aici. Ori plăteşti ori te ia mama naibii.Dar de cînd privirea e musai să fie agăţată tot timpul de cineva, de ceva. Vezi, iar ne-am întîlnit la aceeaşi oră, un dialog mutual: eu sunt, tu? eşti?
De atîtea ori i-a spus administratoarei pe un ton tăios ca să priceapă, că noaptea se aude apa curgînd undeva în bloc şi pentru asta plăteau aiurea toţi. Că apa la ea nu mai voia să curgă după ce s-a dat peste cap armătura sau cum îi zice. Si de ce să plătească? La parter locuiau doar perechi de bătrîni. În fiecare dimineaţă în viaţa lor se schimba cîte ceva. Cîte o amintire venea să le cînte la fereastră sau le defila în pijamale prin faţa sufletului. Romantici. De parcă toată viaţa lor au ascultat numai fanfara si concerte de caritate, gîndea privind cu dispreţ spre uşa lor. La ea, nimic. Aceeaşi fugă de tot ce o speria, aceeaşi spaimă că ajunge prea tîrziu. Exasperant cum o goleau ca si seceta ce îşi înghiţea fîntîna. La etajul unu, în fiecare dimineaţă ieşeau direct pe geamul deschis bombănelile lui Moşulică, ca nişte proiectile, spărgîndu-se cu zgomot în ecoul de pe aleea dintre blocuri. Aşa îl alintase ea ca să nu se enerveze cînd îşi amintea cum era trezită duminica dimineaţa. Mai ales. Avea gratii puse la suflet şi, suspicios, locuia doar la mansarda improvizată într-o parte a creierului care fierbea de grija nepotului ce ştia doar să ceara bani, că cică i se cuveneau, şi care nu avea să se mai vindece leac de tupeu. Acesta, de fiecare dată cînd venea în vizită, răvăşea toată ordinea din mintea bătrînului şi îl determina să scoată invective de te miri de unde, de parcă înaintea lui ar fi locuit acolo nişte birjari. Nu mă recunosc îşi tot repeta cu mîinile prinse de gratii legănîndu-se uşor ca un copil pe banca din faţa blocului. De ce numai la vecina de vis-a-vis vin îngeri? O privise de la început cu suspiciune, dînd ochii peste cap, cum au început împreună, ea şi îngerii aceia cuminţi, rugăciunile şi plimbarea mai mult înspre biserică. Vecinul mustăcios, care întotdeauna era cel mai guraliv la şedinţele de scară, se îndrăgostise de o puştoaică din scara vecină. Îşi purta sufletul, descheiat, ca un pantalon cu fermoarul stricat, fără nici o jenă. Îl vedea cum se uită după ea, salivînd şi aranjîndu-şi plimbările cînd venea ea de la şcoală. Dar nici vorbă de faţă de îndrăgostit. I se făcea greaţă de cîte ori trecea pe lînga el. Tot mai ridat îi părea şi tot mai adus de spate cu hohotele de veselie caraghioase de-a dreptul, ca dintr-o jucărie stricată. Da, mai era şi vecina cu marile ei datorii, care cerea isteric, mai ales la orele de noapte, un spaţiu mai mare decît mansarda confort 3 doar cu opt clase şi pregătire la locul de muncă, la cîte nebunii făceau copiii ei toată ziua şi la cîte gînduri de despicat în patru o puneau, la fel ca pe o cenuşăreasă.
Plouă. Ciudată pornirea asta de a construi în interior alte interioare, bucătăria să o muţi în balcon, să lărgeşti sufrageria, să cumperi apartament unul sub altul şi să faci apoi scări interioare. Adică să ai o legătură din suflet direct cu mansarda? Ai ei urmau să plece la prima oră, cică nu suportau multe chestii. Cum era calculatorul. O auzeau bătînd la taste şi o ironizau că `iar aleg fasolea`. Cică aşa se percepe sunetul pe care îl face atingînd tastele. Cum să le spună că nu alege fasolea ci cuvintele? Sau nici măcar nu le alege. Numai că omul din ea era încuiat pe dinafară. Dar pentru ai ei, totul trebuia să fie în regulă. Şi chiar aşa părea. De cîte ori intra să îşi mai aerisească acea stare confuză, de mlaştină, era un gest de fapt a unui locatar ce îşi plătea conştiincios chiria. Şi pînă la urmă toţi păreau a fi chiriaşi în propriile castele. Sau alţii locuiau în proprietăţile lor aşa cum priveşte acum, de aici, de sus, mai degrabă bătrînul din ea, ferestrele blocului vecin ce par ca nişte pleoape obosite ale unui anticar.

TANIA RAMON

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou