~Lucica Sava: „Inepuizabil“

INEPUIZABIL

Te-am dorit de atunci, Vreme.

Meri se desfăceau în arc stelar.

Pomi erau sfeşnice

încrustate în metal galben.

Picurau răşini în palmele mele.

Cerul dănţuia cu muntele bătrân.

De atunci te-am iubit,

în vâlva ce o dădeau alte patimi,

în jurnalul celor şapte zile

şi nopţi săptămânale.

M-am bucurat de tine,

consumându-mă

până la puls cardiac,

cu tentativa de a salva

suflet din dărâmături.

Serafic peisaj, de multe ori, Vreme!

În tainele tinereţii m-ai purtat

când picioarele îmi erau puternice

şi nu lăsam să se strecoare

în minte gând nebulos,

încumetându-mă

să ţin piept unui infinit.

__________

COLIBA DRAGOSTEI PARASITE

Totul era gol la casa părăsită.

Nu exista faţa de masă, nici perdea

ascunzând chip de fiară din pădure.

Pe masă ceşti nu abureau.

Podele aveau vopseaua scrijelită,

de parcă animale sălbatice

trecură pe aici, cu unghii ascuţite.

Nu exista preş pe care să calci,

nici vreun pat pe care să stai.

Atârna de perete pătură mâncată de molii.

Ţi se făcea frică.

Pustietatea devenea o prezenţă,

dialogând fără să vrei cu ea.

Într-un colţ  se zărea o laviţă prăfuită,

în care se afla o rochie de mireasă.

Cineva făcuse nuntă aici,

se iubise,

lăsând numai timpul să pătrundă

în umbra unui opaiţ

cu lumină împăienjenită.

În zgomotul uşii trântite de vânt

ultima urmă a unei dragoste, dispărea.

__________

MANSARDA

Ai stat la mansardă, la casa

unde împrejmuiau gardul, conifere

şi mirosea  ameţitor.

Ai avut fragi din umbra pădurilor,

umbră care călătorea cu noi.

****

Acolo ai gravat tăcerea,

 guvernantă a lecţiilor contemplative.

Purta mireasma florii de câmpie.

Îţi aşezai costumul şi plecai

ca oaspete, onorând  invitaţie.

Gustai la masă praline.

Ţi-au plăcut dintotdeauna.

****

Te-am auzit foşnind în noapte lungă

pe scaunul unde ai stat, treaz.

Vântul trecea izbindu-se de casă,

geam ai deschis

să poţi lua în palmă curentul nopţii.

Ceasul de pe perete se ascundea

în numere ce nu se divid.

****

Unde se înălţau Zorele în funie groasă,

cerul ţi-a atins umerii.

Astre s-au lăsat pe pat.

Lacrima se încurca în sprânceană.

****

Când timpul a păstrat esenţe

eu te-am avut aproape,

te-am simţit.

Inundat ai fost cu aroma de fragi.

Nu iţi era tăcerea Garoafă a morţii,

doar guvernanta

ce te învăţase să fii,

să gândeşti fără cuvinte.

Şi ai iubit această femeie distinsă.

****

La mansarda unde ai atins cerul,

când noaptea nu a improvizat nimic,

când în insomnie ai privit-o,

eu am ştiut

că nu îţi mai doreşti nimic.

___________

ASFINTIT

Cineva a deschis poarta.

Nu a bătut în ea ca un oaspete

ce aşteaptă să fie poftit,

ca un călător ce pleacă

dacă nu i se deschide.

A venit cu un miros din dumbravă.

Cu mâini timide pe clanţă,

a deschis uşa şi a intrat

lăsându-se pe o laviţă, obosit.

Avea chip de cerşetor,

şi îmi întindea mâna,

prezentându-se

ca vânzător de mărunţişuri.

Însă nu avea ceva de dat

şi nici de cumpărat,

nu zăream în palma lui vreo monedă.

****

Am bănuit de ce se afla aici.

Avea cu el Asfinţitul , care

însemna sfârşitul călătoriei mele,

căci îmbătrânisem prea mult.

Şi peste acest prag nu trecuse nimeni.

****

Poate aş fi putut fi o excepţie

şi a venit ca o ispită

să mai cer vreme.

Nu a vorbit de ce

nu a aşteptat să îi deschid.

Îl ştiam că umblă

pe strada mea, de tânără.

Era un cerşetor ce nu inspira milă.

Şi acum stăteam aproape de el.

Nu exista frică,

căci pentru a o înfrânge

mă pregăteam demult.

tratând-o ca pe un lucru firesc .

Moartea era de fapt un mărunţiş

şi mi se amintise.

De asta  mă vizita chipul de cerşetor.

Uitam că  aveam

preocupare pentru lucrurile

care nu sunt mărunţişuri.

___________

PRESIMTIRE REA

O umbră se forma,

mă prindea în tendoanele eterice

ducându-mi trupul într-un

prizonierat al spaţiului deşertic,

împrejmuit de cactuşi,

de noapte înfricoşătoare

din cauza fiarelor sălbatice

care se sfâşie pentru o pată de apă,

cu impresia că nisipuri mişcătoare

se formau sub talpa mea,

fugindu-mi pământ de sub picioare.

Gânduri stăteau ghemotoace

sub plapuma lor,

din pânza întunericului

ce înspăimânta.

Era noapte în care cerul

devenise aparat de sudură.

Se descărca

de fulger şi tunete devastatoare,

bolta se rupea din rădăcini.

****

Umbra mişcării mele

se forma din imaginea unui haos.

Liniştea se afla undeva

în drumuri ale minţii,

spre care nu puteam aluneca.

Se imprima umbra

printr-un rid, a câta oară?

Mamă vitregă se arăta, noaptea,

pentru tihna de care

era responsabilă.

Umbra se lăsa

pe fiecare urmă de sanda,

pe pământ electrocutat de fenomene,

pe nisipul deşertic unde

ploaia era o mană cerească.

Nedesprinsă de umbră

era umbra ei.

Poate îşi vor schimba locul

în altă noapte, alt haos.

__________

ODATĂ

Odată te opreşti

ai coatele julite printre cărţi.

Chip a ostoit în biblioteci

şi în saloane cu feminine cochete,

ce veneau să îşi facă coafuri la modă,

unghiile  fosforescente.

Acolo ţi-a fost munca

neavând de a face cu vocaţia.

Răsfoieşti reviste avangardiste,

aşteptând neutru, rândul

la vreun serviciu birocratic,

la un cabinet particular.

Nu mai duci focul prometeic,

dorinţa de a experimenta

Devii confuz în vârtejul timpului.

Rostogoleşti amintiri

ca picături de ploaie din Palmieri

umbre californiene, unde

băile de lumină sunt tandreţe,

nu doar soare.

Te opreşti punându-ţi în talere

judecăţile în stil clasic.

Te fulgeră hipnotic memoriile

întorcându-te

unde eşti altul dat tot tu.

Ai avut de aflat secrete

din mai multe sertare,

pentru a le tălmăci,

alegând după deprinderi,

după închipuirea unui vis potrivit.

În aer exotic de Portocali,

pe insula de vegetaţii, ai obosit.

Şi lumina deşertică

a devenit exagerată pentru tine.

Pui în cumpănă sublimul

şi deşertăciunea vremii.

De unde ai pleca şi unde ai rămâne.

__________

REVELATIE

Aflam lumină,

muşcând ca dintr-un măr

fără coajă tare.

Nu mai plăteam tribut pământului.

Îmi lăsa viaţa la îndemână,

fără a mai experimenta ceva .

Aflam lumină

după un întuneric grosolan,

când Timpul era prins

în subiecte tabu şi ermetisme.

Atingeam lumina.

Era peste tot.

Înfăşura suflet umil,

îl scotea din umbre.

Vegheau asupra mea îngerii.

Le ştiu nume.

****

Lumina asedia noapte.

O vedeam

prin ciutura de la fântână,

pe buzele unor drumeţi osteniţi.

Aflam lumina

dintr-o vorbă a unui anonim

găsit la uşa mea.

Căuta în seară o adresă.

Timbrul său duios

dădea empiric, revelaţii.

****

Aflam lumina

în simţurile mele însângerate.

Scăpa sufletul

din corsetul imaginaţiilor,

căutându-şi feminitatea.

Avea gust lumina, de măr aurit,

dezvelindu-l de coji, cu răbdare.

___________                                                               

LIBERA

Când liberă nu mă pot rostui

şi-i teamă de lucruri macabre,

de magma unui pământ,

de tot ce poate fi un cuvânt,

în dor mai pot stăpâni timp

cu streaşini la casa din vreme.

****

Pe libertate paznic nu este.

Ochii duc oaze şi jungla unui vis.

Dorinţe îmi sunt oseminte,

pământul le ia,

le duce-n abis.

****

Singură nu mă pot rostui.

Cuptoare cu pâine dospită

mi-i cerul senin,

când pot izbândi

să trec de lucruri

aflate pe muchii de cuţit.

şi pot să desfac ceaţă pietruită.

****

Când viaţa îmi e orânduită

nu de o lume

numai de liber-arbitru,

îmi pot rostui destin,

fără să-mi acord circumstanţe

la tot ce greşesc.

Când singură nu-s, nu exist,

nu pot dărui,

nu pot primi

şi-i teamă de boală,

de o sminteală

nu de ceea ce voi deveni,

accept rostuirea spovedirii.

Înţeleg mai mult viaţa,

întrebuinţînd fiecare fărâmăa ei,

că ea nu se plăteşte,

nu are monedă.

Se rostuieşte cu libertatea divină

după un înţeles propriu.

___________

AMPRENTE    

E dragostea o casă

în care intri şi-i cu podele de stejar

cu aerul de istoria tablourilor,

în care sunt portrete,

şi cu verandă de Muşcate,

unde clanţe au amprenta duioşiei,

cântecul mamelor noastre.

E dragostea un prag

unde calci şi tot ai mai rămâne,

cu sunetul pădurii, cuverturi de lână,

ierburi pe care le respiri la geam.

O casă în care,

la intrare-i cerul

când seara coboară-n zori de zi,

unde-i balconul floră

cu miros curs în varul din perete.

E dragostea o casă.

Şi nu ai mai pleca, de mâini

i-au făcut bârne,

să nu se prăbuşească, când

se va stinge jarul unei frumuseţi.

         ____________

IERI

Cât a rămas din ieri,

ce lucru prefăcut în mister,

în goana către un simţ epicureic?

Ce ai căutat în senzualitate

când onoruri ţi le aduce raţiunea?

Ai proza idilică într-o frântură

a timpului fără calendar.

Ai ceva ce nu poţi opri.

Azi va fi mâine, mereu altceva.

Cât colb s-a adunat de ieri până azi,

câte idei s-au făcut scrum

cu focul ţâşnit în vânt eolian?

Curăţind mizeria minţii, în drum

spre-un festin te-ai grăbit.

Ai iubit dimineţi de ieri,

ştiind că nu se vor repeta.

Ai pus cerul  pe buze însetate

de învăţătura celor ce îi iubeşti.

rămânând cu judecata dreaptă,

cu dicţionar, nu de neologisme,

doar cu lucruri ce vin din eternitate.

LUCICA SAVA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou