~Victoriţa Duţu: „Cinci imagini ale conştiinţei“

PRIMA IMAGINE

Repet cu încetinitorul pe ecranul imaginaţiei propria mea închipuire. Eu sunt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă  aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cântă în pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun : “v-am cântat din fluier şi nu aţi dansat”, nu v-aţi bucurat, nu aţi râs, mai adaug eu.

Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atât de frumoasă şi eu mâncam, mâncam, o mâncare bună, albă , parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zâmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zâmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zâmbit şi eu am zâmbit, ne-am întâlnit amândoi zâmbetele şi ne-am aşezat împreună la masa aceea.

Suntem în deşert şi eu am mâncare şi apă, vine el ostenit, zâmbitor, iubitor, eu sunt un copil. Eu am mâncarea  aceea bună, bună de tot, care este o mâncare cerească. Iar eu îl invit să ia de la mine, să mănânce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine şi cu un prim gest mă îmbrăţişează, mă sărută frăţeşte pe frunte, pe faţă şi-mi strânge mâna în sens de mulţumire şi de prietenie, după aceea îmi ia toată mâncarea, o mănâncă toată, bea toată apa şi mie  nu-mi vine să cred că mănâncă tot, fără să întrebe dacă eu am mâncat, fără să mă întrebe dacă nu-mi este sete, dacă am băut apa. Şi eu nu am putere să-l opresc , nu-i zic nimic, nu-l opresc, mie gestul lui mi se pare cutremurător. Pleacă fără să-mi mulţumească, apoi se întoarce, fărâmând farfuria, rupându-mi pătura pe care stau. M-am aşezat pe nisip şi el mi-a tras o palmă peste obrazul stâng, încă o palmă peste obrazul drept, un picior în burtă şi cu o privire dispreţuitoare, oribilă mă scuipă în faţă iar eu îngheţ , nu atât de loviturile lui cât de privirile lui.

IMAGINEA A DOUA

Rămân răvăşită  în drum, având în memorie primul lui gest, al zâmbetului, al strângerii de mână, al sărutului pe obraz, acea căldură a respiraţiei şi a mâinii care mi-a strâns mâna, într-un gest prietenesc, şi cad în stare de vis, pentru că nu pot suferi o asemenea stare de fapt a realităţii. Privirea aceea demonică pe care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie privirea mea, până nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald pe care eu stau.Totul merge până la mutilare, până la anihilare. Şi conştiinţa mea ca să poată accepta asemenea realitate exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată hiperbolic. El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop, cu o lumină roşie care mă anihileazã, nu mai pot gândi. Pe jos numai  cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în ea ura. Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc, iar el dispare ca şi când niciodată nu ar fi fost, dar rămâne în mine parcă veşnic.

Am rămas leşinată în nisip, dar am încercat să scriu cu degetul pe nisip, desenam în cercuri, asemeni privirii mele care se învârtea în gol, asemeni gândurilor mele cere se învârteau într-un cerc haotic. Nu mă puteam scula de jos, deliram. Trăiam  acest gest care este unul al urii, o muţenie a cuvântului meu lăuntric, iar o trecere atât de bruscă de la bine la rău, nu poate fi decât ceva demonic.

Tot ce atinge el cu privirile sale murdareşte, distruge, tocmai pentru că gesturile lui, gâdurile lui sunt demonice. Egoismul are ceva demonic în  el. O, Doamne, când mă ridic de jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a schimbat. Totul este la fel. Dar eu în conştiinţa mea sunt alta , parcă aş fi fost în pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii. Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sunt aceeaşi, mâncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sunt cioburi pe jos. Eu sunt flămândă, aproape să leşin şi am în mine culoarea urii. Da, Dumnezeul meu , urăsc!!!!!
IMAGINEA A TREIA

Leşin şi visez o scară pe care trebuie să urc. Simt că  dacă o pot urca , ajung la prima imagine   şi voi putea schimba această trăire a dezastrului şi a foamei. O scară  pe care eu o văd cu multe trepte şi eu chiar urc pe ea , urc. Dar cine îmi dă putere să urc, cine? Fiecare bucată de ură pe care o rup şi o las să cadă în jos, în neant, acest efort al rupturii, mă înalţă pe o noua treapta. Eu parcă aş fi încadrată într-un paralelipiped de piatră şi piatra aceasta gri şi murdară înseamnă ura. Dacă dau jos câte  o bucată din acest trup diform în lumea visului, în realitatea minţii înseamnă că am urcat o treaptă. Da, da, am urcat încă o treaptă! Nu mai sunt în deşert, sunt într-o altă realitate, într-o altă existenţă a minţii. Ura prin acest trup de piatră mi-a prins copilăria prizonieră. Nu există uşi, nu există lacăte, doar cu puterea minţii trebuie să fărâm acest înveliş care mă îmbătrâneşte, care mă împiedică să vreau să urc scara  copilăriei şi să mănânc până la urmă mâncarea care mi-a fost dăruită. Dar oare când voi ajunge acolo? Şi această imagine de chin al urcuşului este continuată cu o altă imagine.
IMAGINEA A PATRA

Eu ajung, ajung, ajung acolo unde  totul îmi este pregătit. Exact aşa ca înainte. Faţa de masă albă, curată , mâncarea limpede, clară. Parcă totul acum este stabil, nimic nu mai este neclar, sunt un copil , dar copilăria îmi este ascunsă.  Eu sunt îmbrăcată în haina maturităţii. Eu vin parcă de departe  privind la hrana care îmi este pregătită de mult, de foarte de mult. Mă îndrept cu nerăbdare spre ea. Chiar o iau în mână cu admiraţie, cu satisfacţie pentru că am ajuns în sfârşit la ea. Dar privirea aceea demonică apare din nou cu învelişul de piatră, de ură, de bătrâneţe şi-mi este din nou teamă , teama mă cuprinde din nou şi pune stăpânire pe mine. Îmi este frică să duc mâncarea la gură, dar dintr-o dată , nu-mi este teamă să privesc demonul în ochi, omul rău care este din nou prezent, din nou pregătit să ucidă, să lovească îl pot privi. De data aceasta omul are o armă ucigătoare în mâini. E pregătit să ucidă dacă mă ating de mâncarea aceea. Eu îmi dau seama câtă nevoie am de ea, cât îmi este de necesară. Mâncarea aceasta mi-a fost dată din nou şi eu nu pot ajunge la ea, poate că nu pot să lupt pentru ea, m-am gândit eu.

El vine spre mine aşa cum îl ştiu. Dar eu ştiu acum că  acest zâmbet, că acest glas cald şi frumos care poartă în el culorile dragostei, acest zâmbet e gata să ucidă. Mă uit la omul hoţ care vrea să-şi însuşească ceea ce nu este al lui, ştiu ce va urma şi atunci îi dăruiesc lui mâncarea mea. I-o dau lui să o mănânce de bună voie chiar dacă eu pot muri dacă nu o am. El o mănâncă şi eu ştiu că după ce termină, flămând va sparge farfuria şi mă va lovi. El face mereu acelaşi lucru. Nu se schimbă şi nu se satură niciodată, e mereu şi mereu flămând! El însă trăieşte un fel de stare de indispoziţie pentru că nu mi-a mai luat mâncarea cu forţa ci i-am dat-o de bună voie şi acum simte nevoia să lovească, dar mult mai năpraznic.

În clipa în care e pregătit să lovească, în locul mesei ce mi-a fost pregătită apare scara luminoasă din mintea mea pe care eu trebuie să urc. Chiar dacă lipsa mâncării mă slăbeşte şi nu am forţa să urc, să mă îndrept către scară, chiar dacă trupul meu nu mă ajută de loc, mintea mea e mult mai puternică şi eu chiar pot să urc, pentru că eu ştiu că El, El, cel nevăzut este cu mine. Şi eu chiar urc! Parcă urc într-o altă lume, în care mâncarea aceea atât de bună şi de frumoasă şi dorită de mine şi de acel om,  pentru mine şi pentru conştiinta mea nu mai era atât de importantă, nu-mi mai era necesară. Stam şi mă minunam, pentru că mâncarea aceea trebuia dăruită şi asta am şi făcut, dar cât de greu îmi venea  să dăriuesc tocmai ceea ce mie îmi era atât de necesar!

Omul priveşte înmărmurit pentru că nu mai poate lovi. El priveşte la scara pe care eu am urcat şi eu privesc mirată la el pentru că el nu-mi mai poate devasta conştiinţa. Iar eu agăţată de această scară continui să dispar de la faţa lui, ca şi când nu aş fi fost niciodată. Eu dintr-o dată nu mai exist pentru el, de fapt el nu mai există pentru mine, pentru că eu sunt eliberată, el nu mai este în mine la nivelul memoriei, ca până acum, ci doar eu exist pentru el la nivelul mirării, şi el nu poate să mă uite.

Scara aceea mă duce departe, foarte departe, dacă eu urc pe treptele ei, urc într-o realitate în care amintirea răutăţii altora nu mai are nici o consistenţă. El pentru mine nu mai există. În schimb, el pe mine nu poate să mă uite, pentru că el poartă cu el , toate răutăţile lui  la timpul prezent. Asta e până la urmă pedeapsa care se acutizează în timp.

IMAGINEA A CINCEA

Eu nu mai privesc înapoi şi numai el găseşte paralelipipedul de ură, gri, urât , de piatră, de pământ, şi se cuibăreşte acolo ca într-o colibă. Îşi face casă în ura pe care eu am părăsit-o, în ura la care eu am renunţat. Ura a fost un trup pentru mine la care eu m-am desprins şi în care am reuşit să nu mai trăiesc. Dar el şi-a făcut din acel trup al meu, al urii mele, o colibă în care stă la pândă ca să ucidă din nou pentru mâncarea pe care nu şi-o poate procura singur şi o doreşte mereu de la alţii.

MORALA

Pănă la urmă ca să poţi fugi de rău trebuie mai întâi să te confrunţi cu el, să-l suporţi un timp cu tine după care el pur şi simplu dispare. Pentru omul care ţi-a făcut rău tu ai să exişti mereu la nivelul conştiinţei sale, de la un timp nu ai să mai pleci de la el , şi asta se va întâmpla tocmai atunci când tu l-ai uitat definitiv. El pentru tine nu mai există, dar de la un timp tu exişti pentru el veşnic, asta este până la urmă pedeapsa.

VICTORIŢA DUŢU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou