~Cristian Lisandru: „Cetatea din anticamera trecutului“

Poarta mare a cetăţii, la care ajungeai după ce traversai podul ce se arcuia viguros peste canalul împrejmuitor, plin cu apă, fusese lovită cu presupusă încrâncenare de pumnii neobosiţi şi nemiloşi ai timpului, de-a lungul anilor care alergaseră bezmetici, precum o turmă cuprinsă de panică şi înnebunită de foame, mânată din spate de legea nescrisă a firii, însă rezistase cu stoicism asediului interminabil şi nu cedase.

Lemnul din care fusese alcătuită poarta – nimeni nu mai ştia numele meşterilor dibaci, fiindcă până şi amintirea vechilor ateliere dispăruse de multă vreme şi se ascunsese într-o ceaţă deasă, acolo unde nici măcar gândul nu mai poate pătrunde, însă se dovedise că îşi făcuseră treaba cu vârf şi îndesat, după cum se spunea, spre marea şi plăcuta mirare a tuturor locuitorilor –  păstra încă demnitatea din anii începuturilor, chiar dacă, pe alocuri, crăpături adânci lăsau în carnea sa urme ce puteau fi asemuite cu acelea ale unor gheare înspăimântătoare.

Privindu-le, îţi puteai imagina cu destul uşurinţă o inevitabilă noapte sumbră, ameţită de vânturi turbate şi pălmuită de nori negri, furioşi, cu străjeri înfriguraţi stând pe metereze, murmurându-şi rugăciunile şi ridicând priviri imploratoare către cerul părăsit de lună, în timp ce un monstru uriaş – ieşit la vânătoare din pădurile nesfârşite ce se întindeau înspre marginile ţinutului – se opintea de ceasuri bune, fornăia, spumega, lua întunericul în coarnele ascuţite sau zgâria cu ghearele lungi acea poartă.

Da, nu era deloc greu să auzi în gânduri gemetele sfâşietoare scoase de scândurile groase, atunci când monstrul încerca să le spintece, pentru a ajunge cât mai repede la oamenii cu carne fragedă, cuprinşi de o teamă comună, ascunşi în spatele zidurilor înalte, iar dacă ridicai privirea de-a lungul acelor ziduri – totul putea fi privit aşa cum ai fi admirat, de pildă, un tablou, agăţat pe un perete de muzeu – nu te luau prin surprindere şuvoaiele de foc care curgeau din căldările imense, răsturnate de străjeri.

O astfel de luptă părea inegală – sau, mai bine zis, imposibilă, înainte de toate -, dacă analizai la rece situaţia, cu mintea prinsă în chingile strânse ale timpurilor moderne, prea puţin sau deloc decise să ofere credit întâmplărilor din vechime, însă monstrul acela avea o forţă colosală şi poarta mare a cetăţii era zguduită de spasme, de fiecare dată când animalul se lovea de ea, cu furia incontrolabilă a turbării.

Poate chiar existase o astfel de luptă – imaginaţia o ia la goană, porneşte în galop nebun, biciuită de o cravaşă imaginară -, poate că aceea fusese chiar noaptea în care monstrul pădurilor căzuse răpus, în sfârşit, în faţa porţii, sub privirile uimite ale străjerilor storşi de vlagă, de frică şi de oboseală, suflase din ce în ce mai greu, îşi horcăise agonia şi murise, într-o baltă de sânge care se întinsese din ce în ce mai mult, sub razele lunii revenită în decor dintr-un exil autoimpus.

Totuşi, niciun animal coborât din legendele rostite cu teamă în glas şi priviri nu sălăşuise vreodată prin acele locuri, din câte spuneau bătrânii cetăţii care văzuseră multe şi, mai ales, auziseră multe de la înaintaşii lor, iar vremurile minunate în care poveştile ţineau ciulite urechile copilandrilor zglobii trecuseră şi ele ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată…

Duse aparatul de fotografiat la ochi şi trase, rapid (clic, clic), câteva cadre. Îi plăceau prim-planurile, încerca să surprindă detalii diverse peste care privirea ar fi trecut cu indiferenţă, incapabilă să le surprindă esenţa, se lăsa pe vine, sărea dintr-o parte în alta, se cocoţa pe câte o piatră sau pe vreun gărduleţ de protecţie, spre amuzamentul copiilor care îşi trăgeau mamele de mâneci şi îl arătau cu degetul, râzând cu gurile până la urechi. Nu-i păsa.

Nu era ceea ce am putea numi un fotograf profesionist. Nu. Nicidecum. Dar era pasionat de fotografie, asta da, putem spune, încadrându-l cu foarte mare uşurinţă în rândurile acelora care umblă cu un aparat de fotografiat agăţat de gât, fără a fi constrânşi să trimită imaginile imortalizate către un anumit ziar sau o anumită agenţie de presă. Personajul fotografia cu plăcere şi din plăcere. Avea acasă, pe unul dintre pereţii sufrageriei, o întreagă colecţie de fotografii făcute în diverse zone ale ţării, visa chiar la o expoziţie personală,  cândva, însă era conştient că nu se putea ajunge aşa de repede acolo, în lumea aceea a fotografiei de calitate, drept urmare se mulţumea să-şi invite câte un prieten acasă şi să-l studieze curios în timp ce acesta privea, mai mult sau mai puţin încântat, mai mult sau mai puţin sceptic, rezultatele muncii sale – alb-negru, sepia sau color.

Poate că aţi dori să ştiţi, ajunşi în acest punct al lecturii, cum îl cheamă pe acest personaj ce declanşează automat  buna dispoziţie prin lejeritatea cu care se poate detaşa de mediul înconjurător şi de toţi oamenii din preajma sa.  Am să vă spun de la bun început că numele lui nu are absolut nicio importanţă în cele ce urmează, aşa că ar fi inutil să îl introducem în text doar pentru a fi acolo, printre rânduri. Nu vom vorbi nici despre vârsta lui, însă vă puteţi imagina, dacă ţineţi neapărat, un bărbat între două vârste, nici prea tânăr şi dornic de a lua viaţa peste picior, dar nici prea bătrân şi înciudat, aşa cum se întâmplă de multe ori, fiindcă nu a făcut în trecut tot ceea ce şi-ar fi dorit să facă. Înălţime medie, figură comună, îmbrăcăminte sport, încălţăminte comodă, potrivită pentru plimbările lungi ale personajului nostru pe care îl vedem acum pregătit să pătrundă în cetate, însoţit de inevitabilele clicuri. Clic. Clic.

O, da, să nu uităm: ştim şi că acestui personaj îi place să fotografieze. Este de ajuns. Firesc, are un aparat de fotografiat de care nu se desparte aproape  niciodată (nota autorului – are încă unul, digital, în rucsac, dar toate la vremea lor) şi mai ales atunci când îşi permite să iasă din oraş şi să umble încotro îl poartă paşii, trenurile, autobuzele, maşinile de ocazie sau avioanele.

Fotografie rapid zidurile înalte, pe alocuri măcinate, din care muşcaseră, în decursul timpului, aversele de ploaie şi furtunile, îndepărtându-se şi apropiindu-se de ele pentru a găsi exact unghiul potrivit şi distanţa perfectă, lumina este potrivită, recoltă bogată, felicitări, iată istoria prinsă pe hârtie fotografică, clic, clic, totul decurge cum nu se poate mai bine, trase o concluzie în timp ce imaginaţia plecă din nou la plimbare şi el deveni, pe nesimţite, un observator nevăzut al unei alte perioade temporale…

Trec cavaleri în armuri strălucitoare, armăsari focoşi împodobiţi pentru turnirul ce stă să înceapă, se aud trompete, deasupra zidurilor fâlfâie drapele vopsite în culori vii, mult roşu, galben, verde, el duce aparatul la ochi, clic, clic, nimeni nu-l mai arată cu degetul, fiindcă nimeni nu poate să vadă (normal, nu?)  un intrus venit/apărut/picat din alt timp, acesta este doar privilegiul cititorului.

Personajul nostru, pe de altă parte, se crede în continuare în propria realitate, clic, clic, aşa că nu are cum să simtă o emoţie deosebită. Fotografiază tot ceea ce i se pare interesant – odată ajuns acasă, în atelierul încropit dintr-o fostă debara minusculă, va tria fotografiile şi va încerca să facă o selecţie la sânge, obiectivă, în teorie – şi admiră de la distanţă rochiile lungi ale domniţelorhostess sau pintenii strălucitori ai unor cavaleri pe care îi va putea regăsi ( nu are nicio îndoială, din acest punct de vedere), după terminarea spectacolului, în cârciumile pline de fum şi gălăgie din orăşelul tolănit la poalele colinei.

Au încetat râsetele copiilor, mirosul de vată de zahăr şi de popcorn nu mai aţâţă nările nimănui, dincolo de canalul împrejmuitor plin cu apă nu fumegă niciun grătar, erau şi câteva pături acolo, nu mai sunt, au dispărut şi cei doi bărbaţi care jucau table, trecuse pe lângă ei şi observase cum unul dăduse şase-cinci şi apoi dusese la gură o sticlă cu bere,  scoasă dintr-o ladă frigorifică roşie, cu capac alb, 330 mililitri, gândise, de ce nu 500, n-ar fi mult mai convenabil?, iată şi poarta cetăţii medievale, păzită – de la ora cutare la ora cutare, conform programului aşezat la intrare, însă acea hârtie prinsă în rame subţirele nu se mai vedea, poate că nici nu fusese vreodată acolo, cu toate că ar fi putut să bage mâna în foc că o văzuse şi o citise, în grabă – de străjeri înalţi, cu atitudine morocănoasă, coifuri ţuguiate, argintii, vizierele ascund ochii (vigilenţi sau, poate, doar plictisiţi în faţa afluxului de cavaleri, târcoveţi, circari şi vânzători ambulanţi), însă el ridică din umeri şi se întreabă în gând dacă are filme de rezervă, are, în rucsac aşteaptă şi un aparat digital, de ultimă generaţie, scump, dar pasiunile costă, zoom optic, zoom digital, îşi aduce aminte cuvintele vânzătorului din magazin, vocea aceea suavă şi, totodată, capabilă să te aducă mai aproape de tejghea, aproape insinuantă, compact, senzor ccd, rezoluţie demnă de tot respectul, domnule, sunt convins că îmi daţi dreptate, văd că vă pricepeţi la sculele astea, display rotativ, da, îi plăcuse aparatul, acesta este preţul, plătiţi cash sau folosiţi cardul?, cash, mulţumim, mai poftiţi pe la noi, ce fotografiaţi?, lumea, viaţa, oamenii, păsări nu fotografiaţi?, nu, păsări nu, nici animale, doar lumea, viaţa, oamenii, acesta este certificatul de garanţie, nu veţi avea nevoie, vă garantez, dar nu se ştie niciodată, nu?, bună ziua, bună ziua,  ieşise repede din magazin şi trăsese câteva cadre, de probă, un felinar strâmb, înclinat, parcă ameţit de băutură, avea nevoie de sprijin, ceea ce era o absurditate, probabil că-l voi folosi, îşi spune, referindu-se la aparatul digital, la un moment dat, acum sunt în perioada clasică a pasiunii mele, un aparat bătrân în care introduci filmul, te face să simţi mult mai bine ceea ce fotografiezi, cel puţin asta este părerea mea…

Îl fascinau scuturile oştenilor, mari, dreptunghiulare, pline de ţinte, împărţite în patru sectoare, două  albastre, două albe, aşezate în diagonală, clic, clic, chiar se întrebă cât de greu putea fi un astfel de scut şi cum ar fi fost să pornească tocmai el la atac, cu o sabie în mâna dreaptă – şi cu aparatul agăţat de gât, hai, potoleşte-te -, urlând din toţi rărunchii, decis să lupte până la epuizare pentru ţară, pentru rege, pentru regină, pentru Dulcineea sau Mirandolina sau… nu-i mai veni niciun nume în minte, clic, clic, clic, văzu o altă cetate asediată, iar el, cu aparatul pus pe trepied, le cere soldaţilor să se oprească, pentru a-i surprinde cât mai bine, decorul îngheaţă, săbii în aer, un cal rămas în două picioare, cu coama în vânt, ce fotografie reuşită, asta da…

 

–       Ce faci? Te bucuri şi tu de această neaşteptată interacţiune cu trecutul? Nu-i aşa că te-ai emoţionat? Din câte îmi dau seama, numai noi suntem norocoşii… Oricum, este mult mai bine aşa, până acum ajungeam singur pe te-miri-unde şi am trecut prin întâmplări destul de supărătoare. Lipsa de comunicare îmi dădea dureri infernale de cap, de fiecare dată.

Lăsă aparatul de fotografiat să atârne, spânzurat de gât, apoi întoarse privirea către locul de unde se auzise vocea. Un şevalet, în stânga, aproape lipit de zidul interior al cetăţii. Îşi dădu seama că trecuse pe sub arcada impunătoare, însă niciun străjer nu-i proptise suliţa în piept, pentru a-i cere hrisoave domneşti, buletin de identitate, scrisori de acreditare sau pur şi simplu o hârtie îngălbenită, făcută sul, sigilată cu o pecete plină de înflorituri. Un răvaş pe care călătorul pe prăfuit ar fi trebuit să îl scoată de la piept sau din cizmă sau…

Un cap – freză ciufulită, plete negre, lungi, aşezate pe umeri laţi, ascunşi sub o geacă de blugi decolorată – se ivi din spatele şevaletului.

–       Prima oară când am păţit asta m-am trezit lângă Zidul Chinezesc. Era în construcţie, se murea pe capete, am pictat câteva peisaje extrem de interesante, însă critica le-a desfiinţat, n-au înţeles că eu adusesem realitatea cu mine, cum să creadă aşa ceva?, au spus că imaginaţia a fost mult prea bogată – nu este asta o tâmpenie? -, expoziţia n-a avut succes, am vândut în pierdere câteva tablouri, ca să nu plec cu mâna goală, unor plictisiţi care achiziţionează picturi cu speranţa intimă că artistul respectiv va da ortul popii înaintea lor, iar ei vor deveni miliardari şi vor trăi ca belferii, pe vreo insulă personală.

O mână care ţine între degete o pensulă subţire se agită prin aerul cald, iar fotograful (o să-i spunem chiar aşa, de ce nu?, vedeţi că nu este neapărată nevoie de un nume pentru ca personajele să prindă viaţă?), ridică sprâncenele şi îi face un semn cu mâna stângă. Un semn de salut. Pensula se mişcă aproape imediat. Salutul său primeşte răspunsul, aşa că se apropie.

–       Bună ziua. Sper că nu vă inoportunez, însă cred că nu, din moment ce dumneavoastră m-aţi abordat. V-am ascultat cu atenţie, s-ar putea discuta mult despre condiţia artistului în aceste vremuri şi, de ce să nu punem un punct acolo unde trebuie, în acele vremuri. Tot în excursie, observ, îmbinaţi utilul cu plăcutul, la fel ca mine. Două feluri diferite, dar la fel de incitante, prin care poate fi imortalizat tot ceea ce se oferă privirilor noastre hulpave de orăşeni. Pentru posteritate sau doar pentru ochii rudelor superficiale, aş zice… Surâse.

Ochii pictorului – albaştri, tăioşi, ascunşi sub sprâncene stufoase, probabil că are şi o grămadă de păr pe piept, gândi fotograful – îl fixară câteva secunde. Umerii se ridicară, la un moment dat, apoi reveniră la linia iniţială. Gestul putea fi tradus prin „asta este, încă nu s-a prins, îi pică greu fisa”.

–       Excursia asta, dar încă nu ţi-ai dat seama prefer să ne tutuim, formula de politeţe este absurdă într-un astfel de context în care noi doi venim de undeva,  iar toţi ceilalţi sunt dintr-o cu totul altă parte, suntem deja legaţi unul de celălalt, prin… hmm… prin destin, exact, asta doream să spun -, este una specială. Nu ştiu care au fost criteriile în funcţie de care ne-au ales, pe mine şi pe tine, deocamdată nu am mai văzut pe altcineva ca noi, pe aici, dar bănuiesc că ne-a ales, totuşi, cineva, nu neapărat Dumnezeu, aş spune, poate vreo comisie de savanţi ciudaţi – pensula răsucită în dreptul tâmplei, semn clar că părerea pictorului despre cei vizaţi nu putea fi decât una singură -, selectaţi de alţi savanţi, şi mai ciudaţi, poate chiar de armată, militarii se ocupă cu afaceri din astea, aproape toate teoriile conspiraţiei acordă militarilor primele locuri ale podiumului, îi bănuiesc în spatele unor aparate nevăzute, analizându-ne fiecare mişcare, fiecare decizie, fiecare boabă de transpiraţie care transmite o grămadă de informaţii, e ca-n filmele acelea de la MGM, poate că le-ai şi văzut – privire întrebătoare, sprâncene ridicate a mirare,  nu se poate să nu fi văzut acele filme! -, cu turişti care plăteau un purcoi de bani pentru a merge în lumi ale trecutului sau ale viitorului, reconstituite sau construite corespunzător, cu oameni-roboţi şi aventuri de toate felurile, pac-pac, roboţii o iau razna la un moment dat şi scapă de sub control, adică nu e bine să te joci de-a… – pensula a se înfige între norii pufoşi ai cerului de vară, căutând divinitatea – numai că aici e chiar pe bune… Nu e cu roboţi. Nici aici, nici la Zidul Chinezesc nu a fost. Şi nici pe plajele Normadiei, atunci când au debarcat aliaţii. Acolo nu am putut picta, tensiunea era prea mare şi m-am întrebat cum ar fi fost ca soarta bătăliei să fie cu totul alta decât a fost. Mă rog, a fost la fel, evident…

Îl pironi cu privirea, preţ de câteva secunde, ca şi cum ar fi dorit să se convingă că personajul exista, era acolo şi vorbea fără întrerupere. Celălalt nu dădu semne că ar fi fost, cumva, lezat de acea căutătură fixă.

–        Pur şi simplu s-a deschis o poartă, amice, iar noi doi – pensula se repede către pieptul fotografului -, am intrat prin ea. Şi iată-ne. Ev Mediu. Nu e super? Te plictisesc cumva, sper că nu ţi-ai înghiţit limba?!

Apucă aparatul şi îl întrebă din priviri pe vorbăreţ – apărea şi dispărea, se trăgea într-o parte, îi vedeai jumătate din trup, apoi dispărea din nou şi auzeai doar câteva mormăieli „artistice” – dacă îi poate face o fotografie.

Pictorul arboră un zâmbet imens. Dinţii de un alb surprinzător – numai buni pentru o reclamă la pastă de dinţi – străluciră în razele soarelui. Clic. Clic. Clic. Pictorul se ridică de pe scaun şi făcu o reverenţă.

–       Posteritatea îţi va fi recunoscătoare, amice. Am să-ţi las adresa de la atelier, poţi să mi-o trimiţi prin poştă. Nu ştiu când o voi înrăma, fiindcă – he, he! – drumurile mă omoară…

–       Sincer să fiu, îşi dădu pe spate şapca de baseball, nu mi se pare că această excursie ar avea ceva special în ea. Am ajuns de dimineaţă în oraş, am servit micul dejun în restaurantul hotelului, trei ouă ochiuri, îmi plac ouăle, doar prăjite, fierte nu (gândi:  am preluat logoreea de la pictorul ăsta, fantastic, mă lansez în discuţii fără cap şi fără coadă, de parcă l-aş cunoaşte de când lumea), un pahar cu lapte bătut, oamenii au fost amabili,  mi-au spus că la cetate aş avea ce să fotografiez, am ajuns, iată-mă, am tras câteva cadre, nişte copii zgubilitici – chiar, nu-i mai aud, poate că mămicile lor s-au plictisit de atâta zbenguială şi au plecat către casă – au râs de mine, cu toate că nu sunt îmbrăcat în bufonul regelui pentru a fi în ton cu decorul sau, cel puţin, aşa cred, e soare, frumos, cald, sfârşit de săptămână, văd că se pregăteşte şi un fel de turnir aici, clinchet de săbii lovite în joacă, pentru ca turistele sensibile să ducă mâna la piepturi şi să fac aaaaaa, au venit şi cu mârţoage, dar par bidivii focoşi cu harnaşamentul pe ele, ceea ce înseamnă, din punctul meu de vedere, strict personal, că autorităţile locale reuşesc să atragă turiştii curioşi prin tot felul de activităţi şi spectacole, foarte frumos…

Pictorul scoase din nou capul ciufulit din spatele şevaletului şi-i dădu de înţeles – prin aceeaşi agitare a pensulei – că ascultă cu interes ceea ce i se spune. Apoi se avântă din nou asupra tabloului aflat în lucru, iar fotograful îşi continuă ideea.

–       Istoria place, devine incitantă – mă hazardez, oarecum, şi o descriu ca fiind şi delicioasă -, mai ales atunci când poţi să bei o bere dintr-o halbă pântecoasă alături de Sir Lancelot, eventual atunci când ai ocazia fericită de a te călca pe bombeuri cu însuşi Richard Inimă de Leu, abia revenit din cruciadă, sănătos şi pus pe alte fapte mari, alături de cavalerii săi cu restanţe pe la întreţinere şi cu telefoane mobile în buzunarul de la piept. Te poţi conversa minute în şir, pe diverse teme – starea vremii, ultimele fluctuaţii bursiere, viaţa politică, nefericirea indusă de criza mondială – cu Mircea cel Mare, cu Ştefan cel Mare, cu Dracula, cu Mihai Viteazu sau faci o poză alături de un Robin Hood zâmbăreţ, cu toate că eu nu i-aş amesteca pe toţi în timpul unor astfel de manifestări ale entertaiment-ului, istoria le-a rezervat roluri separate şi nu are rost să intervenim noi pentru a plasa eroii în situaţii hazlii. Nu?

–       Da, da, sunt de acord până la ultima virgulă…

Pensula apare deasupra şevaletului, în semn de aprobare, apoi se retrage pentru a lăsa alte urme colorate pe pânză.

–       Totuşi, să-mi fie cu iertare dacă repet ideea, nu observ nimic special. Am mai văzut armuri, cai, cămăşi de zale, flamuri peticite care fâlfâie anemic pe metereze, mult praf şi blugi de firmă pe sub tunici aduse de la muzeu. Domniţe cu sâni mari, trăgându-şi trenele după ele, arse de soare pe pieptul decoltat, plin de pistrui, nerăbdătoare să se dezbrace, să iasă din condurii care le-au torturat degetele şi să ajungă în primul club, acolo unde vor trage nişte shot-uri pentru revigorare. Există multă lehamite sub toată această butaforie gustată, oricum, de unii şi de alţii, în funcţie de pricepere, de poftă sau de starea de spirit…

Pictorul se ridică de pe scaunul său şi se apropie de fotograf. Îl apucă pe după umeri, ca şi când s-ar fi cunoscut de-o viaţă, ar fi fost la femei împreună şi ar fi băut amândoi prin toate speluncile, apoi îl îndemnă să privească în jurul său.

–       Ce vezi?

–       Un show destul de bine regizat. Da, sunt obligat să recunosc că toată această punere în scenă este reuşită, spre deosebire de ceea ce am văzut prin alte părţi, felicitări primarului şi celor de la cultură. Mă întreb dacă actorii au fost plătiţi ceva mai bine, numai aşa se poate explica grija pentru fiecare mişcare sau detaliu. Sunt convins că turnirul va fi un spectacol pe cinste, punctul culminant al întregii zile.

–       Nu va fi un spectacol, amice (îl enerva faptul că pictorul i se adresa cu amice, însă nu găsi de cuviinţă să-i atragă atenţia asupra acelui aspect), este şi va fi pură realitate, una încinsă, metalică, tensionată până la limita rezistenţei, plină de adrenalină şi de spumele cailor, cu siguranţă că unii dintre aceşti cavaleri (îi arătă cu degetul) îşi vor lăsa maţele în ţărână, sub ochii spectatorilor excitaţi. Pun pariu că mulţi dintre ei simt o vascularizare puternică atunci când lancea intră în carne, după ce străpunge platoşa. Acum este soare, amice, însă un pic mai târziu – o să vezi că am dreptate, nu dau greş atunci când este vorba despre chestii de-astea, am căpătat experienţă – îşi va trimite moartea norii cenuşii, haite întregi.

–       Miza este batista frumoasei domniţe, presupun…

–       Aş zice că miza este chiar viaţa, dar încă nu te-ai dumirit pe de-a-ntregul, aşa că îţi las timp pentru revizuirea acestei atitudini sceptice. Uită-te în jur, plimbă-te prin cetate, intră unde vrei, ascultă-le discuţiile. Nimeni nu poate regiza aşa ceva. Dar viaţa da, fiindcă viaţa nu are nevoie de studii regizorale, de scenarii şi de platouri de filmare luminate a giorno. Apropo, viaţa nu trage niciodată duble, poţi să reţii ideea şi să menţionezi numele meu alături de ea, Pictorul fără Noroc, ha, ha! Trage aer în piept şi vei simţi imediat cu totul altceva. Nu te mai gândi la hotelul pe care l-ai părăsit în lumea noastră, mai poftiţi pe la noi, nu doriţi şi ziarul?, room service-ul vă stă la dispoziţie, sejur plăcut, dragă domnule, suntem onoraţi, gândeşte-te că este foarte posibil să dormi sub cerul liber şi să furi vreo bucată de pâine sau un copan de pui aici, în lumea lor. În timpul lor care nu seamănă deloc cu al nostru.

Se traseră într- o parte, pentru a face loc unui convoi alcătuit din patru căruţe care duceau butoaie pântecoase. Clic, clic, chipuri aspre, riduri adânci, de bărbaţi învăţaţi cu greul, pregătiţi încă din copilărie pentru o viaţă dură, plină de lipsuri şi pericole. În urma căruţelor, opt soldaţi, aşezaţi pe două rânduri, mergând ordonat, cu suliţele în mâini, avangarda unei trăsuri de la fereastra căreia privea zâmbitoare o fetişcană. Clic, clic, păr blond, lung, ondulat, o faţă albă, rotundă, privirile li se intersectează pentru câteva secunde, ba nu, mi s-a părut că mă priveşte, însă privirea ei a trecut prin mine, ca şi cum nici nu aş exista, poate că este frământată de griji, poate chiar se crede domniţă şi a uitat că va trebui să predea costumul la garderobă şi să plece către garsoaniera închiriată, poate că… Auzi vocea pictorului. Pictor fără Noroc, oare câţi dintre pictorii lumii şi-ar putea spune Pictorul Noroc Chior pe care Îl Pupă Destinul pe Obraji în Fiecare Dimineaţă?

–       Bine, amice (o, nu, termină cu amice ăsta, altfel vom strica prietenia), să nu crezi acum că putem trece prin ziduri sau că nu vom păţi nimic dacă ne vom arunca din turn. Asta nu, toate au o limită, apar şi surprize, uneori eşti… vizibil, pe Amazon era să mă înec, mă alergau nişte canibali daţi dracului, ca toţi canibalii, de altfel, nu am aflat, totuşi, dacă doreau să mă pregătească sub formă de supă sau de tocăniţă, cu chiu cu vai am ieşit la mal, gândindu-mă cu groază că aş fi putut să ajung hrană pentru piranha, ştii că ciugulesc din tine cu atâta viteză încât nici nu simţi când ţi-au ajuns la os?

Pentru o clipă, fu tentat să creadă că şi pictorul acela care vorbea aproape fără întrerupere făcea parte din acelaşi scenariu extrem de bine pus la punct. Poate crede că vin de la vreun ziar şi atunci mi se dedică, face pe ghidul, pozează în animatorul perfect, mai bine trimiteau o animatoare perfectă, vorbeşte într-una, apoi o să aştepte să-i fac cinste cu o friptură şi o bere, dar va fi dezamăgit…

–       Bănuiesc că ştii, nu pot să cred că nu ai citit nimic despre piranha. Nu te uiţi la Animal Planet sau la National Geographic? Nu ştii ce pierzi, amice (cum ar fi să-ţi trag chiar acum un pumn în nas, amice?). Ok, iată-ne privilegiaţi, poate că amândoi ne-am căcat în scăldătoare, scuză-mi expresia, însă nu are rost să schimbăm unele cuvinte numai din pudoare, înlocuirea lor  duce la pierderea savoarei lingvistice, nu mai avem nevoie de canale documentare, gata cu abonamentul la cablu, ni se oferă viaţa şi timpul pe tavă, poftiţi de gustaţi, luaţi o felie din Imperiul Roman, muşcaţi cu poftă din cea asiatică, Dinastia Ming, Ping, Beau de Sting sau cum o mai fi, încercaţi şi bucata aceasta din vremea Inchiziţiei, are amărăciunea clasică şi inconfundabilă a perioadelor de tristă amintire, am intrat acum nişte luni într-o sală de tortură, nu mă-ntreba ce-am văzut acolo, dar de mâncat n-am mai mâncat două zile.

Clic, clic, vin roşu care curge în stacane, i se făcu poftă dintr-o dată, iar Pictorul fără Noroc nu dădea semne că avea de gând să-şi pună lacăt la gură, o halcă de carne pe un fund de lemn, degete unsuroase care rup fâşii din carnea rumenită, apoi le îndreaptă repede către gurile flămânde, clic, clic, nimeni nu pare a observa nimic, nu se ridică niciun oştean de la masă pentru a-i smulge aparatul din mâini, fotografiatul interzis, nu putem să mâncăm fără a fi agresaţi de turişti insistenţi?, clic, clic… Şi vocea pictorului, în urechea sa stângă.

–       La început, te freci la ochi, pui uimirea mai presus de orice, clipeşti de mai multe ori şi nu înţelegi absolut nimic, era bine să fi avut o carte de istorie alături de tine, ceva explicativ care să te ajute, dar nu ştii niciodată unde vei ajunge când treci prin poarta aia care s-a deschis. Seamănă cu poarta din Stargates, o să mă întrebi? Nu ştiu ce să zic, nu face niciodată ape-ape, nici nu o vezi. Am ajuns prin multe locuri, după cum poţi să îţi dai seama, însă nu m-am plimbat şi cu nave spaţiale, am tras concluzia că numai trecutul ne este pus la dispoziţie. Viitorul nu..

Clic, clic, baţi câmpii, domnule, cum naiba de am dat tocmai peste tine? Fotograful zâmbi ca şi cum ar fi încercat să transmită că asculta cu foarte mare atenţie cuvintele celuilalt.

–       Intru pe o uşă, pe bulevardul unde stau de mai bine de zece ani, două camere, decomandate, atelierul este la nici cinşpe minute de mers pe jos, şi mă trezesc în pădure, alături de Iancu Jianu, stând în jurul focului şi înjurându-i pe boieri şi pe arnăuţi, ca să dau doar un exemplu. Da, înjura şi Iancu, om era, nu te mira. Ies frumuşel dintr-un magazin de pe Magheru, cu o plasă în mână, şi rămân ca prostul, cu gura căscată, uitându-mă cum pleacă Titanicul de la dană, exact ca-n filmul cu Di Caprio. Se îndepărtează şi eu mă dezmeticesc şi vreau să le strig că va fi o călătorie de pomină, care se va termina cum nu se poate mai prost, atenţie la aisberg, atenţie la aisberg, nu vă culcaţi pe o ureche, sunt nişte erori de proiectare, norocul şi-l face omul cu mâna sa, dar cuvintele nu-mi ies din gură şi atunci încep să plâng.  Ştii de câte ori am plâns până acum? Am plâns şi am desenat, apoi am desenat iar şi iar am plâns… Încerc să mă detaşez, însă nu reuşesc. Sentimental, nu poţi să rămâi de piatră atunci când se rostogoleşte într-un coş de răchită capul lui Ludovic al nu-ştiu-câtelea, iar călăul face un semn care transmite doar atât: altul la rând. Tu ai putea, amice?

Nu-i răspunse. A discuta despre un eventual sentimentalism într-un astfel de moment i se părea pur şi simplu deplasat. Prin comparaţie, ar fi putut să pălăvrăgească minute în şir despre ultima cucerire sexuală a lui Cristiano Ronaldo, cu acelaşi rezultat.

Simţi cum fruntea îi este prinsă într-o bentiţă dureroasă, metalică. Cineva, habar nu avea cine, strângea un şurub, cu plăcere diabolică, iar durerea devenea din ce în ce mai mare. Roti ochii de jur împrejur, dar nu văzu nicăieri vreo inscripţie care să dea de înţeles că s-ar afla în apropierea vreunei farmacii. O aspirină, strigă în gând, pentru a-l lua peste picior, măcar în felul acesta, pe pictorul căzut în patima oratoriei, dau regatul meu, plus facturile neplătite, pentru o aspirină! Bineînţeles, nu fu auzit de nimeni, nu se oferi nimeni să-l ajute, bentiţa dureroasă rămase strânsă în jurul frunţii. Iar acel cineva continua să strângă şurubul. Se întrebă dacă ar fi reacţionat, totuşi, vreun figurant, în cazul în care ar fi deschis gura şi ar fi strigat la propriu că doreşte aspirina aceea. O clipă, fu tentat să încerce, dar se abţinu. Clic, clic..

La un moment dat, se opriră în ceea ce părea a fi o piaţetă şi se rezemară de un zid. Pictorul duse mâinile la piept şi tăcu preţ de câteva secunde, ca şi cum ar fi aşteptat răbdător răspunsul la întrebare, dar fotograful încercă să uite de durerea de cap şi privi în jurul său, afundându-se, fără să ştie, într-un decor temporal aflat la multe secole în urmă…

Precupeţele îşi laudă marfa pe diferite voci, un bărbat cu perciuni stufoşi care ies de sub o pălărie neagră, ţuguiată, cu boruri largi, taie o găină, iată satârul, lama sclipeşte,  tăişul coboară în viteză, cu moartea după el, sângele ţâşneşte în toate direcţiile, nimeni nu se fereşte, pasărea moare, dar, înainte de punctul final, se roteşte ameţitor în praful gros, împrăştiind în continuare sânge, mult sânge, în timp ce capul aruncat alături dă senzaţia că priveşte cu mare interes toată agitaţia, mirosurile se amestecă în aer, iz de năduşeală, de prăjeală, de rânced, de balegă, multă balegă împrăştiată sub picioarele trecătorilor, cumpărătorilor, vânzătorilor sau gurilor-cască, peşti afumaţi înşiraţi pe sfori, se aud şi grohăiturile unor porci, pluteşte pe deasupra tarabelor un pătrunzător sentiment de vechi, iar fotograful nostru (clic, clic…) trage concluzia greşită că totul arată ca şi cum s-ar fi aşternut praful în straturi din ce în ce mai groase, oră după oră, zi după zi, nederanjat de mâinile gospodinelor harnice, iar cei de la protecţia sanitară ar fi uitat dintr-o dată să mai vină în control. Ba chiar se întreabă dacă nu cumva organizatorii au adus şi praf, cu basculantele, înainte de începerea spectacolului…

Ajunse, într-un final, la concluzia deloc liniştitoare că totul era mult prea bine pus la punct pentru o simplă manifestare artistică destinată a atrage turiştii în cetate, la sfârşit de săptămână. „Figuranţii” din faţa lui nu păreau a fi deloc figuranţi, clic, clic, clic, iar ideea aceasta, oarecum nebunească, dar nu nebunească pe de-a-ntregul, totuşi,  i se înşurubă în minte, sfredelindu-i creierul, în timp ce acea mână nevăzută strânse iarăşi şurubul, cu pofta unui torţionar pasionat, obligând bentiţa metalică să-i roadă în continuare fruntea.

Trimise o privire scurtă către fotograful care aştepta impasibil.

–       Încerc să înţeleg ce vrei să îmi transmiţi.

–       Din punctul meu de vedere – pictorul îl apucă din nou pe după umeri -, am fost destul de clar. Care-i partea pe care nu ai înţeles-o, vrei un bis?

–       Susţii că eu şi tu – de ce noi, de ce nu alţii, de ce acum, de ce, de ce, de ce?, fotograful ridică umerii în semn de ete, de-aia! -, prin mijloace misteriose inexplicabile, am fost transportaţi, teleportaţi, teleghidaţi, aruncaţi în trecut aşa cum arunci o rufă în maşina de spălat şi că tot ceea ce văd aici, în cetatea asta, este chiar realitate? Realitatea de atunci?

–       Exact, amice. Sună bine, îmi place. Cum s-ar zice, ca să te completez, realitatea de atunci, trecutul de acum.

–       Totuşi, am în continuare senzaţia că am fost introdus, fără voia mea, în ceva care seamănă al dracului de mult cu ofarsă.

–       Când am crezut prima oară asta, era să rămân fără un picior, amice. Ţine minte, să nu uiţi, faptul că suntem nevăzuţi nu ne scuteşte de griji. Un glonte rătăcit te poate ucide. O săgeată scăpată din arc poate trece prin tine ca prin brânză. Şi mori. Amin! Mori în trecut şi nu mai exişti niciodată în realitatea din care ai venit. Dispari ca şi cum nu ai fi fost. Aceasta este, îţi dai seama, sper, doar o simplă presupunere a mea, încă nu am murit, Doamne fereşte!, pentru a şti cu certitudine ce se va întâmpla după aceea.  Chiar la o astfel de performanţă nu am ajuns, în pofida experienţei pe care am căpătat-o bătând trecutul în lung şi în lat. Şi nici nu intenţionez să pun mâinile pe piept, sincer să fiu. Sunt multe de văzut, de pictat, de trăit. Nu te strâmba, era doar o glumă. Moartea, amice, este un mod de a fi, pe care fiinţa umană şi-l asumă de îndată ce începe să existe. Nu sunt cuvintele mele, mă declar pictor, nu filozof, bătrânul Heidegger a zis-o.  Mi s-a spus că nu ar fi chiar nimerit să dau citate din dânsul, în conjunctura actuală, însă nu ne aude nimeni aici, oamenii sunt preocupaţi de cu totul alte probleme, deloc naţional-socialiste sau filozofice. Sabii ascuţite, cizme înalte, picioare care put,  bărbi nerase, cai în spume şi haleală fără e-uri – nu e chiar paradisul, însă tot e ceva. A, şi să nu uităm laitmotivul întregii scene – moartea. Heidegger filozofa despre moarte, era mic copil, aici îţi suflă în ceafă Îndoliata, miroase-a năsălie la fiecare pas…

Se strâmbase, grimasa nu avusese cum să scape ochilor cu reflexe metalice ai pictorului, i se transformase faţa într-o mască vopsită în culori sumbre, numai nuanţe de griuri care nu prevesteau nimic bun. Toată vorbăria – se părea că nu va înceta niciodată, iar fotograful presupuse că tocmai de aceea fusese ales chiar pictorul pentru eventuale incursiuni în trecut, fiindcă vorbea excesiv în prezent şi destinul se decisese să ia măsurile care se impuneau – reuşea să-l indispună.

Totuşi, paradoxal, nu încerca să se debaraseze de individ, lăsându-l de izbelişte, singur, printre străini (râse în gând), cu tot cu poveştile sale şi cu gesturile sale largi, iar senzaţia permanentă era aceea că el nu face altceva decât să îi ridice nenumărate mingi la fileu prin tăcerea prelungită, punctată doar din când în când prin propoziţii scurte şi întrebări de individ retardat.

Pentru a se calma (calmează-te, amice, ar fi spus pictorul, viaţa e lungă, iar acum e şi consistentă din moment ce dăm o raită prin cartea de istorie), scoase din rucsac aparatul foto digital şi-l prinse pe pictor într-un alt cadru.

Prim plan, ochi ficşi, câteva fire de păr zburlite de vânt. Într-o parte, prins în mişcare, un individ cu pieptul dezgolit (bicepşi lucioşi, piept impunător), se pregătea să trimită flăcări către asistenţa excitată. Câteva domniţe urmau să ducă mâinile către gură, în semn de emoţie trăită la cote înalte. Din spatele uneia se ridica un fir de fum, ca şi cum i-ar fi luat foc rochia, iar ea habar nu ar fi avut.

Pictorul arboră din nou un zâmbet uriaş, pocni din degete pentru a-i atrage atenţia, apoi îşi continuă explicaţiile, pe acelaşi ton de profesor sfătos care nu se dă bătut chiar dacă are în faţă un elev tâmpit.

 – Plus că, mă văd nevoit să repet, uneori te trezeşti în centrul atenţiei, se holbează unii la tine şi, pe moment, nici nu-ţi dai seama că ai devenit parte integrantă din decor. Cineva apasă nişte butoane, aşa îmi vine să cred, pe onoarea mea. Butonul roşu – cobai nevăzut, umblând fericit de colo-colo, tot trecutul este al lui. Butonul verde – cobai vizibil. Surpriză, pot apărea tot felul de pericole, nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa. Eşti vânat. De oameni, de pisici uriaşe, de cavaleri, de nemţi care trag cu automatele, de ruşi beţi, de homosexuali etc. Despre canibali ţi-am spus, nici cu piraţii de pe mări şi oceane nu este uşor, amice…

–  Mă simt copleşit.

–   Nici nu mă mir. Crezi că mie mi-a fost uşor? Tu ai un mare noroc, amice, chiar dacă te uiţi la mine cu ochi holbaţi care-mi transmit – nu nega, sunt un fin cunoscător, poate că ar fi trebuit să devin psiholog – că m-ai lăsa baltă şi te-ai duce să bei o bere, numai că, să vezi drăcie, tu vei căuta bere la doză şi vei fi surprins să vezi că Heineken canci, Tuborg canci, Carlsberg canci. Numai bere nefiltrată e pe-aici, dar nu pentru că aşa a vrut producătorul, he, he, ca să atragă clienţii, ci pentru că – iar acum te întreb, atenţie  –  cu ce mama dracului vrei să o filtreze în vremurile acestea încărcate de istorie şi de adrenalină?!

Faţa pictorului capătă, pe măsură ce se ambalează, o culoare violacee.

–       Dar o să te obişnuieşti, amice. Şi, pentru ca totul să aibă şi o parte frumoasă, aceste vizite în trecut nu durează niciodată mai mult de două zile. Patruzeci şi opt de ore. Plus sau minus nişte zeci de minute, n-am stat să cronometrez la fix. Butonul albastru – nu am pomenit de el până acum – şi gata excursia prin trecut. Când ţi-e lumea mai dragă eşti scos din scenariu şi din decor şi ajungi în lumea ta, prăfuit, ciufulit, te trezeşti sprijinit de un copac, cu şevaletul alături, în cazul meu, iar pe pânză se vede Golgota şi n-ai cum să le spui celor care trec pe lângă tine că a fost cutremur mare după răstignire şi că Matei avea dreptate. N-ai cum, fiindcă nu te crede nimeni. Dacă ţi-aş spune că am asistat la răstignirea lui Isus şi că Mel Gibson n-a exagerat cu „Patimile”, ce-ai zice, amice? Te-ai uita la mine cruciş, aşa cum s-au mai uitat şi alţii? N-ar fi de mirare…

Vru să-i spună aş zice că n-ar trebui să fi lăsat să umbli pe stradă, poţi deveni periculos, însă spuse doar atât:

–       Aş rămâne fără grai, pictore…

–       Oricum, gândeşte-te şi la avantaje, sunt destule. Într-o noapte am intrat  în alcovul Cleopatrei, mi-a plăcut ceea ce am văzut acolo , stăteam aşezat turceşte, lângă patul ei, şi nu mi-am dezlipit ochii pofticioşi. Îmi lipseau floricelele, în rest eram ca la cinematograf. Cu deosebirea esenţială că nu mă călcasem cu nimeni pe bombeuri pentru a pune laba pe bilet. Ei, ia spune, nu e tare faza?

Fotograful se resemnă şi îi făcu jocul, cucerit, în cele din urmă, de verva pictorului.

–       Era cu Antoniu sau cu Cezar?

–       Habar n-am, nu am căutat documentele ăluia, ca să zic aşa, însă dama era tare de tot… De, Cleopatra, nu degeaba le sucea minţile tuturor, mai puţin şarpelui care i-a adus sfârşitul, the end, spectatorii părăsesc sala cu lacrimi în ochi şi aprind ţigările, femeile de serviciu mătură cojile de seminţe.

–       Pictore, dacă doar acesta este avantajul, nu sunt foarte încântat. Ajungem în derizoriu, cu paşi mari, de ce trebuie să avem derizoriul legat de picioarele noastre, precum o bilă de metal furată dintr-un Alcatraz de carton?

–       Amice, exagerezi, dă-mi voie să spun asta, când ar trebui să fii mătăluţă încântat, dacă nu îţi este cu supărare, numai atunci când vezi un documentar de trei lulele, trei surcele, la televizor? Aici, în toate realităţile prin care ajungi – pictorul făcu un gest larg cu mâna, încercând să cuprindă în el toate acele realităţi -, eşti în contact direct cu istoria, uneori te nimereşti chiar în mijlocul acţiunii, se trage, se moare, se cere îndurare, se bea apă sălcie, nu există dezinfectant, Ioana d`Arc, Giordano Bruno, crimele conchistadorilor, bătălia pentru Anglia, războiul de 100 de ani, Dunquerque  – n-am avut bafta asta, dar nu se ştie niciodată -, târgurile de sclavi, le simţi, le vezi, le miroşi cu nările mărite, nu ştiu ce aş putea face pentru a alege chiar eu momentul şi locul, tare aş vrea să văd faza în care a scris Churchill pe şerveţelul ăla. Şi, nu uita, eu desenez, pierd unele detalii, dar tu poţi să fotografiezi. Clic şi ai istoria în buzunar. Nu te va crede nimeni atunci când le vei arăta pozele, bineînţeles, însă tu vei şti că ai fost acolo. Ce vrei mai mult decât atât, amice? Unii se laudă cu pozele de la Balcic, tu s-ar putea să ai ocazia să pui în album una făcută pe redută, la Griviţa, exact atunci când e înfipt drapelul şi se aude am învins.

Trompetele răsunară din nou, iar mulţi dintre oamenii din jur săriră de la mese. Începe, începe turnirul!, strigăte cuprinse de exaltare, un fel de iureş general care îl luă, în primele secunde, prin surprindere.

–       Momentul culminat al zilei, turnirul…

–       Putem merge, dacă doreşti.

Pictorul îi arătă cu mâna un intrând spre care se bulucea toată prostimea din piaţă.

–       Cetatea va fi ca o fată părăsită, acum, pentru câteva ore. Toţi vor aplauda, vor suferi alături de învinşi, se vor bucura atunci când moartea îşi va lua porţia. Una consistentă, de altfel. Vrei să vezi sânge? Vrei să simţi mirosul fricii?

Deasupra cetăţii se buluceau câţiva nori cenuşii. Haitele morţii? Îl privi pe pictor drept în ochi.

–       Sânge sau vopsea, amice? Frică sau emoţia spectatorului care reuşeşte să intre în scenariul scris de nişte meseriaşi plătiţi foarte bine pentru asta?

–       Încă îţi păstrezi scepticismul, amice… Hai să mergem, atunci, orele sunt înaintate, cum ar spune bătrânul scriitor, numele nici nu contează. Sunt convins că îţi vei schimba părerea după  ce vor fi declanşate primele atacuri năvalnice ale cavalerilor. Noua realitatea ţi se va înfige în retină prin sclipiri metalice, iar armurile lovite vor declanşa isteria. Şi vei fi suprins atunci când vei constata că, paradoxal, nu există asistenţă medicală. Nicio ambulanţă nu stă ascunsă în spatele tribunelor, cu motorul pornit. Nu vei vedea oameni în uniforme, alergând, ducând tărgi şi perfuzii, spre a acorda primul ajutor celor răniţi. Ştii – îl cuprinse din nou pe după umeri, un gest aproape protectiv, făcut de cineva care realizează că acela de lângă el trebuie ajutat să treacă anumite etape intermediare, poate chiar unele ale iniţierii, iniţiere în ce?, poate în acceptarea călătoriilor în timp, de ce nu? -, nu trebuie să vezi în mine un fanfaron care e plătit pentru a-ţi capta atenţia (drace, chiar la asta m-am gândit mai devreme, nu te supăra, dar aşa pari!), nu mă privi ca pe unul scăpat alaltăieri de la balamuc. N-ai să găseşti fotografia mea pe vreun zid, wanted, dead or alive. Probabil că unii dintre cunoscuţii mei m-ar trimite acolo, la balamuc, fiindcă le mai povestesc câte ceva, din când în când, în faţa unui clondir care se termină întotdeauna prea repede, iar ei râd în hohote şi spun că ar fi trebuit să mă apuc de scris, nu de pictură. Însă habar nu au…

Pictorul dădu din mână a lehamite, mai aveau doar câţiva paşi până la intrândul acela, erau depăşiţi de oameni care alergau, toţi se duceau acolo, dincolo de zidul despărţitor al arenei fremăta mulţimea nerăbdătoare, caii nechezau, şi-i putea imagina în două picioare, muşcând zăbalele, cu coamele în vânt, strânşi de picioarele musculoase ale cavalerilor pregătiţi pentru a (muri, prinde batista domniţei?) arăta de ce sunt în stare, într-o după amiază de vară dintr-o realitate pe care încă nu o accepta, deşi ceva interior îi spunea omule, trebuie să faci ochii mari, clic, clic, fotografiatul nu este interzis, chiar dacă aici este trecutul, nu prezentul, clic, clic, nu te opri, poate fi experienţa vieţii tale, pictorul acesta (savantul acesta, de ce nu?, încearcă să te convingă, poate chiar el a pus totul la cale, în spatele zidurilor este un laborator, ar fi trebuit să-mi ceară acordul, nu poţi deveni cobai cât ai pocni din degete, îi dau în judecată), şi totuşi – încearcă să judeci limpede – s-a mai vorbit despre asta, despre interacţiune, despre universuri paralele, acum eşti aici, pe urmă eşti acolo, urmează să ajungi dincolo, nu cumva nu acceptăm astfel de situaţii tocmai pentru că nu am fost instruiţi să credem în ele şi să le primim ca pe o iubită, cu braţele deschise?

–       Sper că ai film în aparatul ăsta care se agaţă de gâtul tău ca o iubită ( fu un pic speriat, ia te uită, citeşte gândurile?), aşa ceva nu trebuie ratat.

Mâna pictorului coborî încet, degetele îl prinseră de cot, ferme, ca şi cum ar fi vrut să fie sigure că fotograful nu va scăpa din strânsoare, că nu va fi cumva tentat să facă dintr-o dată stânga-mprejur, ratând… adevărul temporal.

–       Un pas, doi, trei, îmi vei da dreptate, amice – degetele strâng din ce în ce mai tare, vocea pictorului a căpătat alte inflexiuni, simte cum curg broboane de sudoare pe ceafă, frică?, asta să fie oare, frică?, de ce, de o glumă proastă cu actoraşi de duzină? -, iar eu, amice, am să accept toate laudele, precum un artist celebru pregătit să se pişe pe toţi şi pe toate de la înălţimea propriei statui, ia-ţi chiar acum adio (A-D-I-O) de la realitate şi intră direct în alta, de-abia acum vei lua adevăratul contact cu ea, până aici a fost doar preambulul, Evul Mediu ţi se pune la dispoziţie, tu nu trebuie decât să intri, nici nu este nevoie să te ştergi pe picioare, nu există preşuleţul acela în diferite culori la uşa trecutului, nu poţi citi tot felul de mesaje siropoase în care nu crede nimeni, fiecare cameră a trecutului va fi pentru tine o dulce-amară-iute-acră  provocare, depinde de situaţie. Bine ai venit, amice, lumile lui Wells sunt mult mai aproape decât credeai atunci când ai mâncat ouăle alea prăjite şi pline de colesterol…

Intrară. Închise ochii, din reflex…

Poate că fotograful şi-a adus aminte de copilăria sa, în acele momente, atunci când zâmbea şi închidea ochii pentru ca surpriza să fie cât mai plăcută, iar emoţia cât mai mare.

Poate că a tras aer în piept. Nările sale au fremătat, cu certitudine, din dorinţa de a simţi cât mai mult din toate mirosurile altei realităţi. Cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, cu mintea vraişte de atâtea cuvinte şi de atâtea ipoteze pe care nu le-ar fi luat niciodată în seamă, în alte ocazii (timpuri, vremuri?), îmbrăcat sport, cu creierul chircit sub şapca aceea de baseball, fotograful a făcut pasul. Unul singur, ca şi cum ar fi sărit peste o linie trasată pe trotuar, cu creta. A ridicat piciorul, l-a împins înainte, apoi l-a aşezat pe pământ. Şi gata

Dacă veţi întreba şi ce s-a întâmplat cu el, vă voi spune (sunt  sincer, nu am niciun interes să vă mint) că nu ştiu. Poate că fotografiază şi azi, clic, clic, clic, lumile prin care trece, sărind de pe o treaptă pe alta, dintr-o cameră în alta, dintr-un pătrat în altul, ca într-un paradoxal joc de şotron temporal. Cu diferenţa că fotograful acesta nu vizualizează niciodată conturul pătrăţelelor. El nu ştie niciodată unde ajunge… Dar sare, fără să obosească. Iar atunci când revine în realitatea sa, intră (probabil) într-o debara obscură şi atârnă la uscat fotografiile. Multe fotografii. Dar (din nou probabil) nu le arată nimănui. Fiindcă nu are curaj. În realitatea sa este foarte uşor să fii trimis într-un loc unde camerele au pereţii capitonaţi, iar paznici îmbrăcaţi în halate albe încearcă (până la un punct, pe urmă devin irascibili şi pot cauza mult rău) să îşi păstreze calmul.

A, da, aveţi dreptate. Să nu uităm că a existat şi un pictor. Un antemergător temporal, dacă putem spune aşa.  Pasul făcut de fotograf a însemnat, inevitabil, separarea lor. Aşa îmi place să cred. De ce au fost separaţi?  Hmm…

Când am încercat să răspund chiar eu la această întrebare – şi vă mărturisesc  cu mâna pe inimă că am pierdut multe nopţi analizând întreaga situaţie, rătăcit, la rândul meu, printre imagini disparate în care două personaje oarecare rămâneau pierdute prin buzunarele adânci ale timpului -, nu am reuşit.

Şi am ridicat din umeri, într-un final, acceptând că nu orice întrebare trebuie să aibă, neapărat, un răspuns…

Pur şi simplu, vă invit să credeţi că atunci când treci dintr-un timp în altul este mult mai bine să fii singur…

31 ianuarie  2011

CRISTIAN LISANDRU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou