~Camelia Radu: „Grădina secretă“

Era mică, mică. Un ghemotoc. Şi îi plăcea că este aşa. Privea lumea de la înălţimea florilor şi, de altfel, mereu avea nasul plin de polen. Celor mari nu le vedea faţa, îi recunoştea după glas. Parcă vorbeau din cer.

Pe mama o ştia după pantofii cu toc sau şi mai bine, după faldurile parfumate ale rochiei, de care se agăţa uneori. Tata avea buzunare şi dacă se ridica pe vârfuri, ajungea la ele, cotrobăind după vreo surpriză, pentru că mereu găsea câte ceva. Cel mai mult o uimise cheia, un secret pe care dacă îl ştiai, descuiai orice uşă. Tot acolo mai erau monedele rotunde şi argintii. Se rostogoleau sub pat, iar dacă avea norocul să găsească multe, putea face chiar un cer, pentru că sub pat era întuneric şi nu se vedea decât aşa, câte o sclipire, din fiecare monedă, din conturul lor rotund ; doar o banuială a ceva despre care credea că poate fi.

Se bucura atunci când găsea creionul, singurul care lăsa semne. Tot ce îi trecea prin minte, devenea realitate. Numai că rar voiau să i-l dea, spuneau că nu le place cum face ea acolo pe pereţi, povestea. Îi spuneau mâzgăleală, dar nu era adevărat. Dacă nu înţelegeau nimic, nu era vina ei, ea scrisese ceva important, despre o rază, care cobora uneori peste desen, de parcă s-ar fi privit în oglindă. Raza înţelegea și era mult mai veselă, mai curioasă, decât oamenii aceia mari, cu picioarele în pantofi și capul în nori.

Mama mirosea a flori. Tata mirosea altfel, a departe. Bunica, a pâine şi bunicul, a iarbă. Şi a libertate. Mama spunea că aşa şi este, din moment ce locuieşte la ţară şi are grijă de pământ, nu semnează în fiecare zi ceva, nu înţelesese ce. Oricum, important este să nu semnezi, ca să fii liber, asta înțelesese sigur.

Cel mai mult îi plăcea în braţe. Acolo se simţea ca în cuib. Dacă o dădeai jos, plângea aşa de tare, că mereu se găsea cineva care să o poarte pe sus, înapoi, la locul ei: în braţe.

Nu îşi aducea aminte să fi mers încet. Nu ştia să păşească, alerga de colo-colo şi mereu descoperea câte ceva, dar pentru asta, uneori, era nevoie să se şi ascundă, pentru că altfel, auzea acel “Nu, nu ai voie! Treci la locul tău!” Pufnea în râs, pentru că nimeni, niciodată, nu îi arătase acel loc „ai ei” unde o trimiteau mereu, aşa că pornea mai departe, prin curtea mare şi umbrită. “Lasă, vor fi iar ocupaţi şi atunci, nici dacă îi rog nu mă mai văd.. “ Locul ei era peste tot.

 

 

În ziua aceea …  Ah, în ziua aceea se îmtâmplase ceva deosebit. În ziua aceea, venise în vizită o femeie tânără, cu o scrisoare pe care o citea mamei plângând. Nu înţelegea de ce. O scrisoare la citirea căreia şi mama a plâns. Era de la un băiat care îi scrisese tinerei femei de departe. Spunea ceva de o soartă care îi despărţise. Ce o fi fost asta ? O poarta ? Un gard?  Poate o frânghie pusă pe trotuar, dincolo de care nu mai puteai trece?

– Mami, mami, ce e aia soartă?

– E, când o să fii mare, o să afli.

– Vreau acum, acum! – spuse ea.

Mama tăcu.

– Ce e aia, o frânghie?

Se pare că trebuia să fii mare meşter ca să potriveşti soarta asta.

– Şi unde, unde e? Cum pot să o văd şi eu?

– Pleacă de aici, cu întrebările tale. Şi o dădu afară, în curte. Acolo o întâlni pe bunica.

– Ce e aia soartă?

– Mamaie, ce întrebări sunt astea? Cu soarta nu te joci.

– Ce e aia? Cine e? O pot vedea?

– E ursita, taci din gură. Nu trebuie să o superi.

Aha, era o femeie. Şi era destul de mofturoasă.

– Şi de ce să nu o supăr? De ce?

– Doamne fereşte, ce ţi-a caşunat? Dacă vrei să ai o soartă bună, trebuie să fii cuminte.

– Dar cine e?

– Du-te şi te joacă şi taci. Să nu te audă careva.

 

Va să zică… era o persoană ! O femeie mofturoasă…

Va să zică era pe aici, pe aproape, putea da de ea oricând.

Se tot învârti prin curte, privi în stradă, peste gard, la vecina, dar îşi dădu seama că este ceva misterios, ascuns într-un loc aparte, la care nici nu te-ai fi gândit, nu aşa la vedere, în drumul maşinilor de pe stradă. Nu putea afla şi pace.          Ei, şi ce, era soare, era mult mai frumos decât ieri. Mami îi pusese apă în cădiţă, să se încălzească la soare, ca să îi facă baie înainte de masă ; cireşul înflorise, puii de raţă ieşiseră din ou, avea ce face.

Uff! Nu avea stare. Pe unde se putea ascunde, oare, femeia aia ciudată, soarta? Merse pâna la gardul dinsprte spatele casei şi văzu o portiţă, ceea ce era un mare ajutor, nici măcar nu era închisă cu cheia. Deschise uşor şi trecu dincolo. Privi în jur. Ia te uită ce harmălaie, ce de păsări, ce de glasuri! Tot felul de pene colorate. Aproape că uită ce căuta, era totul aşa de vesel, ca un carnaval surpriză. Se aplecă asupra puilor cu puf galben, râse de răţuştele mici care, deşi abia li se uscase puful, pluteau fericite într-un lighean cu apă, de parcă luaseră lecţii înainte !  Ce de lumeee !!! Găini care nu stăteau locului, pui, curci, cocoșulîngâmfat, o hărmălaie de nedescris. Gâşte de catifea. Bibilici elegante și pestrițe, rațe cu gâtul verde, sidefat ! Tii, ce de jucării, se gândi, prinzând un pui galben. Nu mai voia să plece, dar în faţa ei apăru un animal uriaş, urât şi înspăimântător fără măsură. Groh, groh!

Începu să alerge fără să se mai uite în urmă, dar ajunse la alt gard. Găsi poarta, o dădu la o parte şi ţuşti! în livadă. Uff!..scăpase. Respiră tare şi privi fermecată. Aici erau pomii înfloriţi şi poteca ducea parcă în soare. Privi printre ramurile ninse. Lumina vorbea cu ea sau doar îi mângâia părul şi nasul cârn ?

– Ei, tu ştii cine e soarta? Dar soarele întră într-un nor mic. Parcă era bunica: “Ssssst! Taci, fii cuminte, nu ai voie!” Ei, să fie! Dar dacă şi soarele spunea aşa… Dădu din umeri:

– Bine, nu mai întreb, dar să ştii, dacă nu îmi spui, eu tot o să mă gândesc. Ce, crezi că dacă o să tac, asta înseamnă că nu ţin minte? Ba ţin. Și mă gândesc.

Soarele pufni parcă în râs şi ieşi dintre nori, gâdilându-i nasul, mângâind obrăjorii ca două caise.

Bine, bine..

Lăsă pleoapele în jos. Nu mai vedea decât pete colorate de lumină.. “Ei, am luat prea multă lumină de la tine şi mi s-au umplut ochii de ea. Acum nu mai văd pe unde merg.” Se scutură râzând: ”să cadă şi în iarbă, să aibă şi gâzele.” Dar se pare că şi pentru ele era prea mult, pentru că din iarbă, un fluture speriat începu să zboare în jurul ei.

– Hei, ce faci? Îţi e frică de mine? Fluturele i se aşeză pe umăr…

– Vezi tu, eu nu îţi fac nici un rău, eşti aşa de frumos… să ştii că nici nu te ating, eşti tare mic. Ia spune, tu ştii unde este…

Nu apucă să spună şi restul, fluturele fugi speriat, drept în faţă, pe cărare.

– Hei, de ce fugi… de ce fugi…

Fluturele se aşeză pe trunchiul unui prun. Petale mici de floari de măr coborau uşor ca o perdea rozalie, dincolo de care, micul ei prieten abia se mai vedea.

– Te rog să mă ierţi, o să fiu cuminte. Aripile se mişcară uşor, emoţionate.

– Fluturaşule, te invit pe la mine, să vii în curte, să vezi ce flori frumoase am. Regina nopţii şi trandafiri… e drept că nu au înflorit, dar este cireşul cel mare şi poţi să te joci cât vrei în coroana lui albă. Fluturele stătu aşa o vreme, parcă se gândea. Tocmai când se pregătea să îşi ia rămas bun, acesta o luă înainte, pe cărare, zburând chiar în dreptul nasului ei. Parcă îi arăta drumul.

– Unde mă duci? Unde?

 

Cărarea părea aurită de soarele ce cobora printre pomii înfloriţi, rânduiţi de o parte şi de alta, ca nişte minunate coloane impodobite cu arcade albe. Arcadele unui palat de ramuri înflorite. În faţa ei apăru un alt gard, iar fluturele dispăru. Ah, de data asta nu mai văzu nici o portiţă, dar cum ea era așa de mică,  se strecură cu uşurinţă printre două uluci rupte. Păşi uşor, apoi se ridică în picioare. Era dincolo.

 

Rămase câteva clipe pe loc, pentru că totul era altfel. Nu zări nici un pom, nici o tufă. Numai iarbă, cât vedea cu ochii. Cerul liber, în înaltul căruia soarele strălucea nestingherit, într-o imensitate senină, părea viu şi atât de mare, încât simţi pentru prima dată ceva nou, nemaivăzut, despre care nu ştia ce să spună că ar fi. Poate, doar că era de o frumuseţe nemaivăzută. Era linişte. O linişte la fel de vie şi fără margini. Îşi auzea inima bătând. Câtă linişte…

Maşinile nu se mai auzeau şi nici paşii trecătorilor. Nu se auzea cu adevărat nimic. În faţa ei, cât cuprindea cu privirea de la înălţimea ei, se întindea o pajişte nemaivăzută. O pajişte verde şi atât de întinsă, că se unea cu cerul la orizontul rotund. Se ridică pe vârfuri, să vadă mai bine. Iarba strălucea în bătaia vântului de primăvară, mătăsoasă şi proaspătă, până acolo unde săruta cerul, argintie şi verde cum nu mai văzuse nicicând. Era într-o grădină nemaivăzută. Totul părea neatins. Iarba deasă şi fragedă, moale şi luciosă, plină de lumina vie a soarelui, se unduia în valuri, aproape ameţind-o.

– Oare sunt într-o poveste?

Era posibil, din moment ce gardul nu avea portiţă şi aici nu puteau intra decât cei mici. Îşi roti privirea, dar nu zări nici un gard, nici o potecă, nici măcar urme de paşi. O grădină secretă. Cât era de frumoasă! Se gândise ea bine că pe lângă casă există ceva ascuns şi fermecat, pentru că uneori, avea impresia ca simte respirația proaspătă, de zăpadă, a neștiutului. Se gândea la el ca la o pisică mare, care face salturi neașteptate. Acum, se întâșnoseră…

Mângâie iarba cu palmele şi apoi se aşeză pe vine. Avea multe de văzut. În iarba verde şi fragedă, locuiau tot felul de gâze colorate.. parcă erau găinile bunicii, aşa se foiau de colo-colo. Unele roşii, altele portocalii sau galbene, iar unele erau ca nişte boabe de miere. Erau grăbite şi nu stăteau locului o clipă. Mirosea a pământ ud şi a flori, nişte flori pe care nu le mai văzuse nicicând. Albe şi mici, ca nişte clopoţei de mătase şi altele violet, cu parfum fără seamăn. Apoi altele colorate, ca nişte ciorchini de clopoţei frez, alb şi albastru. Steluţe albastre privindu-şi chipul în oglinda cerului. Le privea uimită, fermecată. O grădiniţă de flori noi şi mici, parcă anume pentru pitici.

– Frumoaselor, zânelor, dragelor, florile poveştilor. Măi-măi, ce ascunse stați voi aici!

 

 

Cum stătea aşa cu mânunţele şi cu feţişoara ascunse printre florile albastre, auzi o voce:  Ce cauţi în grădina mea? Cum ai intrat aici, ai?

Ridică fruntea şi rămase fară grai. În faţa ei, o femeie bătrână, bătrână, o privea ciudat. Era încruntată şi totuşi părea că zâmbește. De sub broboada cenuşie, şuviţe albe ca zăpada ieşeau plutind, luate de vânt, ca doi şerpi argintii ce stăteau parcă de veghe pe fruntea plină de riduri. Purta haine întunecate şi era rotundă, ca o bunică. Nu i-ar fi părut prea ameninţătoare, chiar dacă pe umerii ei mari un şal negru de lână se înfoia ca o aripă de liliac, împreună cu fusta lungă până în pământ, dar vocea o surprinsese prea tare ca să mai poată şti ce să facă. Deşi era aşa de voinică, bătrâna parcă plutea uşor deasupra pământului, fiind oricând gata să o înhaţe, la cea mai mică mişcare a ei. Nu răspunse. Parcă îşi înghiţise limba. O privi în continuare din iarbă, cu atenţie şi spaimă, văzând-o că se apropie de ea. Acum era exact deasupra ei, umbrind soarele. Tăcu mai departe, dar nu închise ochii. Se uita curioasă, de jos in sus, auzindu-si inima bătându-i in dreptul genunchilor. Bătrâna se sprijinea într-un toiag noduros şi părea că este de neclintit. Nu o auzise venind, iar acum îşi dădea seama că nu era chip să fugă, oricât şi-ar fi dorit.

– Cine eşti şi cum ai intrat în grădina mea? Nu ştii că nu e frumos să te strecori pe furiş, fără să ceri voie? Nu mi se pare că eşti o fetiţă cuminte..

Cuminte? Să fie cuminte? Unde mai auzise ea asta… Cuminte… Ce să îi spună? Că se jucase? Că o fugărise porcul, de care îi era frică? Sau că fluturele o ademenise până acolo? Nu mai avea cuvinte.

– Ai intrat ca un hot, ce ai venit să furi? Flori? Florile nu se rup. Sunt semnele primăverii şi ele acolo sunt frumoase, în locul unde au răsărit, să dea bineţe în fiecare dimineaţă soarelui. Ai auzit?

Nici nu clipea, mai ales că bătrâna avea dreptate, nici ei nu îi venea să le rupă.

– De data asta te iert, dar dacă te mai prind o dată, îl vezi? Zise ea ridicând toiagul în aer.

Se ridică. Oare ce se va mai intimpla?

– Hai, acum pleacă de unde ai venit şi să ţii minte că florile nu se rup de unde au crescut. Au rădăcini şi le doare. Auzi?

Dădu din cap, aşa credea şi ea. Sigur.

– O să ţii minte?

Mai dădu o dată din cap.

– Bine, se pare că nu eşti aşa de rea precum am crezut. Şi nu ai rupt nici o floare. Asta e bine. E mare lucru! Bătrâna zâmbi deodată, spre surprinderea ei, aşa că începu şi ea să zâmbească, aşa, ca să prindă curaj.

– Bine, atunci iţi voi spune un secret. Dacă vei avea grijă de flori, ele te vor răspșăti. De câte ori vei fi supărată, să priveşti o floare şi ea te va face să zâmbeşti. Să nu crezi că este puțin lucru, zâmbetul, oricât de mic ar fi ! Fetele sunt frumoase doar când zâmbesc. Să nu uiţi asta, fetițo, pentru că acesta este secretul frumuseții! Vei vedea câte daruri vei primi de la flori, dacă învețti să lșe prețuiești. Daruri nevăzute, pentru suflet. Să ţii minte, neastâmpărato! Hai, fugi acasă, până nu mă răzgândesc şi… zise bătrâna, ridicând toiagul iar spre cer, în timp ce serpii albi ce ieseau de sub broboada intunecată, de o oparte și de alta a feței, iși ridicară capetele spre soarele amiezii.

Se întorse pe cășcâie şi alergă fără să se mai uite în urmă. Fără să se mai oprească. Oare zâmbise sau i se păruse ?

 

 

Inima îi bătea cu putere. Nici nu îşi dădu seama când ajunse în curtea cu cireşul înflorit, dar, descoperind fusta mamei, se agăţă de ea fericită. Uf, scăpase. Mama o luă în braţe şi o sărută râzând.

– Pe unde umblii, haimana mică? M-ai şi speriat, de unde vii aşa plină de pământ? Vai, ce e pe tine!

Închise ochii şi își puse fruntea pe umărul mamei, sărutându-i un cercel.

– Mai, ce hoaţă e, nu am văzut aşa copil!

Şi o dezbrăcă, aruncând-o în cadiţa cu apă încălzită la soare.

– Uite ce a făcut zgâtia asta mică, a lăsat poarta deschisă la curtea din spate şi au năvălit peste noi toate orătăniile. Spuse bunica disperată, încercând să prindă raţele şi bibilicile si pui care alegau în toate părţile, dar ei nu îi mai era frică, era acasă şi toate erau aşa de simple dintr-o dată. “Ce bine e”, îşi spuse, luând de aripă o găină zăpăcită, râzând în hohote şi vrând să o bage în apă.

– Nu, nu ai voie! O auzi pe mama şi atunci tresări pentru prima dată, privind-o cu atenţie, cum stătea aplecată peste cadiţă și frecându-i spatele însorit. Ce frumoasă era. Avea o gură care zâmbea şi ochi strălucitori. Şi ea ştia secretul, pentru că se vede treaba că soarta fusese bună cu ea şi ea putea să zâmbească…

– Nu, ba da, ba da, ba nu, ba da.

– Nu, am spus nu. Şi atunci îşi dădu seama.

– Mami, tu eşti frumosă, de ce spui că nu am voie?

Mama rămase privind-o cu ochi uimiţi:

– Ce spui?

– Nu eşti soarta, ca să spui că nu am voie.

– Poftim?

– Eu ştiu cum e, ştiu că nu este o frânghie. Este bătrână, bătrână, are un toiag mare şi dacă intri la ea fără să ceri voie, te iartă o singură dată. Dacă te porţi frumos cu florile, îţi dezvăluie un secret mare, care te ajută să nu mai plângi, să zîmbeşti mereu și să ră,âi frumoasă. Ştii şi tu, nu e aşa?

– Doamne, ce mă fac eu cu copilul acesta? De unde le scoate, nu înţeleg!

– Ei, spuse bunica, poate o fi vreo scriitoare, ce ştii tu.

– Ba nu sunt. Eu ştiu, eu nu mint. Eu am văzut-o. Data viitoare când o să mă mai duc să o văd, să îmi dai prăjituri, că eu nu vreau să mă bată.

– Cine să te bată, fetiţo?

– Soarta, cine?

Mama era tot mai nedumerită.

– Şi… să nu rupeţi florile din gradină, că plâng. O să am eu grijă de ele. Să nu le  rupeţi, aţi auzit? Au rădăcini acolo unde cresc… şi sunt vii şi le doare.

– De unde ştii tu, mai boţ cu ochi, toate astea?

 

Mama o ridică din  apă, o înfășură într-un prosop, o luă în braţe şi o duse în casă. În casă era răcoare și mirosea a busuioc. Nici nu mai putea să o asculte. Închise ochii şi acolo, sub pleoape, văzu grădina secretă, cu iarba ei fermecată şi dulce, mângâindu-i parcă gândurile. De undeva, de departe, vocea mamei și apoi a bunicii se auzeau ca două ecouri de argint, de care inima ei se ținea bine, pentru a fi acasă.

 

– Bine ca a adormit. Spuse mama, care avusese o zi grea, se pare.

– Maică, fata asta a ta… încercă bunica, dar mama o privi într-un fel, aşa că tăcu.

– Ei, acum, zic și eu, să aveţi grijă de ea, mamaie, să aveţi grijă, copiii sunt de la Dumnezeu, nu ştii pe cine trimite El.

– Ce ai bunico? Acum începi şi tu? Nu îmi ajunge? Ah, ce zi ! Hai, mai bine şi te odihneşte și tu.

– E, am vrut să spun că așa sunt copiii, zvăpăiați, spuse bunica, făcând pace.

 

CAMELIA RADU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • August 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou