~Victoria Encica: „Despre metastaza unei literaturi“

1. Gândirea aluziţionistă şi spaima de a scrie

 

„Pe măsură ce se ridică vălul necunoscutului, se depopulează imaginaţia oamenilor”[1], spunea Maupassant într-una din nuvelele sale, sintagmă care mi-a resuscitat interesul pentru literatura fantastică, după o lungă perioadă de Anton Holban, Octavian Paler, Mircea Eliade (proza autobiografică!), Marcel Proust etc. Meditând asupra frazei, am realizat subit forţa realităţii referenţiale cuprinse în expresia scriitorului: literatura contemporană permanentizează un segment obscur al existenţei, un sentiment expatriat până la 1940 (data este aproximativă) la noi, şi anume agresivitatea, violenţa, abuzul actelor umane. Violenţa, însă, nu afectează doar aspectul pur lingvistic al literaturii, ci pătrunde în undele tainicelor referinţe, în abisul contenutistic, în „sufletul” literaturii. De aceea, această exprimare nu trebuie să se confunde cu simpla violenţă sau abuzul verbal. Conştientă de multiplicitatea domeniilor supuse violenţei umane (emotiv, lingvistic, fizic, sexual etc.), îmi asum dreptul de a trata aici, pe scurt, doar violenţa aluzivă, cu substrat sexual, a operelor de după anii 60. Este, aş spune, mai degrabă un abuz de natură sexuală care tinde să invadeze încet şi cert toate arterele literaturii, toate genurile şi speciile ei, consacrate sau în devenire. Dacă s-ar fi declanşat un abuz erotic, fapt care implică un anumit grad de senzualitate, nu se creea, probabil, o problemă de ontologie literară. Însă, cum efectul abundenţei aluziilor sexuale în textele literare nu este decât provocarea „asexualităţii” literaturii, deci absenţa senzualismului şi implicării afective în sentimentul evocat, intră în atribuţiile oricărui iubitor de literatură să pună stop-ul acolo unde este necesar. Prelungirea infinită a literaturii cvasi-porno este un semn al suferinţei acesteia. În consecinţă, gazda, deci literatura, intră într-un cumplit proces metastatic, a cărei unică şi evidentă şansă suntem noi, lectorii. Subversivitatea, negativitatea şi aspectele obscure ale operelor literare vor căuta să fie puse în evidenţă în acest modest discurs pentru a evalua, pe de o parte, natura şi cauzalitatea acestora, precum şi răspândirea lor între elitele literare româneşti contemporane.

Recuperând mesajul scriitorului francez este demn de notat faptul că, odată ce necunoscutul, misteriosul, fantasticul sau miraculosul, de care se ocupă pe larg T. Todorov, nu mai aţâţă interesul general al omului şi, deci, nu mai pot crea ambiţii autoriale, acestea ajung, imperios, să se piardă, iar vidul trebuie acoperit cu altceva. Un altceva artistic, care să suplinească necesitatea omului de a comunica. Literatura raţională a eului artistic românesc ce se exprimă după anii 60 umple acest gol de imaginaţie şi talent cu naturalul extins obsesiv la forme maxime de existenţă, de unde curg şi anumite vicii de scriitor sau ambiţii nefaste de personaj. Apar, astfel, personaje care adoră să vadă suferinţă sau să-şi provoace suferinţe şi dureri (la Mircea Cărtărescu, de pildă), personaje care îşi declară pe faţă viciile şi lipsurile psihice sau ticurile, exprimându-le ca pe acte de unicitate, de individualizare trufaşă, ego-maniacă (la Marin Mincu sau Mircea Dinescu) sau personaje care, sub auspiciile unei sincerităţi necesare şi autentice, descriu ambiţii personale sau îşi motivează plăcerile sadice sau morbide pe care le deţin.

„Naturalul” obsesiv al actelor şi al discursului romanesc şi poetic al acestei perioade a furat „faţa” fantasticului care umplea de haz şi morală literatura romanticilor sau a unor modernişti, de pildă. Proza fantastică, miraculoasă, magică, plină de imaginaţie şi de farmec nu mai are loc pe scenă. Discursul subversiv, de pildă, al literaturii din perioada comunistă are două mari ţinte: de a critica regimul sau de a alimenta pasiunile mai puţin expuse ale omului, adică de a discuta tabuurile. Cea de-a doua ţintă a scriitorului din acea perioadă, extinsă, apoi, şi la succesorii în materie, caută a fi doar o sursă de dezinhibare, de eliberare, de exhibiţie pasivă. Această formă de individualizare prin efortul îndrăznelii, prin brutalizarea limitelor, aflată în stadiu pasiv în perioada regimului, îşi permite un elan accentuat după anii 90 (epigonii lui Mircea Cărtărescu, de pildă) şi o gravă dezvoltare după anii 2000. Expresiile negative, sub forma maladiilor, inhibiţiilor şi, mai ales, a exceselor sexuale, devin o sursă de reală inspiraţie autorială în această perioadă. Naturalul este denaturat; excesul este en vogue.

Prin „naturalul obsesiv” înţeleg exacerbarea unor acte naturale, vicierea lor. De pildă, cel mai viciat act natural şi absolut este iubirea. Ca şi în ecranizările cinematografice, iubirea tinde să se devoaleze în literatură, să se demitizeze, să se excludă la nivelul semnificaţiei prin propria-i profanare. Să admitem că acesta este un parcurs firesc şi necesar pentru o posibilă redresare, pentru o mai abilă cunoaştere a stării (nu e o luare de poziţie personală, ci o exprimare generală). Aşadar, dacă expresiile anarhiei sexuale, expuse sau implicite la tot pasul în literatura postmodernă contemporană, ar fi necesare unei evoluţii intrinseci a literaturii, atunci este de aşteptat momentul final al acestor afronturi, pentru a calcula efectele şi a stabili concluziile. Însă, este uşor sesizabil continuumul textelor care comportă fără limite aceleaşi trăsături şi aceleaşi aplecări spre domeniul mascat al pornografiei. Dar dacă nici pornografia nu mai reprezintă o limită, care va fi timpul limitării şi care va fi punctul maxim al sondării umane? Căci nu exprimarea actului în sine ridică o problemă reală, ci lipsa de semnificaţii şi de reacţii pe care le provoacă nemediat şi subtil exagerarea trăirii, plonjarea ei în sfera obscenităţii. Dacă exagerarea unor manifestări fizice ale iubirii ia forme obscene în literatură, fără să jignească orgolii sau doar din simplă distracţie lingvistică, semnificaţiile pe care le pierde iubirea sunt mult mai mari. Ignorarea, aşadar, a profanării nelimitate a iubirii rupe contactul cu propriul spirit, cu propriile valori, cu absolutul, condiţii necesare pentru a nu ne robotiza. Admiterea actelor obscene, empatia cu anumite personaje conduc, inevitabil, la socializarea şi simpatizarea unei astfel de existenţe.

Pluralitatea violenţelor literare explică, în oarecare măsură, cauzalitatea multiplă a acestei necesităţi – ce se poate numi, prin frecvenţa ei, estetică. O primă motivare a acestei implementări în spaţiul literar este de ordin psihic, aşa cum spuneam anterior, căci exprimă o atitudine a individului uman în faţa vieţii. Existenţa este o necunoscută pentru om, cu toate că, în plan concret, suntem obişnuiţi să „trăim” într-un anumit fel, după nişte reguli prestabilite de şi în timp; însă, miraculosul sau supranaturalul unor fenomene şi evenimente traduc incapacitatea noastră infinită de noncomprehensiune sau, mai puţin aspru spus, capacitatea noastră limitată de a accede la realitatea absolută, la adevăr sau la celelalte valori pure. Astfel, agresivitatea devine o stare implicită a fiinţei în faţa necunoscutului, a misteriosului, înţelese drept categorii ale noncomprehensiunii raţionale. De aici reiese faptul că agresivitatea nu este o stare „chemată”, produsă voit de om, ci un produs automat al instinctului omenesc, care face parte din seria instinctelor de autoapărare. Tot astfel, violenţa – pusă, aici, dacă încă nu este clar, pe aceeaşi treaptă a intensităţii negative cu agresivitatea – devine o formă de supravieţuire prin apărare. Literatura nu este biologie, dar este, şi ea, un teren de luptă, o descriere a luptei pentru fiinţare. Pentru a avansa, scriitorul trebuie să-şi asume noul, inovaţia. Exagerările par fireşti, dar, până şi aici, trebuie să existe autolimitări.

O explicaţie secundară a ocurenţei violenţei de ordin sexual în textele literare ar putea fi expresia patologică a unei necesităţi de negativ, de integrare prin refuzul pozitivităţii. Sătul de un univers în care individul trebuie să se supună eticii, moralei şi pertinenţei, scriitorul îşi delimitează un spaţiu invers, perfect pentru dezarhivarea tuturor aspectelor de la care este oprit în timpul cotidian. Astfel, timpul diegezei personale devine accesibil doar celor asemeni sieşi, iar istoria se dezvoltă individualizant, original, dar nu neapărat şi comfortabil psihic (Paulo Coelho, de exemplu, în Unsprezece minute, recuperează statutul femeii cu vicisitudini excesive, prostituata).

În altă ordine, cauza acestei evoluţii poate fi o banală necesitate intimă a celui ce scrie pentru recunoaşterea publică, pentru ascensiunea succintă, dezonorantă şi efemeră în faţa alocutorilor, a lectorilor, a academicienilor, a iubitei sau a oamenilor, în general. Este denotabilă aici o oarecare intenţie comercială, spiritul negustoresc în acţiune fiind cel care preface literatura într-o marfă. Din acest unghi, literatura devine o modalitate existenţială, o formă de supravieţuire ca oricare alta, o profesie, devalorizându-se ca act de cunoaştere şi pierzându-şi substraturile artistice, „altruismul” scriitorului care scrie fără să-şi aştepte omagiile cade definitiv sub incidenţa legii talionului. „Dinte pentru dinte” şi carte pentru banii ori faimă.

Nu în ultimul rând, o motivaţie umilă, dar modestă, a acestor inserţii în textele actuale ar putea fi inconştienţa. Inconştienţa, însă, se plasează atât la nivelul cauzei, cât şi a efectelor. Scriitorul nu pune sub lupă efectele actului său literar pe termen lung şi nu ia în calcul posibilitatea reducerii valorice a obiectelor profanate. Agresivitatea implicită a unor discursuri sau cea mascată a altora impun o stare de fapt: simpatizarea patologică cu urâtul, cu spaima şi cu frica. Iar concluzia literaturii contemporane este că ea nu mai poate fi, în veci, un „spaţiu secundar”, un refugiu sau un „spaţiu complementar” al existenţei banale. Literatura şi-a retras acest drept. Ea mai poate fi, în cel mai bun caz, o atracţie.

Literatura nu mai este, prin urmare, un spaţiu magic sau al sacrului, aşa cum îi plăcea lui Eliade să creadă şi cum, tot el, îi oferea aparenţele necesare pentru acest joc. Marin Mincu, Mircea Cărtărescu sau Mircea Dinescu desacralizează scriitura – şi nu scrierea! – o scaldă în cele mai ambigue stări ale umanului, incită cele mai stranii forme ale obsesiei sexuale, îndrumându-şi succesorii la sufocarea sau înecarea literaturii originale, cu toate că, în cele din urmă, aceştia revin la discurs, căutând, parcă, să-l relanseze sau să-l scoată din mediul cabalistic în care l-au plonjat. Predecesorii lor, mai timizi – ce-i drept! – sunt, printre alţii, Max Blecher sau Anton Holban. Nu mă întorc, însă, la discursul interbelic, căci nu ăsta e scopul articolului. Reflecţie asupra abuzului sexual şi excluderea erotismului din textele româneşti, asta este, pe scurt, ţinta mea.

Marin Mincu – pentru a mă opri asupra unui singur exemplu – atunci când nu introduce direct nuanţele obscenului în text, ca în versurile Oricât de viril te-am fecundat/ femeie absolută, accentuează gândirea aluziţionistă a individului, provocând alterări ale semnificatului estetic, nu în direcţia negativă a acestui termen, ci în direcţia dualistă a lui, aceea de alte interpretări; fapt care nu ar trebui să afecteze extraordinar imaginaţia individului şi aşa agresat şi convins să renunţe de mult timp la religie, politică sau adevăr etc. Însă, ce se petrece cu publicul, mai puţin numeros, probabil, care-şi menţine, încă, echilibrul şi atitudinea decentă a spiritului, care preferă magicul, fantasticul şi adoră sacrul? Pe el îl repudiem, îl ignorăm? Nu e acesta efectul scontat, însă. Clar, necunoscutul nu mai este credibil. Imaginaţia nu mai face ravagii, iar fântânile cu talent literar nu se mai găsesc la orice pas. Atunci, despre ce mai scriem? Senzaţionalul ne-a mai rămas. Pe el mizează televiziunile şi toate formele media. De ce nu l-ar încerca şi scriitorul? La acest aspect făceam trimitere când elogiam analogia parţială a literaturii noastre cu televiziunea.

Printr-un acut simţ comun al comercialului şi dintr-o necesitate primitivă de popularizare, scriitorul se aseamănă vedetei de talk-show. Ambii caută să se surclaseze, să se pună bine în ochii celor ce privesc. Soluţia – deloc efemeră, căci mecanismul uman, abstras de la starea sa esenţial-religioasă şi morală, este atras doar de ceea ce nu poate realiza „toată lumea”, de ceea ce pare scos din tipare, extraordinar, imoral, superficial, şocant sau senzaţional – a fost, aşadar, apelul la şoc, emoţie şi senzaţie. Supraplusarea acestor acte în discursul literar a propulsat fascinaţia pentru obscuritatea activităţilor iraţionale, pentru agresivitatea textuală şi pentru violenţa carnală. Debutul acestor inserţii de natural obsesiv în context artistic are loc cu mult înainte de perioada postmodernistă, şi anume în perioadă interbelică, culminând cu poemele lui Urmuz. Sub sensibilitatea regimului socialist, însă, excesele – dacă nu sunt de natură să elogieze sistemul – sunt suprimate temporar. După anii 90, literatura şi literatorii îşi reiau anticele plăceri şi le împărtăşesc cu ceilalţi  exhibiţionişti, pledând din spatele paravanului livresc fără teamă căci discuţia este protejată de indirecta întâlnire a autorului cu lectorii.

Literatura postşaizecistă afirmă o necontenită spaimă a omului în faţa metamorfozei terestre şi tehnologice, iar singura armă a sa rămâne cuvântul. Arta cuvântului, literatura, devine spaţiul făţiş al sângerării artistului, solidară altor arte, de altfel (muzica, de pildă, cu apariţiile tipului hip-hop sau heavy metal sau pictura internaţională, cu expresiile suprarealistului Dali, între care multe recurg la agresivitatea sexuală etc.). Nu de violenţa fizică este vorba, în mod necesar, aici, ci de violenţa nespusă, noncretizată, experimentată de om dintr-un impuls primitiv de supravieţuire. Căci omul caută să supravieţuiască într-un mod cât mai original, să se individualizeze şi să se diferenţieze de părinţii lui, de vecinii lui sau de orice alţi semeni. Iar când nu mai are nici Credinţă, ca substitut al Speranţei, scriitorul, implicit individul uman, în genere, apelează la orice altă formă de evidenţiere posibilă, precum etalarea dizgraţiei, a urâtului, a angoasei sau a viciilor, motivându-şi opţiunea prin statagema sincerităţii textuale! Nimic exacerbat până aici. Dar situaţia în literatură devine similară situaţiei generale din media. Literatura tinde să se pornografieze. Nu spun nimic nou, căci au mai zis-o şi alţii şi nu le-a acordat nimeni atenţie. Cu toate astea, asemenea articole sunt o concluzie evidentă a cotidianului contrafăcut – demult ieşit de pe aleea normalului ori a naturalului, în care încercăm, epuizaţi, să ne ducem viaţa – dar şi un pretext de avertizare asupra faptului că TREBUIE, urgent, să facem ceea ce americanul rezumă în cuvintele: It̛ s time to wake up all!

E. V./ ian. 2011.

 

 


[1] Guy de Maupassant, Frica în Nuvele fantastice, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2007, p. 127.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou