~Iarina Copuzaru: Poeme noi-

DEFECTIV DE IDENTITATE

Cu tine nu ştiu să fiu eu,

mi-e teamă ca nu cumva

să greşesc,

să glumesc atunci când

tu aştepţi să fiu serioasă,

Ca şi cum bucuria ar însemna

Efortul de-a nu fi trist

Sau viaţa –efortul de-a nu muri.

Cu tine nu mă mai cunosc,

Încercând să mă dezbrac de pesimismul identitar,

De oglinzile pe care le port

În locul epidermei,

Ca şi cum aş putea să-ţi reflect imaginea

În sufletul meu.

Nudul meu se-acoperă

Cu gaura cheii prin care-l priveşti,

Secretul meu înseamnă doar

Tot ce nu mai pot fi.

Cu tine nu mai ştiu să mă ştiu

Şi mi se pare că tot ce am

Înseamnă efortul de-a nu pierde nimic,

Ca şi cum nimicul acesta ar fi

Mai important decât mine…
_________________

DESPRE HETAIRE

Avea barba alungită de prea mult alb,

De întelepciunea valorilor pe care şi le conferea,

De părţile animalelor, de culori,

De divinaţie, de memorie şi amintire,

De filosofie.

Forma sufletului său era intelectul,

Iar legatura cu realitatea era un silogism.

Şi-a exprimat fiinţa prin fiinţare

Şi astfel totul a derivat din substanţă.

Prea complicat…

Şi totusi, acest spirit a mers

În patru labe în faţa prostituatei Phyllis,

Subjugând înţelepciunea universală frumuseţii,

Chiar el, marele Aristotel.
_________________

Liniştea Din Crochiu

e în joc un orgoliu actoricesc,

un teatru de păpuşi ce mânuiesc păpuşarii,

un email pe care nu ştiu cum să ţi-l trimit,

fără adresă,

fără subiect,

doar cu un conţinut al

unei singure amintiri.

e un loc lipsă,

poate între mine şi sufletul meu,

poate între mine şi iubire,

despre adevăr, nici nu mai are rost să spun

câte locuri ar trebui să schimb cu alţii.

e un dans din care mi-ai arătat începutul

şi m-ai lăsat să-mi imaginez

cum ar fi dacă l-am dansa amândoi,

poate călcându-te agresiv, la început

pe picior, apoi pe nervi,

apoi pe coardele subţiri care

ne leagă…

o altă lume până la tine,

mimesis, flori şi albine care se imită,

se înţeapă până în raţiunea mea,

până în durerea asta nefirească pe care-o

alung chemând-o.

e o atmosferă ce ne respiră adânc,

o aşteptare ilogică de-a mă refugia

în liniştea din crochiu.

_________________
PAŞII MEI PE SOL

Mă înalţ.

Din jăratic mă ajunge din urmă sunetul,

Mă înfăşoară de mijlocul lucrurilor,

De gâtul esenţei, de mâinile care arată spre mine.

Mă ajută să cobor;

De ce e un ajutor?

Pentru că zborul nu-i pentru cei neiniţiaţi,

Ca mine,

Ca paşii în galop ai calului ce mă poartă.

Pe Sol, aici îmi e menirea, pe acesată notă de lut

Unde trăirile de jazz mă răpun,

Deşi mă apăr c-o Armură antropologică;

Ea mă alunecă pe sub piele,

Pe sub fiinţa mea incompletă.

Aud -e de-ajuns pentru o viaţă-

Eternitatea cum mă-ntinde ca o coardă,

Glasul muzicii care poate-oi fi eu.

Ea mă rupe exact când începusem

Să-nvaţ propriul meu cântec

Şi rămâne în urma mea, aşa, un ecou subtil,

Un pământ fără voinţă şi reprezentare.

______________

CĂSĂTORIA CA O PIESĂ DE TEATRU

Te rog… nu mă mai trezi aşa devreme,

Paşii tăi sunt grei, prea cu zgomot de

serviciu, Măcar lasă-mi mirosul de cafea

În somnul meu tranşant, cu aspect de lene,

Ridică-te mai uşor din pat, nu mă atinge,

Nu trage după tine rochia mea de

Noapte albă, pe care-ai scris

Când nu aveai destule coli. Hai, nu mă enerva

Cu râsul tău simpatic de tigru de jucărie,

Făcut cadou când ţi-ai amintit de

Ziua mea, cu un an mai târziu.

Nu te-mpiedica de copertele

Pachetului de ţigări. Acolo sunt scrise

Întâlnirile, conversaţiile care-au făcut

Cunoştinţă conştiinţelor noastre.

Aşa că lasă-mi tălpile din mâinile tale

Moi, ca două clătite pe care mi le

Pregăteşti la micul dejun.

Crede-mă, sunt foarte ocupată azi,

N-am timp nici să-mi cumpăr ciorapi,

Îi „lipesc” cu ojă roşie, deşi

Sunt transparenţi.

Sau mai întinde-te şi tu lângă mine,

Nu vezi că dorm? Nu-mi auzi

Respiraţia intensă prin teatrul pe care-l

Visez? N-am voie să greşesc,

Începe Şcoala nevestelor, iar eu

Sunt Agnes, îmbrăcată în epidermă

Roşie, cu gâtul ca o eşarfă din

Recuzită şi cu ochii inocenţi şi

Somnoroşi, întrebând pe unde se

Fac copiii? Pe ureche? Nu-mi sufla acolo,

Mai lasă-mă până scriu bileţelul acesta

Şi-l arunc, cu un bolovan, în

Capul iubitului meu. Altfel nu se poate,

Toţi spectatorii o ştiu şi râd

Cu gura ta cu care aproape m-ai

Trezit. Nu mă muşca, am deja

Un semn din naştere pe umărul

Acesta cu care port alţi bolovani.

Pleacă odată, dragostea mea,

În secolele vitezei

iubirea trece repede.

Acum cortina cade şi, ca prin vis,

Am învăţat să fiu nevastă,

Dar încă nu vreau să deschid ochii,

Nu vezi ce frică îmi e

Să păşesc în afara scenei?
_________________
TRANSPOZIŢIE

Fiecare culoare de pe şevalet
Picură cîte-o melodie,
Peisajul din tablou se-ascultă, nu se mai priveşte;

Carul cu boi se leagănă în ritmuri de blues,
Gioconda îşi umflă pieptul cu note înalte,
La Cina cea de Taină se-aude jazz în surdină;
Rondul de noapte se face fredonat
Şi Femeia floare îşi scutură petalele ca nişte acorduri;
Bătrînul chitarist îşi apleacă urechea
spre tinereţea compoziţiilor sale,
Dansul perdelelor tresaltă la fiecare sunet
Şi Umbra Sfinxului de nisip îşi cîntă singură tristeţea;
Păcatul primordial a creat înalturi pentru muzică,
Iar pe Poteca către cimitir vom merge cu toţii
Lăcrimînd melodii…
_________________
EL PURTA BATISTĂ ŞI PĂLĂRIE
Cine să fiu? Ceasul tău de la mână,
Sunetul alarmei pe care-o punem noi
Pentru când vom muri. Normal,
Trebuie să ne trezim înaintea acelui moment,
Să ne verificăm agenda: suntem liberi în
Ziua aceea, amânăm, o plătim să ne caute
Mai târziu? Cum pe cine?
Suflarea care mi l-a luat pe bunicul
Şi care s-a îmbrăcat în costumul lui bun,
Cu batista albastră în buzunar
Şi cu pălăria purtată, o viaţă, deasupra
Unui vis, a unui cronometru
(aşa cum se mai numeşte mintea noastră),
cu pantofii lui negri,
Ce curaj să te aranjezi cu hainele altuia
Şi să mai şi pleci cu el pe drumul
Pe care a mers multă vreme să-şi
Plângă părinţii.
Moartea e plină de laşitate,
Nu îndrăzneşte să ne lase
Nici măcar câteva secunde
Să ne luam rămas bun aşa cum trebuie.
Se grăbeşte spre casa altuia, căci nu cred
C-a reuşit să se stabilească undeva,
Vă spun eu că n-are timp, e tot pe drumuri,
Şi încă pe ale altora,
N-are conştiinţă sau identitate,
Moartea e un simplu obicei,
Nici măcar nu e inedită,
E un orb care are nevoie de noi, ologii,
Pentru a ne putra în spate,
Ea e tristă şi singură, se amăgeşte că
Omul i-ar putea deveni prieten,
Mai e şi naivă dacă-şi imaginează
Că această fiinţă nu poate fi mai perfidă ca ea,
Moartea e un cuvânt înfricoşător
Şi asta o doare, că niciun mare poet
nu-i compune poezii frumoase,
că nimeni n-o compătimeşte;
O face să-şi piardă cumpătul şi
să-l implore pe Dumnezeu s-o înlocuiască,
Ea e de fapt demnă de milă,
Un simplu transportator de suflete,
Ia de aici, duce acolo şi îi e ciudă
Că nimeni nu cinsteşte numele ei.
Se-ascunde în crime, în boli, în accidente,
Niciodată nu e ea însăşi (nici chiar
aşa-zisa moarte naturală)
Şi, să vă mai spun ceva
Moartea e fiecare -dintre oamenii
care nu mai sunt- şi toţi odată,
Ea e o adunare a spiritelor apuse,
Un amalgam de noi într-o lume
Din care ne tot chemăm să fim împreună.
Moartea e aceea care îmi va ştege ultima lacrimă
Cu batista albastră a bunicului…
_________________

A TREIA POEZIE SCRISĂ DE CĂŢELUŞA MEA

“Încep să înţeleg plăcerea ironiei”

Of, intelectualii ăştia…

Cred ei că mă pot surclasa prin cuvântul lor,

Prin ura pe care-o poartă-n

mimica sufletului,

Prin ignoranţa pe care-o confundă

cu sănătatea mintală,

Prin mâinile cu care-apucă

iubirea pân-o sugrumă,

Prin încălţămintea cu care-şi calcă

nevoile. Sau valorile. Totuna,

Prin zâmbetul cu care profanează bucuria,

Prin lacrima cu care elogiază tristeţea,

chinul, incompletul, sarcasmul şi tragicul,

Prin ideea pe care-o imită la infinit,

aceea de Om, dar, de fiecare dată,

uitând că omul nu este propria lui creaţie…

Mie, în cuşca mea, nu mi-a mai rămas

Decât să citesc.

Poate veţi râde, însă, în ultimul timp,

E singura mea îndeletnicire.

Mă fascinează comedia umană

Şi, pe cât se poate, mă perfecţionez în teoria ei.

Îmi umezesc lăbuţa şi-ntorc pagina,

Atât de mare îmi e curiozitatea;

Apoi îmi aduc aminte că lumea încă există,

Aşa că sfârşitul cărţii n-o va fi influenţat-o

Cu nimic. Păcat… Măcar de-ar fi scris acolo

Că femeia a fost făcută din coasta unui câine…
_________________
DESPRE HETAIRE
Avea barba alungită de prea mult alb,
De înţelepciunea valorilor în care se regăsea,
De părţile animalelor, de culori,
De divinaţie, de memorie şi amintire,
De filosofie.
Forma sufletului său era intelectul,
Iar legatura cu realitatea era un silogism.
Şi-a exprimat fiinţa prin fiinţare
Şi astfel totul a derivat din substanţă.
Prea complicat…

Şi totusi, acest spirit a mers
În patru labe în faţa prostituatei Phyllis,
Subjugând înţelepciunea universală frumuseţii,
Chiar el, marele Aristotel.
_________________
JOCUL DE-A ADEVĂRUL
Te-am înşelat aseară.

Tu o să citeşti şi o să crezi

Că e doar o poezie.

Încet, în câteva secunde,

Te vei gândi totuşi la acest „aseară”

Şi-ţi vei aminti că am fost plectă.

Unde? La o prietenă, pentru a-i înapoia

O carte. Ce carte? Tu n-ai văzut nimic

Sau poate o aveam în geantă?

O să devii din ce în ce mai suspicios

Exact în momentul acesta

Când îţi spun cât se poate de clar

Că n-aveam nimic în geantă.

O să-ţi tremure puţin imaginaţia

Prin nopţile în care-am mai lipsit

De acasă.

O să vrei să mă-ntrebi,

Dar nu înainte de-a citi fiecare cuvânt, fiecare literă,

Fiecare destăinuire.

„Oare s-o fi întâmplat?” îţi vei şopti

tot mai stins,

piciorul stâng o să-ţi bată

ritmul îndoielilor în podea,

cum faci tu când eşti nervos

Şi-o să strângi colţul mesei

Cu mâna cu care azi dimineaţă

M-ai mângâiat.

Acum eu o să m-aşez lângă tine,

Cu arcadice simţiri o să-ţi sfidez Neîncrederea

Şi-o să-ţi spun că totul a fost o glumă.

„Şi totuşi” o să mă întrebi

„Toate nopţile acelea…”

„Stai liniştit. N-am fost la el”

O să continuu să rup

Jocul cinic al adevărurilor.
_________________

ULTIMELE SUNETE

Pe coardele chitarei mi se

Rostogolesc crezurile,

Iluziile mi se-aprind

În ritmuri de flamenco

Intense şi vremelnice

Ca mişcarea degetelor

În bătaia aerului,

Ca sufletul meu în bătaia

Orologiului care m-a născut.

Cunosc atâtea lumi

Care se plimbă prin mine,

Oameni mici cât nişte acorduri,

Cât nişte sunete,

Cât nişte melodii sfârşite odată cu ei.

Glasul meu răguşit nu poate

Rosti decât un singur cuvânt,

Ultima impietate a creaţiei mele,

Si anume iubirea.
_________________
SEX ŞI FILOSOFIE

în lumea mea se face sex
pe sârmele de telegraf,
pe stropii de ploaie, prin bălţi,
prin televizoare demontate
în timpul emisiunilor de divertisment,
pe rafturile bibliotecii, în cuptoare de pizza,
pe vârfurile acelor, pe schiuri,
pe căi ferate, pe căi ferite,
pe clasicism, pe genialitatea lui nichita,
în amvon, prin garsoniere de marmură,
în parlament, pe scena teatrului,
pe catedrale, pe scaunul de dentist,
pe masa de operaţie,
în frigider, în dormitorul unor străinini,
pe zgura terenului de tenis,
la expoziţia de icoane,
la raionul pentru copii,
sub pământ şi pe masa tăcerii.
la bordeluri e din ce în ce mai gol
şi se ascultă muzică de cameră;
prostituatele rămase acolo, de plictiseală,
îl citesc pe kant.
_________________

URMELE MELE
Bunica mea a fost văduvă şi a crescut
Singură doi copii,
Grădiniţa le devenise închisoare,
Iar libertatea o cerşeau stropilor de ploaie
Amândoi s-au îndrăgostit de aceeaşi fată,
Cel mare l-a bătut pe cel mic
Şi i-a rupt o mână.
Unul dintre ei era taică-meu.
Fata l-a ales pe unchiul meu şi s-au căsătorit,
Tata a luat-o pe mama.
Amândoi fraţii au avut fete
Cam de aceeaşi vârstă,
Însă eu nu m-am înţeles niciodată
Cu verişoara mea.
Sau nu. Fata l-a ales pe tata,
Iar verişoara mea a fost făcută de mama ei.
Maică-mea are o soră care e soţia unchiului meu.
Sau mă înşel?!… Să-l fi ales fata pe unchiul meu,
Şi nu pe tata?
Atunci înseamnă că mama mea este
Sora soţiei unchiului meu.
Dar cum se explică faptul că taică-meu
A avut mâna ruptă?…
Originile mele s-au făcut cărbuni în algonkian,
Sufletul mi-e o eră geologică în schimbare…
_________________
PIAŢA MATEI CORVIN
Mă întrebai, pe banca de la Matei Corvin,
Câte fuste am pe sub fusta mea largă
Şi mă tachinai în culori şi-n volănaşe,
În porumbeii care ne mâncau din palme
Căldura verii.
Aveam pe faţă acel zâmbet
Ce ne rămăsese de când colegii
Ne desenaseră pe nisipul digital portretul,
Noi doi, ce bucurie era!, să fim
un fel de batjocură a grupului.
Camaşa ta roşie, purtată pe sub tricou,
Şi pantalonii de piele de obraji de urme
De atâta stat pe iarba amăruie,
Gurile noastre ca două goluri
Cu transfer de ecou, de salivă, de dragoste,
De cuvinte aruncate în plămâni,
Cuvinte încărcate de subconştient, de nicotină,
De căi ferate care ajungeau înaintea noastră la mare,
Prin corturi cu lumina stinsă,
prin fuste largi cu inima strânsă,
ai aprins o bricheta, aproape ţi-ai dat foc,
ai văzut ce voiai, un răsărit de soare,
am pus capul în mâinile tale
“ca marmura iţi alunecă”
“tu eşti mai alunecoasă”…
Acel zâmbet care ne arsese buzele
pe sub oraşul plumburiu, pe sub poezii,
pe sub straturile de piele…
_________________

CAUZE ŞI EFECTE DE CHITARĂ

Note înalte şi triste
Veniseră când chitara s-a spart
În bucăţi de cer şi pământ;
Lemnul rămăsese intact
În conştiinţa celor mai rigizi.
Locul era umbrit de o muzică ambiguă,
Distorsionată şi oscilatorie,
Ca un spirit eteronom,
Atent la schimbările realităţii.
Niciunui om nu-i păsa prea mult
De pierderea simbolică,
De pasul rămas pe loc în univers;
Doar note, efecte şi un suflu electric
Contemplau durerea pierderii,
Degringolada viselor de jazz,
Doar lacrimi îndrăgostite de pielea fină
Cădeau pe suprafaţa muzicală
A sufletului chitarei.
Eu stăteam aproape, în spatele copacului
Din care eram făcută,
Aşteptând, în fiecare clipă,
Atingerea unei mâini…
_________________
A DOUA POEZIE SCRISĂ DE CĂŢELUŞA MEA
Latru poezia şi muzica jazz
Aşa se exprimă pasiunile
Unele sunt mai şchioape
Depinde cât de repede alerg spre ele
Cât de rău mă lovesc de inutilitatea alteraţiilor.
Umbra mea seamană cu un om
Omul seamănă cu umbra lui
Un cerc viciat de raţiunea care îmi lipseşte.
Nu mă plâng, am şi eu alte lucruri compensatorii
Limbaj criptat, muşcătura instinctuală
Umilinţa privirii, devotamentul faţă de rasa umană…
Filosofia o înţeleg prin prisma anotimpurilor
Când părul mă protejează împotriva frigului
conceptele mă ating mai putin
nu mai ajung până la mine.
Am o mică bibliotecă în cuşca mea
Totul e o metafizica, un Amor Dei Intellectualis
De fapt, doar două cărţi am: una de început
şi una de sfârşit… A, nu sfârşitul cunoaşterii
Ci al diferenţei dintre mine şi voi
Fiindcă o să-l latru şi pe acesta într-o zi…
_________________
SUNETE
Mi s-a rostogolit lumea, spuneam,
într-un gol ca de muzică.
Fa-rdurile înlăturate de pe chitară
au dezvaluit creaţia pură din noi;
Sol-stiţiul acesta de viaţă seamănă
cu un concert
La finalul căruia noi suntem
cei aplaudaţi de natură;
Si-nguri ne spălam sunetele în iluzii
şi ne transformăm în oameni fără formă;
Do-rinţele noastre sunt pene
cu care ciupim amintirile,
Re-muşcările sunt coarde
întinse înspre noi.
Mi s-a răsturnat lumea, spuneam,
în ceva mai presus de lume: În muzică

IARINA COPUZARU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou