~Baubec Izzet: „Neantul nevrozei“

EA

Seminţele anotimpurilor se retrag în ţărână

Şi vocea chemării se naşte-n nefiinţă,

Ah, suflete, ce disperare s-aştepţi:

Umbra suflând a mireasmă pustie.

Ea e pierdută în marea de raze,

Plutind spre ţărmurile sfinţite de aripi

Şi zborul meu se pierde în valuri,

Şi gândurile mele mărşăluiesc spre zare.

Ea e nisipul clepsidrei, e strigăt de corali,

E o meduză aşternută peste abstract

Şi nimicul e vidul ei, şi cerul e

Culoarea ei, ochii ei, sufletul meu.

Pe norii saltului în asfinţit

Şi-a coborât, paşii ei de lumină…

Şi vălul ei de mister se îngroapă

În versurile mele.

„Eu n-am să plâng, n-am să vărs

Şi ultima picătură de viaţă,

Eu n-am să te chem iubito

În focul în care dansează dervişii.”

Ea este sarea ochilor mei

Şi amarul ce-l înfrunt.

Eu sunt cuiele înfipte în palme

Şi coroana de spini pe aura sufletului.
_______________

DESCOMPUNERE

Dumnezeu nu e mort

Dar l-aţi omorât.

L-am omorât şi eu în sine

Robindu-mă cătuşelor şi frânghiei de la gât.

Poezia e moartă.

A-ţi ucis-o voi,

Am ucis-o şi eu

Când i-am dat viaţă din propriul pântec.

Şi dragostea e moartă

Când ne-am ridicat altare de sex,

Şi ne-am dezlănţuit în orgia nebună.

Ne descompunem în falusuri mirosind a pucioasă.

A mai murit cineva?

Timpul n-a murit:

Ne măsoară căderea în plăcere

Şi moartea ce ne bate la geamuri.

A înviat cineva?

N-a mai înviat nimeni de 2000 de ani,

Sau poate a-nviat antica Grecie,

Sau Babilonul, Lesbos sau Sodoma?

Deci, ne descompunem,

Şi Universul se extinde

Ca să ne lase în urmă, acoperiţi de praf stelar…

_______________

NEANTUL NEVROZEI

Dumnezeu mi-aruncă neantul orb,

Ce-l sorb nesimţind decât gust de praf cosmic,

Ce infim sunt, ce necurat ca rana Pământului,

Ce zeu neputincios, înlănţuit în valurile clipei surde.

Mă simt ca un vierme târându-mi leşul

Printre crepuscurile stelare ale Domnului,

Înlănţuindu-mi subconştientul cu oase,

Cu plăgi, cu neant avid de mine, de umbra-mi.

Cine e el? El e uitarea, ochii închişi, capul plecat.

Cine sunt eu? Eu sunt cărarea, spinii, aghiazma,

Sunt marea ce se zbuciumă nestinsă,

Sunt carnea ce se descompune-n rătăciri.
_______________

MĂ CHEAMĂ MORMINTELE

Mă cheamă mormintele

Cu cuvintele,

Cu un foc de suflet

Ca un fior transcendent.

Mă simt şi nu mă simt,

Mă cuprind şi nu mă cuprind,

Mă-nfăşor cu un gând

Mă desfăşor cu un vers,

Din cupa veşniciei bând

Mă arunc în Univers.

Şi mâna o împlânt în cer

Şi piciorul în pământ,

Să-mi eliberez piciorul în eter

Sau să-mi las mâna pe pământ?

Nu ştiu, totuşi e cert,

Că sufletul mi-e inert.
_______________

ŞI TU NU VII

Munţii în zare sărută poala cerului,

Norii întunecaţi împung zările,

Şi eu stau la marginea eterului

Visând codrii, izvoarele şi mările.

La marginea lumii bombele zguduie

Acest tavan ancestral şi rece,

Păsările rănite tăcute cad

Şi sufletul meu se pregăteşte să plece.

Umbra mea, agăţată de perete,

Împleteşte o pânză transparentă,

Afară oameni în cete

Se dezlănţuie în hora dementă.

Şi tu nu vii, mare de culori,

Să mă scalzi în valurile-ţi firave,

Eu zac undeva eşuat la ţărm

Cu sufletele mele, nebune şi grave.
BAUBEC IZZET

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou