~Alla Murafa: „Tărâmul canceros“

De la un timp, am început să simt cum dispare. Din senin, fără vreun efort anume.  Se topeşte ca un gând rătăcit, alungat de obsesie. Niciodată nu eşti conştient de unde şi când apar obsesiile…

            Ca să pot prelua controlul (ce gând stupid), am început negocierile şi cumpărarea fracţiunilor, scurse în minute, apoi în ore: dacă aş merge două staţii pe jos, aş pierde douăzeci de minute. Dacă aş urca în autobuz, aş câştiga jumătate din timp (pun în calcul şi semafoarele şi traficul), dar plătesc… nu e scump, dacă vorbim serios, să plăteşti un bilet de autobuz pentru zece minute din viaţă. Ceva mai scump ar fi dacă aş lua taxiul… aş combina confortul cu viteza şi, oricum,  câştig. Câştig timp pentru … nu mai contează pentru ce.

            Măresc pasul şi frecvenţa paşilor. Ies iar cu plus. Semaforul  e verde şi fug ultimii metri să prind culoarea de trecere. Am trecut! Iar calculez: dacă aş fi rămas dincolo, aş fi pierdut trei minute. Dar am reuşit! Am câştigat şi mă simt învingător pentru ziua de azi. Făcând un calcul estimativ, am agonisit o oră… Am ajuns să fiu profesionist în agonisirea timpului, încercând să regăsesc timpul pierdut. E cea mai mare avere pe care o am şi mă simt un avar, şezând pe grămada de timp (pentru că bani… tot nu am învăţat să adun) şi rânjesc spre mine: astăzi sunt mai bogat cu o oră!

*

            Am reuşit să trec strada, dar dincolo, mă atacă iar gândurile, agasante. Nu reuşesc să le alung. Amintiri, frânturi de gânduri, proiecte… Realitatea dispare, oamenii devin umbre şi gândurile domină. Mă obosesc. Refuz, ca de atâtea ori, să cad pradă şi repet rugăciunea necontenit „ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.” Repet rugăciunea isihastă, pentru că citisem cândva despre isihasm şi importanţa liniştii mentale. Nu eram sigur nici pe teorie, nici pe veridicitatea rugăciunii, dar o repetam continuu apărându-mă de mine însumi. Astăzi, mai mult ca oricând, am nevoie de un ceva, pentru că azi vidul este mai mare. Azi strig mai crâncen, dar nimeni nu aude. Oamenii merg spre ale lor, fiecare ducându-şi povara sau norocul pe umeri. Şi norocul, uneori, e o povară. „ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.”…

 Aşa mergeam întotdeauna grăbit spre casa când mă întorceam de la şcoală. Colegii de clasa lungeau drumul cu o vorbă, cu o glumă. Aruncau ocheade elevelor de la şcoala vecină, mai o piatră într-un câine, mai o glumă plină de duh, eh… Eu fugeam şi ştiam de ce fug… Trebuia să văd ochii mamei… Trebuia să miros prin casă ca să văd dacă a apărut iar duşmanul. Avea mereu acelaşi miros de ţuică şi odată cu mirosul acela o pierdeam pe ea. Atâta timp cât ea se ascundea în bucătărie, nu mai aveam nici o şansă să-i amintesc de mine. Nici o şansă ca să pot alunga acel miros. Şi atunci, apărea vidul. Hăul creştea şi mă înghiţea fără milă. Dispăream …până dispărea mirosul…

„Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.”

            Apoi, apărea urletul pe care-l simţeam înăuntru. Şi ura. Întâi o îndreptam împotriva mea. Ieşit pe stradă, loveam cu duşmănie copacii, zidurile cenuşii, încercând să simt durerea, ca să estompez durerea interioară. Zdrobeam pumnii, până la sânge. Să mă doară. Să mă doară! Pumnii amorţiţi şi însângeraţi erau absenţi. Nu participau la complotul autodistrugerii mele, rămânând străini. Durerea nu venea. Loveam până la epuizare. Aşteptam ca nemernica să mă certe văzându-mă cu mâinile astea. Vroia să  mi le îngrijească şi să le înfăşoare în cârpe albe.  Ştiam că nu va fi aşa. Ea va fi într-un miros greu de tutun şi ţuică şi vreo câteva zile nici nu mă va vedea. Apoi să mă cuprindă cu mâinile tremurânde (a câta oară!) şi să-mi spună că-i pare rău, că mă iubeşte. Sunt singurul ei sens în viaţă…

„ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.   Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.”

            Primul pumn care a zdrobit  faţa unui îngâmfat mi-a adus o satisfacţie deosebită. A înjurat. A înjurat de mamă. Atunci, în acea fracţiune de secundă cât a parcurs pumnul către rânjetul său, toate frustrările, toată nebunia trăită seară de seară în aiureala de pe străzi, toată ura, mânia împotriva ei, împotriva  mea, şi-au găsit rana prin care să se scurgă în neant. Rana rânjea pe chipul lunganului, şi rana era cauza tuturor nenorocirilor, era  ura însăşi. Aşa că am dat. O dată. De două ori…cine mai ştie de câte ori se ridica pumnul, cobora, încercând să omoare rânjetul, încercând să şteargă chipurile din fum şi  mirosul din suflet. Cineva m-a tras, m-a trântit cu faţa în jos. Mai mulţi au tăbărât sugrumându-mi respiraţia. Le simţeam greutatea. Le simţeam mirosul. Le auzeam vocile într-un amestec de sunete. Am urlat. Am urlat până la durerea în timpane. Până la epuizare. Până în neştire.

            Greşeală adolescentină. Mustrări la diriginte, la director. Trecerea în faţa clasei de elevi. Stăteam în faţa lor, jenat de pantalonii şifonaţi. Cămaşa de un alb discutabil îmi goleau încheieturile. Unii mă priveau cu indiferenţă, mestecându-şi guma, alţii îşi continuau discuţia. Conştiincioşii aruncau priviri acuzatoare. Eram întruchiparea răului, odraslă provenită dintr-o familie cu probleme. Un ratat şi un rebut al vieţii. Eram ceea ce copiii din familii bune, nu trebuie să ajungă. Eram exemplul bun pentru o pedeapsă bună. Am râs în sinea mea la ideea de a-mi scădea nota la purtare şi a spăla, în semn de pedeapsă, holurile şcolii o săptămână. Le-aş fi spălat şi o lună, doar să nu o cheme pe ea la şcoală. Dar nu s-a putut. Aşa scrie regulamentul: părinţii trebuie să fie anunţaţi de orice abatere a copilului. Şi eu m-am abătut destul de mult de la normele lor.

*

            Scările blocului le urc mereu în grabă. Sacoşa cu de toate o ridic uşor, încercând să o ţin departe de toată mizeria din jur. Uşa. Sun şi aştept cu nerăbdare să-mi deschidă. Ea deschide şi simt cum hăul dispare şi zâmbetul ei mă luminează. Aş fi omorât o lume întreagă pentru zâmbetul acesta. Elena mea, cea mai frumoasă femeie din Troia, îmi ia sacoşa din mână. O deschide şi caută. Ştiu că aşteaptă să găsească şi ceva pentru ea. De aceea  ciocolata care-i place o ascund la fund şi o urmăresc din hol cum răscoleşte pachetele,  curios, căutând ceva de-ale gurii. Urmărind-o în comportamentul acesta copilăresc, simt că aş vrea să o strâng în braţe, să fug cu ea departe, dar mi-e frică. De cinci ani împreună, dar mi-e teamă să n-o strivesc cu braţele mele mari. Sunt stângaci în preajma-i. Ea ştie şi se distrează pe seama mea. Eu ştiu şi râd împreună cu ea, dar nu pot trece peste fiorul atingerii.

„Te aşteptam.” Cuvintele spuse într-o doară (ea crede că e firesc să mă aştepte) au pentru mine o semnificaţie deosebită. Elena, crescută într-o familie normală, nu ştie ce înseamnă să fii aşteptat de cineva. Ea a fost mereu aşteptată acasă de cei care o iubeau şi protejau. De aceea Elena mea nu ştie ce înseamnă să deschizi o uşă şi să ştii că dincolo nu te aşteaptă nimeni. Că eşti doar o piesă din decor. Că poţi să urli şi să nu te audă nimeni. Că poţi să chemi şi să nu vină nimeni la căpătâi.

            Dar, uneori, nici Elena nu reuşeşte să-mi alunge fantomele. De undeva dinăuntrul meu simt cum mirosul înţepător mă domină şi-mi paralizează gândurile. Zâmbesc, dar cu siguranţă zâmbetul apare ca o grimasă, o sărut pe frunte, dar rămân departe de tot ce înseamnă gingăşie, de tot ce ar fi lumină. Ariadna mea,  zădarnic încerci să-mi arăţi calea spre lumină. Minotaurul, ascuns în adâncurile întortocheate ale labirintului meu interior, mă devoră…

„ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.”

            Zădarnic încerc să invoc dumnezeirea. Astăzi e un timp mort, aşa cum mi se întâmplă uneori, când umbre şi chipuri mă fură, acoperindu-mă cu cenuşa pe care eu am sperat să o fi vânturat în toate cele patru zări. Dar trecutul face parte din mine. Sau eu din el. Oricum suntem unul şi acelaşi. Trecutul mă cere jertfă. Oricât de mult aş încerca să ard paginile scrise ieri, alaltăieri, acum zece ani, ele tot vor apărea odată şi odată şi mă vor chinui, îmi vor otrăvi suflarea şi carnea până la epuizare. Până nu mă voi împăca…

*

După primul lungan a venit al doilea,  al treilea… Ajunsesem să bat cu o sadică plăcere de a auzi, mai mult decât a simţi, cum pumnul meu nu se mai zdrobeşte de zidurile umede şi mizerabile, ci zdrobesc, lovind cu nesaţ, carnea moale sau osoasă a unor tipi care nu se  încadrau în normele mele morale.

„Mă mamă mă, nu e bine ce faci.” Vocea-i smiorcăită mă tăia în clipele acele. Îmi venea să urlu:”Ce ştii tu despre ce e bine?” Voiam să-i aduc acuze, să o jignesc, să o doară, să o doară şi pe ea măcar o dată, să o strivesc sub mulţimea de cuvinte grele pe care aş fi vrut să i le spun, să o îngrop de vie sub şuvoiul de înjurături. Dar îi aruncam doar: „Ai dreptate, mamă. Nu voi mai face.” Şi ea era mulţumită că m-a educat, şi eu eram mulţumit când era ea mulţumită. Nu risipeam cuvintele în van.

Când se ştia vinovată, când ştia că duhneşte a băutură, mă evita. Era o înţelegere tacită între noi: eu o evitam, ea mă evita. Păstram absurd o iluzie a moralităţii. Ea era mama. Eu eram copilul, băiatul crescut de o mamă singură. Sărmana femeie. Sărmanul copil fără tată. Ori eram alţii în celelalte clipe, când ea nu mai bea.

Îmi amintesc şi azi clipele pe care le peteceam împreună fără mirosul de ţuică între noi. Avea zile, săptămâni când nu simţea nevoia (sau se abţinea) de băutură. Şi atunci o admiram pentru tot ce făcea. Vorbeam şi-mi povestea din copilăria ei. Uneori, simţind că este vinovată de ceea ce se întâmplă în casă, spunea şoptit: „Încerc să nu se mai repete. Mi-e greu. Am nevoie de ajutor. Aşa-i că o să mă ajuţi?”  Eram cel mai fericit copil în clipele acelea. O ajutam să adune mizeria din casă, sperând să arunc la gunoi şi mizeria din viaţa noastră. Îi spuneam glume, îi povesteam întâmplări de la şcoală, râdeam şi o făceam să râdă, în speranţa că va simţi nevoia să aibă în casă acea atmosferă de fericire. Dar dura puţin. Foarte puţin. La o zi, două sau trei, mă trezeam cu mirosul de ţuică invadând casa. Revenea vidul…

Nu am putut să înţeleg niciodată de ce atât de uşor te obişnuieşti cu mizeria. Şi cu răul. Mi se părea firesc să trec de la o stare la alta scurt, că nici nu reuşeam să realizezi când se întâmpla. De parcă acel miros îmi trezea instinctele animalice şi uitam de tot ce sunt. Ori abia atunci deveneam ceea ce sunt? Atunci, mi se părea firesc să merg în stradă pentru a-mi vărsa veninul, să fac legile mele şi să-i pedepsesc pe cei care nu se supuneau. Mi se părea  firesc să impun egalitatea în care credeam: toţi sunt egali, indiferent de studii, de obârşie, de banii din pungă sau cămaşa pe care o poartă. O impuneam fără drept de apel tuturor şi cei care se credeau superiori erau pedepsiţi. Mă consideram un justiţiar şi eram sigur că doar eu înţeleg adevăratele valori ale umanităţii. Ne adunam sub scara centralei termice din zonă, noi, copiii blocurilor socialiste, toate  croite de acelaşi meseriaş, noi croiţi de aceeaşi viaţă a certurilor pe scară, a gunoaielor aruncate de pe geam, a lipsurilor, a sticlelor de bere în care te împiedicai la orice pas. Înjuram şi învăţam unii de la alţii ce e viaţa.

Îmi amintesc şi acum prima fată pe care am avut-o. Tot sub scară. M-a îndemnat într-o seară. Ştiam ce vrea. O cunoşteam din auzite. O cunoşteam vag şi din vedere. Am început să tremur de emoţie. Am lansat un „’zda mătii!” pentru curaj şi mai mult pentru a-mi păstra prestanţa de golan. Doar eu ştiam că e prima dată. În semiîntunericul scării, nu vedeam aproape nimic. Îi auzeam respiraţia. „Te apropii?” M-am apropiat, dibuind pereţii. Am început să-mi deschei pantalonii, dar, împiedicat de nu ştiu ce, m-am trezit peste ea. Miros de corp de femeie. Îmi tremurau nările, inspirând mirosul nou, care mă învăluia ca o nebunie. Miros de parfum ieftin.  Miros de transpiraţie. Miros de mizerie. Dar dintre toate celelalte mirosuri, unul era cunoscut, dureros de cunoscut. Tipa băuse. Respiraţia ei plină de vaporii de ţuică mi-a amintit de bucătărie, de vocea răguşită, de ochii tulburi ai mamei. Am trântit-o fără milă. Îmi venea s-o strivesc sub greutatea mea. Şi clipele care ar fi trebuit să fie mângâiere s-au transformat în clipe de tortură. Pentru ea şi pentru mine. Îi strângeam sânii între palme fără milă. Îi frângeam carnea fără să-mi dau seama de putere. Încercă să plângă, dar suspină de frică, înfundat. Respiram agitat ca un animal după o fugă de duşman. Nu mai cugetam. Instinctele mi-o luase înainte şi nu mai eram om. Eram fiara gata de împerechere. Dar oare există vreo fiară brută? Oare există vreun animal care să siluiască femela care poate să-i dea pui? Cine eram eu, de fapt?

 Plesnit de un gând aiurea, de imaginea mamei râzând la glumele mele, de clipele când eram fericiţi împreună, m-am ridicat scârbit. Am scuipat, vrând să arunc prin acel scuipat veninul care-mi tulburase mintea.

  *

Are Elena un fel al ei de a fi. Crede încă în valoarea frumuseţii. Caută să folosească doar lucruri frumoase în jur. Chiar şi la masă pune farfuriile de porţelan. Mănâncă elegant. Curat. Mă simt stânjenit de atâta acurateţe. M-am obişnuit, dar …mă simt străin printre aceste lucruri. Nu sunt din lumea mea. Sentimentul rătăcirii mele mă chinuieşte necontenit…

Elena  povesteşte despre  colega şi prietena ei, despre comportamentul şefului, evenimentele zilei de muncă… vorbeşte puţin cam tare, fapt ce nu o caracterizează, de obicei. Are vocea copilărească, parcă uitând să se maturizeze. Aşa că dacă vorbeşte mai tare, vocea-i devine piţigăiată.

  Nu mai ştiu când am pierdut logica întâmplărilor. La un moment dat am sesizat ca e prea multa linişte. Nu-i mai auzeam vocea. Ceasul ticăia asurzitor deasupra noastră, măcinându-ne timpul. Cât ne-o fi rămas? Cine şi pentru ce ne-a distribuit aceste clipe în care avem de rătăcit?  M-am uitat jenat pe sub sprâncene, pentru că nu ştiam dacă am lăsat cumva vreo întrebare suspendată. „Am avut o zi grea azi la muncă.” Am tentat o scuză  pentru atitudinea mea taciturnă, dar şi pentru lipsa bunului simţ de a o asculta măcar. „Mi-am imaginat.” Ea-mi făcea jocul. Răspunse mai mult pentru sine, în încercarea de a mă crede. Ducea mecanic pâinea la gură, uitând uneori să mai guste din mâncarea ce se răcea între noi.

 Aş fi vrut în acele clipe să pot fi vesel, să mă pot juca cu ea. Să o iau în braţe şi să dansez prin casă… De mii de ori încercam să-mi imaginez cum ar trebui să fie o familie.  În serile de acasă, în care,  mă aruncam în pat, respirând mirosul puternic din bucătărie, îmi construiam palate în imaginaţia bolnavă de copil. Duceam soţia acolo: eu rege şi ea regină. Şi aveam o viaţă foarte fericită! Dar dincolo de cuvântul acesta nu ştiam ce să mai desenez. Mi-o imaginam pe soţia-regină (avea chipul mamei) cu rochie nouă, purtând cercei şi mărgele. Şi mirosind a parfum. Era atât de necesar acest detaliu, încât încercam să-mi imaginez mirosul. Trebuia să fie totul curat şi… dureroasă încercare de a  construi un univers fericit al unei familii. Nici un matur nu reuşeşte să conştientizeze ce ar însemna o familie fericită, ce i-ar trebui ca să fie adevărată promisiunea „până moartea ne va despărţi.” Or, eu, copilul, rătăceam în meandrele unei fericiri nebuloase. Îmi aminteam toate familiile pe care le cunoşteam, le disecam şi luam din fiecare parte bună, formând un puzzle nou, care trebuia să reprezinte viitoarea mea familie în care eu, stăpânul casei, să pot aduce siguranţă şi mâncare…

 Uneori lucrurile păreau absurde în jurul meu. Lumile în care trăiam se schimbau caleidoscopic. Una mi se părea ireală. Un vis nereuşit. Dar oricât efort nu aş fi depus, nu puteam să înţeleg care este viaţa adevărată şi care este visul.

Elena împinse scaunul şi se ridică. De la gestul ei rapid, scaunul se răsturnă cu zgomot. În tăcerea instaurată, zgomotul sună ameninţător şi mă trezi. M-am ridicat şi eu şi ap prins-o în braţe. „ Iartă-mă. Voi fi altfel mâine. Sunt obosit azi. Vino la mine în braţe.” Ea se cuibări ascultătoare. Am început să o legăn, mirosindu-i părul. Avea mereu un miros de curat. Un miros al ei. Şi-l inspiram cu nările lacome, inspiram profund. Speram cumva să poată să-mi alunge mirosul ascuns în mine de ani de zile. Mirosul copilăriei şi adolescenţei mele.

*

M-am  trezit, cuprins de o stare ciudată. Eram ameţit. Mă durea capul. Iar în gât, o rană dureroasă mă sufoca. Am încercat să înghit şi durerea m-a străpuns din gât până în creier. Mi se făcuse frică, pentru că niciodată nu am mai fost bolnav (ori nu-mi aminteam să fi fost). Nici nu-mi aminteam în ce zi sunt. Pentru orice încercare de concentrare, plăteam cu o nouă săgetare. Gol. Gol şi frig. Atâta sesizam în jurul meu. Mă întrebam dacă între timp am murit. Dacă am ajuns în infern şi sunt pedepsit pentru păcate. Recunoşteam pereţii de un verde şters. De fapt verdele atât de demult fusese aruncat în stropi peste ziduri, încât anii şi lumina au reuşit să mănânce cu plăcere din tot ce era culoare. Doar amintirea mea ghicea verdele dincolo de ideea  culorii obosite de pe pereţi.  Deci eram în camera mea. Deci pe undeva trebuie să fie mama. Am chemat-o. Aşteptam să deschidă uşa şi să se aşeze pe marginea patului. Mi se părea atât de firesc să apară acum când aveam nevoie de ea, încât  nu realizam că minutele se scurg şi uşa nu se deschidea. Îmi simţeam respiraţia fierbinte. „Mamă!” Vocea era prea răguşită  ca să poată pătrunde dincolo de uşă. Aşa că am dat uşor plapuma deoparte şi am lăsat picioarele pe duşumea. Brusc mă cuprinse un tremur şi mi se păru imposibil să fac vreun pas. „Mamă!” dacă totuşi mă aude?  Nimic. Tăcere apăsătoare. Am pornit spre uşă, sprijinindu-mă de pereţi. Starea mea chiar mă îngrozea, pentru că era pentru prima dată când nu mă mai simţeam stăpân pe mine. Aş fi fost de acord cu orice durere, doar să fiu lucid şi sigur pe picioare. Dar exact luciditatea şi siguranţa îmi lipsea.

Uşa scârţâi prelung. Linişte peste tot. Întâi am mers în bucătărie. Acolo o găseam de cele mai dese ori. Mirosul tern şi îmbâcsit persista ca de obicei. Chiuveta plină cu vase nespălate. Sticla goală era lăsată la piciorul mesei. Am simţit o tăietură în stomac. Ştiam ce înseamnă asta. Încerca deseori să ascundă băutura de mine. Încerca deseori să joace un teatru ieftin, ascunzând starea de beţie în care era. Dar asta se întâmpla când nu-şi pierdea cu desăvârşire controlul. De altfel…

Tremurând, parcă scuturat de forţe nevăzute, am mers în dormitorul ei. Uşa era întredeschisă. Dormea aruncată pe pat. Nu se dezbrăcase. Am pornit spre camera mea.  Ştiam că era inutil să o chem. Ştiam că în clipele acestea nu putea să se ajute nici pe sine.

 Ajuns în faţa uşii, privind la lumina confuză ce se cernea prin draperia uzată, mi s-a făcut iar frică să intru în cameră singur. Tremuram. Mi-am dat seama că stăteam desculţ pe podea şi recele duşumelii  mă pătrundea ca o moarte înceată.  Am pornit iarăşi spre dormitorul ei.  Am ajuns lângă pat şi am scuturat-o de umăr. „Mamă!” Nu auzea. Vocea mea nu reuşea să pătrundă dincolo de aburii alcoolului care i-au anesteziat simţurile. Nu ştiam ce să fac, aşa că m-am strecurat uşor lângă ea şi m-am lipit de corpul ei fierbinte. Cred că am adormit imediat.

La un moment dat am simţit că se mişcă greoi. Am deschis ochii. Se uita străin la mine. Mi se părea că nu mă recunoaşte. „Mi-e rău.” Am vorbit şi nici eu nu ştiam dacă am făcut-o pentru a-i explica prezenţa mea în patul ei sau sperând că vocea mea să o trezească la realitate. Mi-am dat seama după schimbarea structurii ochilor ca revine lângă mine.  „ Da ce ai?” mormăi supărată de prezenţa mea deranjatoare. Îmi atinse fruntea. Ardeam. „Fugi la tine, că vin acuş.” Deci trebuia să mă ridic. Sperasem să mă lase aici, în camera ei, în patul ei, să o  simt aproape, prin mirosul impregnat în lenjerie. Aveam nevoie de certitudinea că nu sunt singur.

M-am ridicat şi am mers târându-mă spre camera mea.  Perna şi plapuma erau reci, aşa că, învelit, am început să tremur  şi mai tare. Ea veni cu un termometru, scuturându-l pe drum. Mi l-a întins, spunându-mi să stau cuminte în pat că merge să-mi caute  nişte pastile.

Încălzit, am aţipit cu termometrul subţioară. Sau mi se păru că aţipisem. Simţeam iar starea de confuzie. Lumina scursă din afară, părea de un roşu nefiresc. Iar pe lângă draperii părea că se mişcă o umbră. Era reală? Era o iluzie? Am tras plapuma peste cap, dar respiraţia fierbinte încingea imediat aerul şi simţeam că mă sufoc.  Ridicam uşor plapuma ca să intre aerul rece, dar mi se părea că prin  deschizătura aceea va intra mâna umbrei şi mă va duce… Imaginea unei lumi de dincolo, jocul de umbre din mintea mea înfierbântată mă speria. Voiam să o chem, dar nu cutezam să deschid gura.

Am simţit aerul rece al camerei peste faţă. Era mama care mi-a dat jos plapuma şi-mi întindea o pastilă în palmă. Îmi dădu şi paharul cu apă. Lichidul rece se scurse dureros pe gât. Pastila rămase undeva blocată prin trahee. Dar nu mai conta. Important că era mama lângă mine. Vru să se ridice, dar i-am prins mâna:”Nu pleca, te rog!”. Se aşeză din nou pe marginea patului. Mă mângâie pe cap. Era gestul pe care îl iubeam atât de mult. Deseori adormeam cu mâna mamei în păr. Când nu era băută, venea la căpătâiul meu. Îmi punea mâna pe cap şi  mă mângâia până adormeam. „Încearcă să dormi. Te va ajuta.” Puteam să dorm. Acum chiar puteam să dorm. Ştiam că nu mai sunt singur…

Mi se păru că visasem toate astea. Elena dormea respirând liniştit. Nu, nu le visasem. Nu mai ştiu câţi ani aveam. Eram copil. Eram speriat. Mult timp după, mi-a fost frică de camera mea. Mi se părea că umbra aceea pe care o văzusem în delirul meu se mai ascundea printre draperii. Dar mult timp după acest episod purtam o mulţumire în suflet că mama nu m-ar fi lăsat atunci singur în cameră.

*

Respiraţia Elenei mă linişteşte. Ascult cum respiră. Abia auzit. O privesc. Aş vrea uneori să sufăr o amnezie şi să mă trezesc aşa lângă femeia aceasta de care m-aş putea îndrăgosti de fiecare dată. Ea reprezintă un fel de a fi total străin mie, diferit de ce învăţasem eu. Iniţial mă lăsase indiferent pentru că nu vedeam cum cele două lumi ar fi putut să devină compatibile. Ea casnică, feminină, supusă. Eu…eu o ciupercă ce a  crescut în aburii otrăviţi de ţuică. Eu stafidit de viaţă şi, mai ales, de propriile gânduri… Îi vedeam umărul dezgolit. Formele moi se conturau sub cearşaful care-i acoperea corpul adormit. Piciorul ieşise neruşinat din ascunziş, scoţând la iveală nudul pe care-l admiram lacom. Fără să vreau îl comparam cu acel picior care mă fascinase cândva…

Era linişte în apartament. Intrasem tiptil ca să pot să-mi arunc ghiozdanul în cameră şi să pot fugi iar afară la băieţi. Nu voiam să o supăr pe mama, aşa că încercam să nu apar în ochii ei foarte des. Rar ne vedeam, rar ne vorbeam.  Rar o contraziceam. Poate pentru că-mi era frică să nu dispară şi ea din viaţa mea. Era singura constantă, indiferent sub ce formă apărea în viaţă, indiferent cât de mult mă rănea uneori. Oare aşa se ataşează  victima de călăul ei? Tâmpenii. Ea călău. Mai degrabă era propriul său călău. Şi mi se face milă de proasta care, după ce a plecat idiotul de tată, a decăzut în halul ăsta. Sau el a fugit din cauza asta? Nu mai ţineam minte. Fusese demult când am observat lipsa lui şi întrebarea mea „unde e tata?” a rămas suspendată. Şi singurul adevăr palpabil în lumea asta era ea. Dar unde o fi acum? Mi-am dat seama că zădarnic mă furişam, pentru că mama nu era în casă. Ori… şi iar am simţit înjunghierea din stomac. Acelaşi clişeu: bucătăria – era goală. Miroseam prin casă şi realizam prezenţa  mirosului otrăvitor. M-am indispu. Îmi pierise cheful de joacă, de prieteni, de viaţa de afară. Am deschis înfrigurat uşa dormitorului şi m-am oprit înţepenit. Dormea într-adevăr aruncată pe pat. Dar imaginea asta îmi era destul de familiară. Altceva mă speriase şi mă incitase.  Se culcase atât de neglijent, încât halatul se adunase în jurul brâului şi partea de jos apărea dezgolită în totalitate. Îi vedeam picioarele, dincolo de limita permisului. Iar la îmbinarea picioarelor se vedea părul pubian. Nu avea chiloţi. Aş fi vrut să fug. Dar mă uitam fascinat la formele feminine. Nu erau încă urâte. Nu era încă bătrână. Puteau să trezească la viaţă un bărbat…  Era prima dată când priveam atât de aproape o femeie în nuditatea ei. O mângâiam cu privirea. Iar şi iar parcurgeam piciorul de la gleznă în sus, până când pulpa căpăta o culoare palidă a nudităţii. Zărisem ce e mai sus, dar încercam să lungesc aşteptarea de a îi privi şi partea atât de intimă. Uitasem că e mama mea. Uitasem că sunt copilul ei. Jena dispăruse. Lumea dispăruse. Eram doar eu, bărbatul şi femeia asta. Fascinaţie şi dezgust.  Se mişcă. M-am trezit brusc din nebunia în care mă aflasem. „Târfo!”, am scuipat sec şi m-am apropiat de patul în care dormea. Uşor, fără să o trezesc, am tras plapuma peste nuditatea ei. Am ieşit. Voiam să fiu departe. Să mă răcoresc. Să uit. Să şterg imaginea din capul meu. Dar ştiam că nu voi putea să o fac.

*

Mă simţeam bine în ziua aceea. Am stat, ca de atâtea ori, cu băieţii sub scara blocului. Bancuri, glume, povestirea experienţelor de amor.  Mi-ar fi plăcut să stăm până dimineaţă. Nu voiam să mă întorc acasă. Dar gaşca se destrămă şi trebuia să merg şi eu în universul meu. Fluierând uşor, am deschis cu precauţie uşa. Nu ştiam ce voi găsi dincolo. Niciodată nu ştiam ce, cât şi cum sunt schimbate lucrurile în casă.

De data aceasta era ceva diferit. Plutea o nelinişte in aer. Am simţit o apăsare în piept. Uşa s-a închis cu zgomot în urmă. Nu înţelegeam cauza  neliniştii. Nu puteam să-mi explic de unde atâta fior. Bucătăria era goală. Pe aragaz nu era nici o cratiţă, aşa că trebuia să caut singur ceva de mâncare. Găsind în frigider o bucată de brânză, mi-am înjghebat o gustare. Cu bucata în mână, intenţionam să citesc înainte de somn.  Dar am intrat, după obicei, în camera mamei să văd dacă doarme sau nu. Trebuia să ştiu ce face. Neliniştea crescu şi am înţeles ce mă nelinişti atât de mult. Persista un miros nou, unul necunoscut, care aici, în camera mamei, devenea insuportabil. Mirosea înţepător a vomă, a excremente. Lângă pat era o sticlă cu dopul căzut. Am privit în penumbra camerei. Mama zăcea pe pat. Avea chipul răvăşit, morbid. Pe cearşaf se vedea pata de vomă care mirosea îngrozitor. Am atins-o uşor de umăr. Nimic. Am scuturat-o mai puternic.  Voiam să o văd că deschide ochii, să se ridice, schimbând lenjeria, să o ajut sa-şi aerisească dormitorul. „Mamă!”  Urletul meu se pierdea undeva pentru că nu-l auzeam. Desfăşurarea lentă a mişcărilor mele, mă ducea cu gândul  spre un vis urât când încerci să fugi, trebuie să fugi şi picioarele sunt grele şi te împiedici. De ce nu se ridică, aşa beată să schimbăm cearşaful? De ce nu vrea să împrospătăm aerul?  Gânduri, frânturi de întrebări şi mai presus de orice era frica. O simţeam în aer. O simţeam dureroasă, lipicioasă şi mlăştinoasă. Mă zbăteam să pot ieşi, să mă pot rupe din stările de confuzie. Nu ştiam ce să fac. Era un comportament nou, unul neobişnuit pentru mine. Începusem să mă agit, mergând, fără rost, din dormitorul mamei în camera mea, în bucătărie şi iar în dormitor. Speram să găsesc situaţia schimbată, să fi fost un coşmar de o fracţiune de secundă. Speram ca mişcarea să mă ajute să iau decizia cea mai potrivită. Ce să fac? Ce i s-a întâmplat? Să chem ajutor! Dar pe cine să chem? Îmi era jenă ca un ochi străin să o vadă pe ea în starea aceasta. Îmi era jenă ca cineva să simtă mirosul acesta oribil. Am deschis geamul. Aerul serii mă lovi puternic în piept. Să chem pe cineva. Să chem pe cineva! M-am repezit spre uşă şi, desculţ, am alergat la vecina, bătând disperat în uşă. Odată luată decizia, puterile îmi reveniră şi băteam în disperare ca să văd un chip viu, să ştiu că moartea nu a cuprins tot universul. Femeia citi pe chipul meu că ni s-a întâmplat ceva că imediat mă urmă, fără să întrebe nimic. Sau, poate, vecinii ştiau mult mai multe decât îmi imaginam eu, vedeau mult mai multe decât aş fi vrut… Intră în dormitorul mamei, pe mine  mă împinse afară. Ieşită în câteva clipe, poruncindu-mi să nu intru. Fugi spre apartamentul ei, iar eu mă agitam în hol. Aş fi vrut să intru, aş fi vrut să fug, aş fi vrut să urlu, să lovesc…simţeam o furie împotriva a tot şi toate. Îmi venea să o pocnesc pe mama pentru că am deranjat vecina. Pentru că a trebuit să inspire şi alţii mirosul acesta. Pentru că au văzut-o şi alţii în halul acesta. Îmi era ruşine. Îmi era teamă. Nu ştiam ce se întâmplă cu adevărat şi asta mă înnebunea şi mai tare. Secat de forţe, m-am aşezat lângă un perete. Priveam oamenii în alb.  Nici nu auzisem când veni ambulanţa. Au luat-o pe mama şi agitaţia se linişti. „Vrei să dormi la noi?”  Vecina se apropie de mine. Am dat negativ din cap. Trebuia să rămân aici. Aici e locul meu. „Faci faţă?”  Iar am dat din cap. „Vei vedea că se va face bine. Dimineaţă îţi voi aduce veşti bune. Încearcă să adormi.”  Şi am rămas singur. Nu ştiu cât am stat jos. Nu puteam să mă concentrez, nu puteam să gândesc nimic. Eram pierdut într-o lume imensă. Mi se părea absurd că mi se întâmplă, că i se întâmplă. Parcurgeam pas cu pas evenimentele din ziua aceea, încercând să văd unde a fost momentul care a dărâmat-o. Încercam să înţeleg unde era greşeala mea că ea voise să evadeze şi să mă lase singur. Înţelesesem că sticla care era lângă pat fusese cu un soi de otravă lichidă şi ea a băut-o voluntar, vrând să se izbăvească, să fugă de tot ce era viaţa, de tot ce era ea, de tot ce eram eu. Mă simţeam trădat. Mi se părea că fusese atât de egoistă în decizia ei, că nu mă întrebase şi pe mine dacă sunt de acord să plece, dacă vreau să rămân fără ea, dacă vreau să schimb ceva… Nebuna! Nebuna! Nebuna! O urăsc! Când poate omul să decidă astfel de lucruri? Când are dreptul să ia o decizie din asta?

            Am sărit în picioare şi am ieşit din locul acela împuţit. Alergam pe străzi fără să ştiu încotro alerg. Fugeam de ea şi de mine. În alergare, am izbit cu putere un trecător beat care mă înjură de toţi dracii. Lovit de înjurătura beţivului, m-am întors şi i-am dat un pumn. Nu mai ştiu dacă a reuşit să mai spună ceva. Nu ştiu dacă s-a apărat sau a căzut imediat. Nu ştiu cât l-am lovit. Mi-am dat seama că loveam avid corpul secat de putere. Nu reacţiona, nu se apăra. M-am ridicat scârbit de mine. Scârbit de ea. L-am lăsat în stradă, întins pe trotuar. Nu auzeam şi nu vedeam nimic. Împleticind, am pornit spre casă. Dar nu am intrat. Îmi era silă să intru în putoarea aceea.

Nu-l cunoşteam. Nu-mi amintesc bine chipul. Atâta ştiu: era beat şi urât mirositor. Nu l-am visat. Nu m-am gândit la el prea mult. Parcă nici n-a existat pentru mine. Percepeam ceea ce se întâmpla ca pe un fapt firesc, un drum pe care trebuia să-l urmez. Fără gânduri sau regrete.

Ciudat lucru mai e şi viaţa asta. Încerc să-i găsesc o explicaţie, o logică, un sens. Încerc să pătrund dincolo de esenţa ei biologică. Care o fi cauza? Care o fi efectul? Prin ceea ce se întâmplă, ce a vrut să mă înveţe Dumnezeu? Liberul arbitru… Unde am greşit eu drumul? Ce era dacă nu ridicam atunci pumnul să lovesc beţivul? Ar fi fost altul în locul lui? Aş fi lovit mai devreme sau mai târziu? Sau atunci a fost momentul în care am schimbat macazul şi destinul meu o luă pe o nou drum? Am tot ales şi de fiecare dată alegerea mea a fost greşită? Nu mai conta. Eram eu, ajuns în faţa beţivului. Sau ajunsese el, mânat de destin, spre pumnul meu. Fiecare o luase pe drumul său, aparent diferit şi ne-am trezit pe un drum suprapus. Legea biologicului: când două vietăţi se întâlnesc pe acelaşi traseu, cel mai puternic îl devoră pe cel mai slab. Aşa că eu l-am devorat… Dar nu mai eram sigur dacă el era cel devorat sau eu, datorită conştiinţei, ajunsesem să fiu  victima.

*

Poliţie.  Chipuri încruntate, mecanic executându-şi îndatoririle. De fapt, erau nişte mecanisme doar în prezenţa celor ca mine, pentru că dincolo de uşile deschise, îi vedeai zâmbind. Sorbeau liniştiţi din cafea, povestind bancuri sau discutau despre copii, despre soţii, soacre. Paradoxal. Aceşti oameni aveau copii. Cum li se adresau? Puteau ei, gunoierii societăţii, să meargă acasă, scuturând de pe ei mizeria de la serviciu? Puteau aceste maşini care mânuiau atât de abil bastoanele de cauciuc să fie tandri cu iubitele, să facă amor până la epuizare, să alinte şi să răsfeţe?  Interogatorii. În timp ce eu îi priveam încercând să-mi imaginez ce poziţii acceptau acasă cu soţiile, iubitele, amantele, ei se străduiau să afle adevărul. Joc de teatru. Se ştia că eu am lovit şi că beţivul din stradă murise de loviturile mele. Dar chipurile încruntate doreau detalii. Ofiţeri, comisari, procurori. Căutau dovezi, circumstanţe atenuante.

Mai mult decât orice în acest amalgam de chipuri, voci, mirosuri, voiam să ştiu de mama, să aflu cum e. Ştiam de la vecina că se simte mai bine, că va veni în curând acasă. Voiam, dar îmi era şi frică să o văd. Nu ştiam cum să o privesc, ce sa-i spun.  Îmi era groază să mă gândesc la faptul că acum chiar va rămâne singură. Eu voi fi închis.

Ea a venit peste câteva zile.Cu părul rău adunat într-o parodie de coc, cu faţa încă umflată şi buhăită. S-a agăţat cu mâinile seci de metalul zăbrelelor, sperând să ascundă tremurul alcoolic sau… poate neputând sta încă sigur în picioare.

O priveam. Era speriată. Nu ştia ce să-mi spună. Nu ştia dacă merit reproş sau mângâiere. De fapt nu ar fi ştiut să mă mângâie, aşa cum niciodată nu a ştiut să o facă.

N-o uram. De fapt, pe ea n-am urât-o niciodată. Mă uram pe mine. Uram copiii care veneau îngrijiţi la şcoală şi-şi scoteau pacheţelele frumos pregătite de mămicile iubitoare.  Uram femeile care lăsau în urma lor dâra aceea fină de parfum, încât o simţeai până în pantaloni, trezindu-ţi instinctele. Uram părul frumos îngrijit, uram tenul lor proaspăt, uram tot ce era altfel decât această femeie pe care acum o priveam ca pe o străină. În clipele acestea nu mai simţeam nimic pentru ea. Toată ura mea şi toată dragostea se scursese printr-un gol pe care îl simţream în mine.  Şi eram bucuros că nu mai sunt din lumea asta,  că mirosul acela înţepător pe care-l purta ea  după sine, îl simţeam, poate, pentru ultima dată. „Du-te acasă, mamă.” Vocea sună surdă. Nici eu nu mi-am recunoscut-o. Aşa cum nu mă mai recunoşteam în nimic. Nu mai ştiam dacă exist. Dacă am existat vreodată cu adevărat.

*

Cel mai mult mă deranja mirosul aici. Un miros străin. Cineva  dormise pe acest pat, măsurase camera din colţ în colţ, aşteptând sentinţa. Câte zeci sau sute  de destine zdrobite au săpat liniştea acestor pereţi. Şi pereţii au ascultat urletul sau tăcerea lor.

Lucrurile în jurul meu s-au schimbat. M-am schimbat şi eu. Universul s-a sfărâmat şi eu am rămas cu o frântură cenuşie, urât mirositoare, fadă. Or, trebuie să gust bucata asta, să o înghit şi să mă omogenizez cu aerul ăsta. Să refuz să accept şi să nu le permit să mă dărâme? Să nu le permit să mă închidă? Să rămân liber, să îmi ţin spiritul liber?

            Şi totuşi, mi-e frică. Sunt aruncat într-o nouă realitate şi mi se pare uneori că privesc un film. Un personaj îşi ţine capul între mâini şi gândeşte. Ăsta nu sunt eu. Asta nu e viaţa mea. E totul greşit. Undeva, cineva a greşit scenariul şi, iarăşi din greşeală, un om, un oarecare, eu, ajung într-un loc străin. Cum te poţi obişnui cu asta?

Împart celula cu un tip. Nalt, mustacios. Mestecă ceva. Nu mă bagă în seamă. Tac şi eu. Ce pot spune? … Mi-e dor de mama… Mi-e dor de mirosul de acasă. Îmi lipseşte viaţa mea. Şi acum…acum am distrus totul. Viaţa mea. Viaţa mamei. Ce va face ea fără mine?

            Pereţii de un alb suspect. Îmi imaginam că celulele de închisoare au pereţii de piatră. Că sunt umede, reci şi întunecate. Că e piatră şi doar piatră împrejur. Cu ferestre cât pumnul. Nu e aşa. Aici pereţii sunt finisaţi, chiar dacă de o mână străină meseriei. Cred că tot puşcăriaşii au ridicat-o. „Nu săpa groapă altuia…” Nu, nu e asta. Fiecare îşi sapă singur groapa, de obicei. Eu am săpat groapa mea cu un pumn. Dar am tras-o şi pe mama în ea. Ce va face mama fără mine? Mă doare să mă gândesc la ea.

            „Ce-ai făcut?” Întrebarea mustăciosului mă loveşte în timpane. Îl privesc. Ar avea cinzeci şi. Ar putea să îmi fie tată. Tată…unde eşti, tată?

            Ce să îi răspund? Mai contează? Totuşi docil, ca la şcoală, răspunsul nu întârzie: „Am omorât un beţiv.” „Eşti avan, băiete.” Mustăciosul iar tăcu. Eu dispărusem pentru el. Aş fi vrut să vorbesc. Să înec gândurile în vorbe goale. Să uit… Dar, tăcere. Ce face mama oare? Mă întind pe salteaua dură. Închid ochii. Aş vrea să dorm. Dar gândurile, frânturile de imagini caleidoscopic  îmi trec prin minte. În vârtejul de imagini, palid îmi apare apartamentul nostru.  Bucătăria, camera mea, mama… Furie. Lovesc peretele cu pumnul. Iar şi iar. Mai tare…mai tare… Să dispară totul. Acest perete, închisoarea, să dispar eu! Mustăciosul strigă după gardian. Mă prinde în braţe şi mă saltă cu putere în lături.  Îl lovesc şi pe el. Gardienii intraţi îmi pun cătuşele. „Uşurel, băiete, uşurel.” Mustăciosul îmi ţine mâna pe frunte, ţintuindu-mi capul cu putere. Sunt neputincios. Sunt un snop. Sunt un nimeni. Încep să plâng…

*

            Uşa se deschide cu putere. E Guriţă. Cel mai tâmpit gardian. Dar când prostul e prost, mai bine îl laşi aşa.  „ Ce faci, filozofule?” Tac. Orice aş spune, ar isca furia lui Guriţă. „ Aaaa! Taci! O faci pe deşteptul cu mine! Puţoiu’ dracului!  Bă, eu te belesc de piele, bă! Te dau cu sare şi te las să te usuci.”  Râde. Eu tac. Stau drept aşteptând lovitura. Dacă intră Guriţă în tură, să te aştepţi la vizită. Dacă vine la vizită, să te aştepţi la bâtă. Mustăciosul tace şi el.  Guriţă calcă uşor ca într-un dans, făcând ocol celulei. Ţine bastonul în aer. Îmi amintesc jocul Căluşarii. L-am făcut la şcolă şi aveam toţi câte un băţ în mână. Zâmbesc. Zâmbetul meu sporeşte furia lui Guriţă. „Râzi, mâncate-ar moartea! Râzi de mine!” Bastonul se avântă spre şoldu-mi şi muşcă din carne-mi lacom. Icnesc. Îmi aminesc sunetul ăsta surd al loviturilor. „Bă, te omor, bă!” „Lasă-l, bre Guriţă, e ziua lui azi.” „Tu? Tu vorbeşti? E ziua lui? Păi să îi dau cadoul. Cu fundă roşă.” Bâta se avântă iar. Şi iar. Până uit cine sunt…

            „ Laaa mulţi aaani cu săăănătaaate…” vocea e a Elenei. Tortul cu lumânările aprinse îi înviorează chipul. Uitasem că e ziua mea. Mereu mă întrebam cum e să ai un tort pregătit special pentru tine? Cum e să simţi căldura lumânărilor şi emoţia celor din jur care te privesc cu dragoste?  Nu am avut niciodată un tort de ziua mea. Uneori mama îşi amintea şi mă săruta pe frunte, alteori…

            „Scumpule, sunt eu şi sunt cu tine. De ce eşti aşa de străin?” Uite că te pup pe frunte şi alung toate gândurile rele.” Copilă e Elena. Cum poţi să alungi trecutul dacă el ca un cancer  şi-a întins metastazele în toată fiinţa ta?  O sărut şi eu. „Scumpa mea, sunt eu şi sunt cu tine. Mulţumesc pentru tort. De fiecare dată îţi aminteşti.” „Cum aş putea uita?”  Într-adevăr…cum se poate să uiţi?

*

            A murit mama. Pot să respir uşurat. Viaţa poartă cu sine şi frica morţii. Când vine sfârşitul, ştii că nu-i mai porţi povara. Şi nouă ne e mereu frică de moartea celor dragi mai mult decât de propria moarte.

 Încerc să îmi imaginez cum va fi fără ea. Încerc să înţeleg dacă moartea ei mă va elibera într-adevăr.

Vecina plânge. Oamenii cred că trebuie deplânsă moartea tuturor. Astfel se vede că cel mort a fost iubit. Şi vecina plânge, că trebuie să plângă cineva. „A suferit?” Ideea de suferinţă mă sperie, pentru că nu moartea în sine e urâtă, moartea în suferinţă e urâtă. „Îmi cerea ţuică. Îi dădeam. Îmi pare rău, dar nu puteam să o refuz. Spunea că aşa nu o mai doare, că amorţeşte.”

Aşa şi-a amorţit ea toată viaţa durerea. Viaţă văzută ca un eşec, inutilă, fadă. Şi atunci există două căi: moartea neagră sau cea albă.  Neagră cu ştreangul de gât sau cu moartea băută din pahar, ca pe o băutură fină. „Ai făcut bine. Răul şi-l făcuse ea.”

Priveam străin cadavrul din sicriu. Era un corp cu chipul mamei. Dar nu era mama. Pentru că o mamă nu poate să moară. O mamă îşi lasă rădăcina în corpul pe care îl creşte alăptându-l.  Şi rădăcinile cresc şi rămân acolo, până vor trece în alt corp, cel  născut din tine. Mereu va fi în suflet, chiar dacă ochii se vor obişnui să nu o mai vezi, chiar dacă vei uita cum sună glasul ei, chiar dacă vei uita mirosul…

*

Băusem jumătate de sticlă de wiski. Şi era abia ora zece. Lichidul spirtos mi se scurgea pe gât ca într-o groapă de nisip. Fără efect, fără vreun rost. Încercam să amorţesc amintirile, gândurile, întrebările… Ţineam în mână foaia de caiet găsită pe birou. Citeam iar şi iar cele câteva rânduri, fără să reuşesc să le înţeleg. „ Iubitule, nu mai pot. Am obosit să lupt pentru tine. E războiul tău şi eu nu am cum să te ajut. Învinge fantomele întâi şi vino să mă iei acasă. Te iubesc. Elena”  Umplui din nou paharul. Sunetul gâlgâit tăie dureros tăcerea. Era prea familial, era prea urât, era ura însăşi care mă măcinase atâta timp. „Trebuie să te iert mamă, că ai murit. Trebuie să te iert.” Arunc paharul cu putere în perete. Ridic receptorul şi formez numărul. „Elena, sunt eu…”

ALLA MURAFA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou