~Amelia Mociulschi: „Anunţul de la rubrica matrimoniale“

Anica pornise dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo care făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranţă. Speranţa ce o determinase să pornească la drum, spre locul unde urma să-l întâlnească pe El, pe necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale. O ceaţă matinală se aşezase peste oraş, ca o găină pe cuibar. Oamenii păreau că ies dintre pene; un cap, un picior, o mână încărcată  cu sacoşe, bulucindu-se să urce în autobuz. Toţi aveau bagaje, semn distinctiv al continuităţii vieţii lor de zi cu zi. Anica avea doar începutul, adică nimic. Mai avea totuşi ceva: încrederea pe care ţi-o dă speranţa. Încrederea poate fi înşelată uneori de speranţe, dar speranţelor nu le pasă; ele sunt de bună credinţă.

Mergea departe, la celălalt capăt al ţării. Întreaga durată a drumului a visat, fără să doarmă. Dacă ar fi dormit, nu ar mai fi putut visa; ori ea voia să viseze. Te simţi bine când visezi; vizualizând mental, totul îţi pare posibil. Anica visa o căsuţă învelită în iederă verde, verde, fără anotimp. Şi multă lumină în casă. Avusese parte mai mult de întuneric în locuinţele umede şi pipernicite în care locuise; întuneric şi mucegai. Mucegaiul se strecura peste tot, amprentându-şi mirosul de sărăcie. Era cenuşiu, jilav, sufocant. De duhoarea lui nu scăpai cu toată colonia pe care ţi-o turnai pe haine şi piele; obţineai doar un miros hibrid. Unele nasuri, fine, s-ar fi strâmbat, chiar dacă până nu demult miroseau la fel şi din plin. Acum erau căţărate acolo unde miroase bine. Anicăi i-ar fi plăcut să fie ceva şi de capul ei. Să-şi fi terminat şi ea liceul; ar mai fi avut doi ani. Dar, după moartea părinţilor nu mai fusese loc pentru toţi. Fraţii deveniseră ca dulăii cocoţaţi pe gard, ce-şi apără bucata de mămăligă îngropată-curte. Cumnatele se uitau urât pe sub basmaua trasă streaşină pe frunte şi-i ziceau direct, proţăpindu-şi mâinile în şold:

– De ce nu te duci tu, fată, la oraş să înveţi o meserie; nu să stai pe capul fraţilor, să te ţină în liceu. Te pomeneşti că o să vrei şi la facultate!

– Zău aşa! Auzi fă, vrei să faci pe doamna?! Pune fată mâna şi munceşte. Dacă nu, valea de aici! Şi aşa suntem prea înghesuiţi. După care urmă şi un semn făcut cu mâna, ca şi cum ar fi gonit un pui rătăcit printre straturile de castraveţi.

Anica ar fi dorit să-şi fi terminat liceul şi de ce nu, să fi mers şi la facultate. I-ar fi plăcut să ajungă şi ea o doamnă, profesoară sau măcar învăţătoare. Să fie respectată şi să primească flori… Învăţase în schimb ceva croitorie. Lucrase şi-n fabrică; aşa îl cunoscuse pe răposatul ei soţ. Dar tot o sărăcie rămăsese. Nu avusese noroc, asta e, considera ea.

Anica visa. Anica visa o grădină plină de flori; flori de toate culorile şi de toate felurile şi mulţi copaci. Mulţi copaci cu flori, cu frunze, cu fructe,..şi brazi. Mai ales brazi. Să aibă ce împodobi iarna, la ea în curte, pentru copii. Puteau fi şi copiii altora, nu conta. Nu avusese parte de copii. Neputând să aibă copii, deşi ar fi dorit, considerase că primise de la soartă o grea lovitură. Mai primise şi alte lovituri, în diferite părţi corporale, din acelea ale căror urme se făceau vinete şi rotunde, de la bărbat-su, când venea acasă beat. Şi venea des, foarte des, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.  Da de ce să se odihnească, să se răsucească-n mormânt cum se răsucise şi ea sub pumnii lui. Când era prea beat, îşi vărsa şi borhotul stomacal, peste pieptul ei; ce scârboşenie! Doar amintindu-şi, şi îi venea şi ei să verse. Şi-ar mai fi dorit Anica o alee printre trandafiri, presărată cu pietriş. Pietrişul cântă sub tălpi, când este mângâiat, scârţâie dacă îl striveşti cu piciorul; suferă, dar nu va fi niciodată noroi. De noroi se săturase; el murdăreşte tot ce poate.

Scurta conversaţie cu necunoscutul, la telefon, fusese banală: ia acolo câteva cuvinte pe care ea le spusese cu vocea piţigăiată de emoţie:

Ea: – Mă numesc Anica şi sunt din Bucureşti. Ştiţi, am citit anunţul…

El: – Da.

Ea: – M-ar interesa…

El: – Da.

Ea: – Unde locuiţi dumneavoastră? Îmi puteţi da adresa?

El: – Da. Localitatatea X. Poţi veni cu trenul sau cu autobuzul. Vezi că sunt două autobuze. Ia-l pe al doilea.

Ea: – Vă mulţumesc! Am să vin mâine.

El: – Da.

Repetase convorbirea în minte până la obsesie. Obsesia nu se lasă mult aşteptată când doreşti prea mult ceva; obsesia pune repede stăpânire pe tine. Anica îşi dorea să aibă o casă şi un soţ. O dorinţă cu două capete bine legate între ele. Nu considera important fizicul omului pe care urma să îl întâlnească. Înalt, scund, slab sau gras, dacă sufletul lui era capabil de iubire… Aici era problema, Anica îşi mai dorea şi iubire, pe deasupra. O casă, fie ea şi la soare şi un bărbat în pat, nu îi erau suficiente.

Nu prea avea multe cunoştiinţe despre iubire; ceva de genul telenovelor, şi o strângere de inimă, când era noapte, bărbatul la crâşmă şi ea în pat, singură. Visa atunci la un tânăr care-i făcuse avansuri, când fusese ea servantă la familia lui. Maică-sa era o cuciumea, dar el era drăguţ şi manierat. Dar nu s-ar fi însurat cu ea, nici vorbă; nu l-ar fi lăsat mamiţica să facă aşa o „prostie”, urmărea o partidă bună. Ea nu era nici frumoasă, nici bogată şi nici cine ştie ce deşteaptă, după cum îi spuneau şi cumnatele. Visele nu erau pentru ea, pentru ea fusese doar munca. Acum credea că venise şi rândul ei să viseze, pentru că nu mai avea nimic, nici măcar de muncă. Tocmai de aceea, de ce n-ar fi visat şi ea, cum visează unii să câştige la loterie!

Încerca să-şi imagineze care vor fi primele cuvinte pe care şi le vor spune unul altuia, ea şi necunoscutul, când vor fi faţă în faţă. Se frământa născocind o mulţime de fraze. Cuvintele erau lunecoase şi le plăcea să se joace. Anicăi îi plăcea jocul cuvintelor. Cuvintele construiau vise. Ea nu dormea, dar surâdea în vis.

Ajunse într-o localitate în plin câmp. Era singura persoană care a coborât acolo. Localitatea era mică, imensitatea câmpiei în mijlocul căreia se găsea, o făcea să pară şi mai mică. Un câmp pârjolit, pământ ars; pământ. Casele.. erau ghemuite în praful înecăcios al drumului, fără flori, fără arbori înalţi. Doar câţiva copaci stârciţi de soare şi vânt, cu puţine frunze şi crengi. Acoperişurile erau strivite sub căldura grea, de metal topit în furnale, a cerului în asfinţit. Nu se vedea nici un locuitor. Poate că nici nu locuia nimeni pe acolo. Poate satul fusese părăsit sau poate că arşiţa îi închisese pe oameni în locuinţele lor văruite. Mergând pe strada principală, aruncă o privire în geamul unei vitrine. Geamul a reflectat pe cenuşiul sticlei imaginea unei femeie destul de corpolentă, nici frumoasă, nici prea tânără. Nu-i plăcu ce a văzut. Geamului însă nu îi păsa; el oglindea doar imaginea, nu şi iluzia din mintea fiecăruia. Iluzia care te face să rabzi şi să speri că totuşi e ceva şi de capul tău. Ce? Imaginea femeii din faţa ei, cu trăsături banale şi rotunde, cu ochii la fel de rotunzi şi cam mici raportati la lăţimea feţei, o întristă. Asta-s eu, îşi spune. Nu ar fi fost rău să fi arătat ceva mai bine. O uşă se deschise, un bărbat înalt, puternic bronzat, pe cap cu o pălărie de pai, probabil de aceeaşi vârstă cu Anica, ieşii. Văzând-o în faţa casei, ce era de fapt un fel de cârciumă, avea şi o firmă pe care scria „Birt”, o întrebă:

– Doriţi ceva? Căutaţi pe cineva?

– Nu… – se bâlbâi ea. – Sunt în trecere. Am adormit în autobuz şi nu am coborât unde trebuia. La ce oră mai trece altul?

– Păi.., mai aveţi ceva de aşteptat. Îi spuse bărbatul dându-şi cu un deget pălăria mai spre ceafă, ca să o poată vedea pe femeie mai bine. O cântări din ochi: orăşeancă, cam grăsună, dar merge. Apoi cu voce tare continuă: – Nu este nimic de văzut în această localitate şi încă-i foarte cald; aşa că puteţi intra aici. Nu-i un restaurant de oraş, dar e acceptabil,..  îi spuse ca să se arate cunoscător şi umblat pe la oraş. – Măcar e cât de cât mai răcoare; puteţi să şi beţi ceva,.. continuă el, făcându-i complice cu ochiul, – tot ca să vă  răcoriţi. Mâncare nu-i la ora asta. Mă rog, măcar staţi jos.

A intrat în sala scundă, mobilată cu câteva mese acoperite cu ştergare în carouri, roşu cu alb. Şi feţele clienţilor erau roşii, pălăriile de pe cap, din pai. O bodegă de ţară, se gândi, – pentru beţivani. Un bar, mai bine zis o tejghea, în fundul odăii. Un barman cu mustaţa ivită printre obrajii grăsuni, ca o coadă de peşte dintre valuri, sta de vorbă cu cei câţiva clienţi. Anica avea impresia că toţi seamănau între ei, poate din cauza pălăriilor pe care le purtau. Câte unii îşi ştergeau fruntea şi gâtul cu vre-o batistă mototolită, ţinută strâns în pumn. Mâinile aveau pielea ca o coajă de pâine neagră, degetele păreau crengi noduroase, retezate ca să dea rod. Şi le rodeau mâinile până-şi lăsau băşicile lipite de sapă şi plug şi coasă şi lopata pentru bălegar. Erau mâini puternice prinse de spinări tari. Aveau feţele înroşite de soare, dar şi de băutura din sticlele golite. Cu toţii aveau pălăriile înţepenite pe cap. Probabil că nu şi le scoteau decât duminica la biserică, dacă, se duceau. Pe faţa barmanului curgea sudoarea. Pălăria lui părea că-i curge şi ea pe ceafă, dar se proptise în gulerul cămăşii. Gulerul era băţos şi înalt; cămaşă din pânză groasă, lucrată în casă. Nici nu au observat femeia care se strecurase înăuntru. Anica rămăsese la o masă lângă uşă, ascunsă de un stâlp. De fapt, nici nu dorea să comande ceva, vroia doar să chibzuiască la ce are de făcut. Vocile puternice ale bărbaţilor se auzeau foarte clar, ca şi scrâşnirea sticlelor cu băutură ciocnite repetat. Li se auzea râsul; râs de oameni care nu aveau prea des motive de distracţie. La capătul lor de lume, imaginile de la televizor se stingeau deseori; radioul emitea doar ştiri regionale, iar noaptea era lungă, tăcută şi neagră, chiar şi vara. Câte un scandal la crâşmă, uneori terminat în cuţit, mai înviora fonic spaţiul, deobicei presărat doar cu lătratul câinilor, cântecele cocoşilor sau sbieretele jivinelor ce-şi cereau porţia de mâncare sau protestau la tăiere. Dar cuţitul nu se scotea pentru vreo femeie; muieri erau destule, aşa că n-aveai de ce să te cerţi pentru ele. Pentru o palmă de pământ dată mai la dreapta sau mai la stânga, cu vreun gard, în curtea vecinului, da. Îşi propteau cuţitele în spate şi fraţii între ei, pentru vreun hectar de pământ cu ciulini sau un loc de casă. Deşi satul se tot golea, oamenii visau să muncească pământul, altora, prin alte ţări, unde ar fi câştigat mai bine.

– Ion a găsit o nouă  pretendentă la măritiş! Zise unul, mângâindu-şi burdihanul rotund, peste care se lipise cămaşa transpirată.

– Încă una? Au mai fost vreo trei. Cu anunţul ăla, parcă e concurs de miss.

– Concurs de mâţe, ce miss! Miss cocean poate.

Şi toţi izbucniră în hohote de râs. Râsetele erau grele, se rostogoleau ca şi cum s-ar fi vărsat un sac cu pietre pe drum. Pe un drum pustiu cu pământul uscat şi tare. Minţile dublau imagini excitante în ochii tulburaţi de alcool, în timp ce mirosul de băutură se pulveriza prin gurile deschise a vorbă, ca un sprai de insecticid.

– Una mai nasoală ca alta. Pe două le-a călărit bine ca să nu le pară  rău că au făcut drumul degeaba. Şi apoi, valea!… zise unul ce-şi încovoiase spinarea şi cu palmele se ţinea de masă, ca să se poată scutura mai demonstrativ.

– Iar a treia era o beţivă, o cerşetoare. Pe aia a luat-o la goană de la început. „Ce, la el e azil pentru săraci?!”  i-a zis baborniţei. – completă altul făcând un semn obscen.

– Asta care vine azi şi pe care s-a dus să o aştepte, crede că e o gâsculiţă tinerică. Avea la telefon o voce subţire şi emoţionată,.. foarte. Mamă, ce o să-i mai facă… Dacă o fi bună, o ţine. Iar râd toţi.

– Şi ce a zis, bă, că-i face?

– Ce a zis… că nu-i face!

Râsetele nu mai conteneau. Fiecare debita pornografii, care mai de care mai dezgustătoare, despre ce ar trebui să-i facă Ion prostovanei ăleia şi ce ar trebui să o pună pe ea să-i facă lui, ca să corespundă. Simţi că i se face rău. Îi veni să vomite… Se ridică  şi ieşi pe nesimţite afară. Era îngrozită de tot ce a auzit. Era descumpănită, nu ştia încotro să se îndrepte. Într-un final, după ce se răsuci de câteva ori privind în jur, văzu gara, puţin mai departe. Se îndreptă spre ea. Voia să  fugă cât mai repede din acest loc. Să ia trenul şi să se ducă departe, la capătul lumii, dacă se poate şi de acolo, o mai vedea.

Era o gară mică. Nişte flori firave, pe trei sferturi uscate, se chinuiau să supravieţuiască în două ronduri situate între trei bănci. Pe una din bănci dormea o femeie zgribulită. Avea o rochie subţire de pânză ieftină, decolorată, sub care îşi ghemuise picioarele. Lângă bancă, la nivelul capului femeii, o sticlă de votcă de un litru, pe jumătate goală. Femeia dormea profund, sforăind încetişor. Se apropie de ea şi o privi. De unde o veni şi unde s-o duce? Părea o cerşetoare. Parcă îi era figura cunoscută; o mai văzuse poate pe undeva sau poate că semăna cu cineva… Ah, da, semăna cu o cerşetoare pripăşită cândva, pe stradă la doamna Ana. Fusese un maidan acolo, în capătul străzii, vizavi de blocul doamnei. Îi  văzuse şi ea de la fereastră, de atâtea ori, pe cerşetorii pripăşiţi, când scutura cărpele de praf. Nu ştia nimeni de unde au venit. Au apărut pur şi simplu într-o dimineaţă, instalaţi în mijlocul maldărului de gunoaie aruncate pe maidan. Adăpostul lor era improvizat din resturi de covoare, bucăţi de mobilă, scânduri, cutii de carton. Folii de plastic încercau să formeze un acoperiş, iar altele atârnate lateral de nişte stinghii, pereţii. Un adăpost mizer şi stupid încropit. O îngrămădire de lucruri fără rost, justificând mai curând tendinţa umană de a aduna, iluzii. În mijloc trona un fotoliu desfundat pe care un cerşetor, stătea picior peste picior într-o poziţie degajată de domn. Parcă era dintr-o poză de revistă; o revistă de artă contemporană sau cam aşa ceva. O revistă plină cu stupidităţi pe care o răsfoise, ştergând praful din biblioteca doamnei Ana. Câte cărţi mai avea şi femeia asta… Şi aici un alt mod de a aduna, iluzii.

De ce naiba îşi amintise toate astea acum? Se întreba Anica. Nici măcar nu erau amintirile ei personale. Poveştile altora îi mai trebuiau! Privi ceasul de pe peron: slavă Domnului că nu au trecut decât cinci minute. Locul ăsta era vinovat. Locul ăsta unde părea cu nu există nimic altceva în afară de cer, pământul reducându-se doar la spaţiul ocupat de umbra ta rotită în jur, circular. Te simţeai un gândac bâjbâind printr-un vis de noapte. Piei drace! Al naibii loc! Trebuia să plece cât mai repede de aci. Anica o mai privi, totuşi, încă o dată pe cerşetoare, întrebându-se dacă o fi sau nu o fi, cea de pe strada  doamnei Ana; o chema Eva. Seamănau foarte bine. Ar fi putut să o scoale şi să o întrebe. Dar la ce i-ar fi folosit? Şi apoi se grăbea, nu avea chef să asculte alte poveşti. O privi cu milă: îi e frig, sărmana, indiferent cine o fi. Îşi scoase şalul ei vişiniu din geantă şi vru să o acopere cu el. Ei, ce-i mai trebuia?! Măcar ar face şi ea o pomană pentru soţul ei mort. Dar gestul îi rămase nehotărât; parcă încă nu se îndura. Prea îşi dorise şalul şi nu vedea de ce ar face pomană pentru cel pe care îl slugărise, iar el o bătuse, toată viaţa. Ce aia a fost viaţă ce a dus-o ea lângă el? După ce murise, o lăsase şi pe drumuri. Un beţiv; ca şi nepricopsiţii ăştia, de aici.

Era de acum întuneric şi se răcorise; aruncă neglijent şalul pe un umăr, se uită apoi la mersul trenurilor afişat pe panoul de pe zidul gării şi văzu că ar mai fi avut ceva de aşteptat. Deodată, îşi aminti că se făcuse ora când ar fi sosit autobuzul al doilea, cel cu care ar fi trebuit să vină ea, dacă nu s-ar fi grăbit atât. Foarte bine, se gândi, îl va lua pe acela mai departe. Nu se mai putea întoarce înapoi, ar fi fost de tot râsul lumii. Nu ar mai fi primit-o nimeni şi nu ar fi avut nici din ce să trăiască. De fapt, nici nu vedea ce rost ar mai fi avut să trăiască. Atunci? Se putea duce oriunde, era acelaşi lucru. Aşa că va lua autobuzul, fără să aibă importanţă unde merge. Dacă se grăbeşte, îl va prinde.

A pornit-o în mers rapid spre staţie. Aproape alerga pe lângă calea ferată pe care trebuia la un moment dat să o traverseze pentru a ajunge la şosea. Autobuzul putea sosi în orice clipă şi cu siguranţă, dacă nu era nimeni să se urce sau să coboare, va pleca imediat. Trebuia să se grăbească. Un tren de undeva din noapte, se năpustea cu viteză şi de-abia lângă ea a şuierat asurzitor…

Anica a ajuns în staţia de autobus în acelaşi timp cu vehiculul. În staţie îl văzu aşteptând pe individul întâlnit la intrarea în cârciumă. Care va să zică, ăsta-i Ion, gândi ea. Cel pentru care bătuse atâta drum. Avea în mână un bucheţel de flori de grădină, doar îşi aştepta femeia visurilor sale. Una tânără, subţire, frumoasă… mai ales tânără. Îl privi mai atent. Un bărbat oarecare. Un necunoscut. Nu ar putea  avea nimic în comun. El înalt, ea scundă. El slab, ea grasă…Ce vise de viitor? Nu! Nu îl putea vedea pentru nimic în lume alături de ea. I se făcu lehamite de prostia ei. Un străin. Şi se simţi cuprinsă de o disperare adâncă. Ce îi mai rămăsese? Doar moartea. Atât! Doar moartea mai era pentru ea…

Autobuzul opri în staţie. În zadar bărbatul se strădui să zărească printre pasageri fătuca frumoasă pe care o aştepta. Din autobuz nu a mai coborât nimeni. Era întuneric beznă de acum, aşa că Anica se putu urca repede, fără ca el să o recunoască. Şi maşina plecă în viteză. Se făcuse târziu şi drumul era lung… până la capăt. În autobuz constată că şi-a pierdut şalul. Nu mai avea ce face, doar nu avea să se întoarcă pentru un amărât de şal. Găsi un loc liber lângă un domn rotofei, cu o figură jovială. Amabil, acesta îi oferi locul său de lângă fereastră. Un bărbat cam gras, cu o chelie mai mult sau mai puţin ascunsă sub câteva fire lungi, bine pieptănate şi lipite de cap cu fixativ. Era îmbrăcat într-un costum de seară, de parcă s-ar fi dus sau… poate individul se întorcea de la vreo nuntă. Omul avea chef de vorbă. Întâi, obişnuitul început al conversaţiilor banale, când neavând ce să spui, comentezi starea vremii de afară; ca să nu taci. Apoi făcu legătura cu nişte întâmplări hazlii petrecute pe o vreme asemănătoare. Omul avea haz şi aşa, din una în alta, starea de spirit a femeii se mai detensionă. Prezenţa lui era ca un anestezic ce o făcea să uite, pentru moment, decepţiile. Disperarea şi gândul morţii se ascunseră într-un colţ, aşteptând…Şi se părea că vor mai avea de aşteptat multă vreme… Omul îi relată apoi cum are el un atelier pentru confecţionat haine de nuntă.

– Ar fi profitabil, îi spuse, sunt destule nunţi fără mari pretenţii de vestimentaţie, pe la ţară. Dar am rămas fără croitoreasă. Poftim poveste! Toate au plecat, domnule, la cules de căpşuni în Spania! Fir-ar să fie! Am plecat şi eu să caut. Poate voi găsi vreo amărâtă pe undeva. Am şi unde să o cazez. Se află o cămăruţă chiar la atelier, unde au dormit şi celelalte. Am avut trei lucrătoare şi nu mai pridideau cu lucrul. Dar vezi, ţăcăneală, cu moda asta cu căpşunile… Zice-se că se câştigă bine. Aşa o fi. Dar le plăteam şi eu destul de bine, pentru România…

O nouă speranţă încolţi pentru ea, neaşteptată: să-şi găsească de lucru! Era mai simplu decât să fie la mâna şi la cheremul unui nepricopsit de bărbat. Aproape uitase că ştie să coase şi că lucrase într-o fabrică de confecţii. Bucuroasă, i-ar fi mărturisit că fusese croitoreasă şi nu avea nici un chef să se ducă să culeagă căpşuni sau altceva prin străinătate. Nu era rău dacă şi-ar fi găsit de lucru. Autobuzul rula pe şosea. Ar fi fost bine să existe un loc unde să dorească să ajungă… Nu îndrăzni să zică nimic. De fapt nici nu vroia să se mai pripească cu hotărârile. O să se mai gândească, o să vadă,.. oricum până la capătul drumului mai era. Omul adormise şi sforăia zdravăn. Părul de pe chelie se dezlipise şi stătea ridicat ca o pană de la o pălărie imaginară. Anica îl privea; maşina o legăna uşor, monoton… I se făcu somn… şi totuşi, chiar aşa aproape adormită, se gândea la zicala aia populară, cu ce-i în mână nu-i minciună.

Ion rămăsese furios în staţia goală. Din autobuz nu coborâse nimeni. Nici urmă de tinerica pe care o aştepta. Şi-a bătut joc de el! Asta e! În fond, la ce putea să se aştepte de la o tinerică?! Toate-s pe acelaşi calapod: vor bani şi situaţie. De ce ar fi venit o fătucă aici, în pustietatea asta, să mai şi muncească, când putea la oraş, să trăiască mai uşor! Bărbaţii sunt peste tot amatori de distracţie. O bucăţică bună place oricui. Da de ce să-şi bată joc de el, care chiar îşi căuta o nevastă… În momentul acela era convins că îşi căuta serios o nevastă, deşi fusese mai mult o dorinţă de a face ceva care să îl scoată în faţă, printre tovarăşii lui de băutură. Îl priveau cu admiraţie. Muncise ani buni la oraş, înainte de a se întoarce aici. Îi intrase şi lui în sânge şmecheria orăşenilor. Păi, şi femeile din sat îl priveau altfel, cu ciudă, putea zice. Le scăpase printre degete. Ce dracu să facă cu ele? Toate erau proaste şi toate gata să te înşele, dacă li se ivea ocazia. Şi se iveau destule ocazii… Căpiţe pe câmp, câte vrei, în care puteai trânti o muiere care nu-şi avea bărbatul prin preajmă. Câte una se mai lupta cu tine. Dar asta, mai mult ca să te încingă şi, la o adică, să iasă basma curată. Că ea n-a vrut, că tu ai forţat-o.. basme muiereşti.

Muierea asta de la oraş putea să îi spună că este prea departe pentru ea. Că nu vrea să stea la ţară. Nu ar fi fost nicio supărare, ar fi înţeles. Aşa era şi civilizat. Şi el se plictisise la ţară, dar nu avea ce face. Aici avea casa şi pământul de la ăi bătrâni, pentru asta se întorsese şi el aici. Nu putuse să-şi facă nici un rost la oraş. Şi să vândă, iar ar fi fost o prostie. Mai bine om de vază în satul tău, decât un nimeni la oraş. Aici urma să candideze şi la Primărie; aşa că nu-i strica o nevastă mai reprezentativă, mai orăşancă. Dar ea, nu! Asta a vrut să-şi râdă de el, ce mai  calea valea! O fi fost şi vreun haidamac lângă ea, care se amuza. Mamă, ce o mai fi râs ăla de prostia lui! Parcă-l auzea cum se prăpădeşte de râs, ţinându-se cu mâinile de burtă: ” hă, hă, prostul! Tâmpitul de ţăran. Credea că o orăşeancă tânără şi frumoasă o să vină la capătul ţării, în amărâtul lui de sat, ca să se mărite cu un prăpădit de boşorog?”. Aşa o fi zis derbedeul, mai mult ca sigur. A crezut că e bătrân şi sărăntoc. Poate o fi fost si vreunul care îl cunoaştea. Cine ştie… Unul plecat din sat, care a vrut să-şi bată joc de el. Sau poate dintre foştii lui colegi de muncă; o fi vrut careva să-i facă o glumă proastă, din invidie că-i mai bogat. Probabil tot ăla i-a trimis şi beţiva aia… Cerşetoarea care i-a venit la uşă. Poate că i-a trimis cerşetoarea special, ştiind că fătuca o să vină să îl caute. O să dea peste cerşetoare, o să se simtă jignită şi o să plece. Asta era!

O fi venit cu trenul…Ia să fugă la gară… O luă la goană spre gară. Pe peron i se împiedică piciorul de ceva moale. Se aplecă şi îl ridică. Iete, un şal!- zise. Mamă, ce frumos e! Ăsta trebuie să fie sigur al cuiva de la oraş şi nu fiştecine, una înţolită, nu glumă. Te pomeneşti că o fi fost al ei! Dar nu e nimeni pe peron. Unde s-o fi dus, că doar nu s-a urcat înapoi în tren. Alergă de acolo-colo strigând:

– Fatoo, domnişoară, sunt aici! Am venit! Prea târziu, îşi zise. Era trist şi totodată furios de-a binelea. Deodată, văzu cerşetoarea care se ridicase de pe banca pe care dormise şi venea spre el. Asta-i vinovata, îşi spuse. Ea a gonit-o. Sigur i-a spus că sunt un mitocan, un neam prost, un meschin interesat, un beţivan şi cine mai ştie ce! Îi arăt eu ei, de paţachină!  Trebuia să se care de aici. De ce n-a plecat? Desigur, pentru că ştia că vine domnişoara! Haidamacul a trimis-o special, deoarece era gelos. Domnişoara vroia să se mărite cu mine şi el nu vroia să o piardă!  Asta era! A plătit puşlamaua asta, ca să mă saboteze!

Cerşetoarea se clătina pe picioare. Nu vedea limpede. Nu ştia spre cine se îndreaptă. Era ameţită şi se simţea rău. Capul îi vâjâia şi îi ţiuiau strident urechile. Omul ăsta ţipa la ea şi o scutura zdravăn:

– Unde e, nenorocito?! De ce ai gonit-o? Ce i-ai spus? De ce, fă, de ce? – urlă el cu ochii ieşiţi din orbite.

Eva nu pricepea şi încercă să scape din strânsoare. În zbaterea ei se agaţă cu mâinile de ceva moale şi vişiniu pe care reuşi să îl smulgă şi o luă la goană peste şine, în timp ce ăla urla în spatele ei:

– Stai, stai!

De ce o ţipa ăla aşa după ea, că doar n-a furat nimic. Dar brusc văzu că are în mână un şal. Se opri buimacă  să îl privească. Un şal moale şi delicat, aproape transparent deşi era de lână. În lumina lunii prindea sclipiri de nisip şi de cer fără nori şi de apusuri peste o pădure de sălcâmi… Simţea şi mirosul de salcâm în floare…

Bărbatul ăla continua să zbiere la ea; rămăsese pe loc şi continua să  ţipe, gesticulând. Nu auzea ce zice. Dar îşi aduse aminte de sticla cu votcă ce rămăsese sub bancă. Ăsta vroia să-i fure băutura. De aia zbiară… Şi, dintr-un salt, se repezi spre peron, în timp ce un şuierat puternic, violent, trecea  ca o săgeată… Era rapidul de Bucureşti, ce nu oprea în satul acela insignifiant. Gara era goală. Peste câmp alerga o femeie cu o sticlă de votcă la subsuoară.

AMELIA MOCIULSCHI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou