~Lucia Sava: „Odată“

ODATĂ

Odată te opreşti

ai coatele julite printre cărţi.

Chip a ostoit în biblioteci

şi în saloane cu feminine cochete,

ce veneau să îşi facă coafuri la modă,

unghiile  fosforescente.

Acolo ţi-a fost munca

neavând de a face cu vocaţia.

Răsfoieşti reviste avangardiste,

aşteptând neutru, rândul

la vreun serviciu birocratic,

la un cabinet particular.

Nu mai duci focul prometeic,

dorinţa de a experimenta

Devii confuz în vârtejul timpului.

Rostogoleşti amintiri

ca picături de ploaie din Palmieri

umbre californiene, unde

băile de lumină sunt tandreţe,

nu doar soare.

Te opreşti punându-ţi în talere

judecăţile în stil clasic.

Te fulgeră hipnotic memoriile

întorcându-te

unde eşti altul dat tot tu.

Ai avut de aflat secrete

din mai multe sertare,

pentru a le tălmăci,

alegând după deprinderi,

după închipuirea unui vis potrivit.

În aer exotic de Portocali,

pe insula de vegetaţii, ai obosit.

Şi lumina deşertică

a devenit exagerată pentru tine.

Pui în cumpănă sublimul

şi deşertăciunea vremii.

De unde ai pleca şi unde ai rămâne.

_____________ 

 REVELAŢIE

 Aflam lumină,

muşcând ca dintr-un măr

fără coajă tare.

Nu mai plăteam tribut pământului.

Îmi lăsa viaţa la îndemână,

fără a mai experimenta ceva .

Aflam lumină

după un întuneric grosolan,

când Timpul era prins

în subiecte tabu şi ermetisme.

Atingeam lumina.

Era peste tot.

Înfăşura suflet umil,

îl scotea din umbre.

Vegheau asupra mea îngerii.

Le ştiu nume.

 ****

Lumina asedia noapte.

O vedeam

prin ciutura de la fântână,

pe buzele unor drumeţi osteniţi.

Aflam lumina

dintr-o vorbă a unui anonim

găsit la uşa mea.

Căuta în seară o adresă.

Timbrul său duios

dădea empiric, revelaţii.

 ****

Aflam lumina

în simţurile mele însângerate.

Scăpa sufletul

din corsetul imaginaţiilor,

căutându-şi feminitatea.

Avea gust lumina, de măr aurit,

dezvelindu-l de coji, cu răbdare.

_____________

LIBERĂ

 Când liberă nu mă pot rostui

şi-i teamă de lucruri macabre,

de magma unui pământ,

de tot ce poate fi un cuvânt,

în dor mai pot stăpâni timp

cu streaşini la casa din vreme.

 ****

Pe libertate paznic nu este.

Ochii duc oaze şi jungla unui vis.

Dorinţe îmi sunt oseminte,

pământul le ia,

le duce-n abis.

 ****

Singură nu mă pot rostui.

Cuptoare cu pâine dospită

mi-i cerul senin,

când pot izbândi

să trec de lucruri

aflate pe muchii de cuţit.

şi pot să desfac ceaţă pietruită.

 ****

Când viaţa îmi e orânduită

nu de o lume

numai de liber-arbitru,

îmi pot rostui destin,

fără să-mi acord circumstanţe

la tot ce greşesc.

Când singură nu-s, nu exist,

nu pot dărui,

nu pot primi

şi-i teamă de boală,

de o sminteală

nu de ceea ce voi deveni,

accept rostuirea spovedirii.

Înţeleg mai mult viaţa,

întrebuinţînd fiecare fărâmăa ei,

că ea nu se plăteşte,

nu are monedă.

Se rostuieşte cu libertatea divină

după un înţeles propriu.

LUCIA SAVA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou