~Mariana Solomon Lazanu: „Jurnal de adolescenţă“ (fragmente)

20 septembrie 1980

     Mă gândesc din ce în ce mai rar la Horaţiu. Am păstrat câteva poezii. Mi-am valorificat la maxim starea poetică. Suferinţa mă inspiră. Oare aşa va fi mereu?  Oare aşa mi-e sortit?

     Horaţiu mi-a fost coleg în prima treaptă de liceu. Am fost îndrăgostită de el. Cel puţin aşa am crezut atunci. Dar acum îmi dau seama că iubirea aceea a fost imatură. Doar aveam abia 16 ani! De aceea nici poeziile scrise pentru el nu sunt reuşite. A fost doar o copilărie! Mi-aduc aminte cum în clasa a VIII-a îi spuneam mamei în autobuz că sunt îndrăgostită de Felician, tot un coleg de clasă. Îşi fracturase un picior, săracul. Biata mama era disperată… Uitase să mai composteze biletele… Acum îmi vine şi mie să râd. Felician îmi trimitea în fiecare săptămână bileţele multicolore cu inimioare străbătute de săgeţi… Erau nişte desene foarte reuşite. Cred că aşa m-a cucerit.

     Mă simt o eroină tragică! (Nu sună totuşi cam pompos?) Trebuie să-mi recâştig armonia, să reconciliez cu mine însămi, să-mi anulez dizarmoniile. Trăiesc acut mitul lui Orfeu, prin continua pierdere şi regăsire a sensului adolescenţei mele. Am şi eu poate o vină tragică? De-aici capacitatea uriaşă de a suferi, de-a arde? Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…  îmi sună în minte tulburătorul vers eminescian…

     Iubirile mele sunt tot atâtea situaţii limită. Mă consider fericită că pot suferi, că-mi pot diseca sufletul, altfel ar fi mai cumplit. Eroilor lui Dostoievski li se refuză uneori până şi suferinţa. Ce pedeapsă  grea!

     Sper să n-ajung nici la disperarea eroului kafkian! Joseph K. nu-şi cunoaşte vina, pentru că nici nu există vreuna, totuşi nu se declară nevinovat. Se consideră responsabil până în pânzele albe. Pentru toată viaţa. Pentru tot destinul.

     Oare trebuie să mă simt vinovată când încep să iubesc? Încerc să-mi desluşesc propria psihologie duală, ţesută din fericiri şi nefericiri. Le refoulment intérieur ! Devin propriul meu subiect cognitiv. Nosce te ipsum… scrie pe frontispiciul templului din Delphi. Mi-eşti drag, Socrate!

     Dragostea, ca formă de alteritate, dar şi de autorevelare… Iubind, mă repliez asupra propriei fiinţe sufleteşti. Oare mă voi înţelege vreodată pe deplin?

     Şi când mă gândesc ce simplu, ce senin vorbesc unii despre dragoste!

       Îmi simt sufletul mugur de fluier…  se aude un cântec.

     Sunt conştientă de copilăriile mele, dar pe moment mi se par mai importante decât toate războaiele purtate de imperiile lumii. Nu mă pot maturiza decât asumându-mi până şi copilăriile, greşelile sau slăbiciunile. Aşa voi putea deveni mai puternică şi mai sigură pe mine. Viaţa se învaţă tocmai prin implicarea în concreteţea şi firescul ei. Oricât ai citi din cărţi nu poţi afla totul, nimic nu-ţi poate echivala trăirea. Trăirea individuală nu se poate împrumuta. Pur şi simplu ţi-o asumi şi înveţi din ea cât poţi sau cât vrei. Experienţa vie este fundamentală pentru fiecare adolescent, pentru fiecare om, indiferent de vârstă. Nu ne îndemna Eminescu să trăim, să suferim, să devenim totuna cu universul?

Ci trăieşte, chinuieşte şi de toate pătimeşte

Ş-ai s-auzi cum iarba creşte…

     Ce versuri mirifice, Doamne! Cum să nu iubesc literatura? În clipa aceasta am o revelaţie! Literatura e de vină pentru toate iubirile mele! Pentru tot ce-a fost şi va fi în mintea şi în sufletul meu! Sunt victima literaturii! Dar cui îi pasă? (De ce i-ar păsa cuiva?)

    23 septembrie 1980

     Am fost obligaţi să mergem în practică agricolă. Nu se admit scutiri sau învoiri. Am plecat de dimineaţă cu un autobuz rablagit. Pe drum s-a defectat. Am coborât pe la Tuluceşti, şi am aşteptat cam o oră. În sfârşit, defecţiunea s-a remediat.

     Veselie mare, cântece cu sau fără perdea. Veselia altora mă face din nou melancolică fără să vreau. Mă simt dată deoparte sau mă exclud singură, involuntar. Acelaşi sentiment de fatalitate mă inundă cu încăpăţânare când intru în contact cu veseliile acestea de suprafaţă. Nu pot mima, nu pot fi cooptată. Chiar dacă par integrată, simt că mă autoanalizez şi îi analizez critic pe ceilalţi, deşi nu par o fiinţă cu ochi critic. Mai degrabă par o bleagă. De aceea nici băieţii nu mă remarcă.

     În faţa lanului de porumb un brigadier foarte plin de el a venit să ne facă instructajul. Vorbea aberant. Dezacorduri şi ambiguităţi în exprimare. Acel brigadier era omul partidului. Profesoara însoţitoare ne-a sfătuit să-i arătăm respect. Cum să-i arăţi respect unui analfabet înfumurat?  Mi-e silă de oamenii aceştia. Părinţii mei au avut foarte mult de suferit din cauza lor.

     Nu voi uita cazul ,,Petrache”. Avea doar patru clase, dar teroriza o cancelarie întreagă. Era activist de partid. Avea o problemă serioasă cu intelectualii. Nu-i putea suferi. Cu el s-au confruntat mama şi tata. Dar nu numai ei. Mi-au povestit cum acest monstruos Petrache venea prin curţile oamenilor şi-i reclama pe cei care au mai mult de un câine. Până seara, bieţii oameni se trezeau cu cineva de la primărie care le punea în vedere să renunţe la un câine. Nu aveau voie să ţină decât unul. N-am înţeles de ce. Bieţii câini, sunt şi ei victimele sistemului comunist!

     De asemenea, circulau prin satul părinţilor mei tot felul de poveşti despre soarta croitoreselor. Petrache le vâna asiduu pe cele fără autorizaţie. Culmea, mergea la ele să-i lucreze ceva, orice, după care le reclama… E înfiorător!

     De ce noi, oamenii, nu putem avea discernământ, nu ne putem delimita de prostie şi răutate? Şi totuşi, noi, oamenii, suntem măsura tuturor lucrurilor… spunea Socrate. Iar după Sfântul Toma lumea aceasta e cea mai bună cu putinţă…

27 septembrie 1980

     Azi cred că m-am îndrăgostit! A fost de-ajuns o privire! Un fior nemaicunoscut până acum, cu totul nou, mi-a zguduit din temelii fiinţa lăuntrică. E-un curcubeu deasupra sufletului meu! scria Labiş. E minunat! Dar e şi dureros! Ce bine spunea Stendhal: Sufletul meu e un foc chinuit dacă nu arde…

    Simt că zbor! Doamne, ce bine e! Acum înţeleg sintagma ,,a fi în al nouălea cer”! Doamne, e minunat! Şi cum îmi strălucesc ochii! Chipul meu e numai lumină! Oare ceilalţi pot bănui ceva doar privindu-mă? Ce mă voi face cu mama? Ar trebui să-mi iau ochelari fumurii sau să mă dau cu fond de ten. Ea crede că e periculos să iubeşti şi va dori să ştie cine este… vinovatul! Va dori să-i vorbească! Să-i spună anumite lucruri! E un coşmar! Băieţii o iau la fugă fără nici o excepţie!

     Dar… voi începe cu siguranţă să plâng. Poate îmi place să sufăr, să mă hrănesc cu propriul chin, cu elanuri de neînţeles. Încă nu ştiu ce vreau de la un băiat. Sau mi-e teamă să recunosc. Vreau să fiu iubită. De fapt, cred că mi-e teamă de mine. Nu ştiu nici măcar cum să mă port. În faţa unui băiat care îmi place foarte mult mă simt neajutorată, fac o faţă de momâie şi obţin efectul contrar celui dorit. Când sunt neîncrezătoare în mine nu pot fi frumoasă. Şi mă obsedează tenul! Părul îmi stă întotdeauna altfel decât aş vrea… Ochelarii mă enervează! Şoldurile mele sunt prea înguste! Dar am abia 17 ani!

28 septembrie 1980

     Încep să citesc tot ce-mi cade în mână despre dragoste. Vreau să înţeleg ce mi se întâmplă, prin ce trec şi de ce. A nu iubi înseamnă pentru mine să nu exist cu-adevărat. Fără dragoste nimic nu e posibil pe lumea asta. Am aflat că dintre scriitori cel mai mare cunoscător al dragostei este Choderlos de Laclos, un adevărat erotolog. E drept că în Legături primejdioase prezintă moravurile veacului galant. Dar aş citi această cronică epistolară, deşi mă aflu în faza iubirii platonice. Deocamdată! După ce termin liceul vreau să mă bucur cât mai repede de viaţă! Balzac şi Călinescu au oroare de virginitatea îmbătrânită. E semn al unor boli fizice şi morale. Iar eu iubesc nebuneşte! Doamne, de-ar şti mama ce gânduri îmi trec prin cap! De-ar şti ce simt!

     Iubirea e un dar divin! Cel mai frumos dar de la Dumnezeu!

     Dumnezeu vrea să iubesc. Cu înfrigurare, cu desăvârşire.

     Simt că trebuie să mă rog la Dumnezeu. Pentru tot. Dumnezeu este iubire. Prin rugăciune, poate ajung la armonie, la coincidentia oppositorum. (Bunică, poţi fi mândră de mine! Sfaturile tale au dat roade! Dacă m-ar auzi colegele ar muri de râs.)

     Oare cui să-i mărturisesc ce mi se întâmplă? Cine m-ar putea înţelege şi nu mi-ar divulga secretele? Mama nu e lângă mine. Şi oricum m-ar exaspera cu temerile ei. Îmi spune întruna să fiu cuminte şi să învăţ. Deocamdată mă confesez acestui jurnal. El îmi este fidel şi are răbdare să m-asculte. E prietenul şi confidentul meu secret.

     Inima mea e ţinta unor sentimente contradictorii. Încerc zadarnic să mă opun. Biata mea inimă… râde şi plânge, zboară şi se prăbuşeşte, tremură ca o frunză, cântă ca o pasăre. Învaţă să iubească. Alfabetul iubirii e minunat, dar de ce trebuie să doară aşa de rău?

     Am găsit un subiect grozav de meditaţie! Iubirea este o cale de cunoaştere în sensul că nu poţi merge către Dumnezeul iubit cu picioarele trupeşti şi totuşi, a-l iubi înseamnă a merge către el… În actul de a iubi părăsim liniştea dinlăuntrul nostru şi emigrăm virtual către obiect… Iar această stare perpetuă de emigrare înseamnă a iubi…  scrie Ortega y Gasset… Doamne, e mirific! Voi iubi chiar de dragul iubirii!

     Când nu voi mai avea la cine să mă gândesc, când nu voi mai avea pe cine să iubesc, abia atunci mă voi considera cea mai nefericită fiinţă de sub soare… de sub stele…

 

       De nu-i iubire ceea ce simt-ce, dar, să fie?

       Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?…

     Petrarca, eşti divin!

29 septembrie 1980

 

     Am recunoscut deja că m-am îndrăgostit de mai multe ori până acum. (Lăudăroaso! Bine că n-ai început de la… grupa mică!) De ce m-aş minţi? Dar de fiecare dată a fost altfel, am simţit altfel. (Stai să vezi mai târziu!) Cu cât iubeşti mai mult şi de mai multe ori, cu atât iubirile care vin sunt mai puternice, mai coapte. Toate iubirile de dinainte te pregătesc pentru marea iubire care se va întâmpla totuşi cândva. Iubirile mici sunt copiii palizi ai unei iubiri foarte mari. (Oare aşa să fie? Dă, Doamne!)

     Prima oară când m-am îndrăgostit aveam şase ani. Mergeam la mama în clasă. Mi-au căzut cu tronc doi elevi de-ai mamei, unul se numea Romică, iar celălalt Florin. Ei erau în clasa a IV-a. Unul era blond, celălalt brunet. M-am îndrăgostit de amândoi în acelaşi timp! (Promiţător! Am în faţă… un viitor strălucit!) Îmi plăcea să-i privesc şi să le zâmbesc. Ei se amuzau, bineînţeles. Acasă, continuam să mă gândesc la ei. Înainte de-a adormi îmi imaginam că mă joc cu ei! Ce drăguţ! Ce fiinţă iubitoare pot să fiu! Mama habar n-avea ce i se întâmpla fiicei ei, Lavinia, de doar şase ani!

1 octombrie 1980

     Din nou la câmp! Practica agricolă ne omoară! Multe fete s-au îmbolnăvit. Azi ne-au dus la porumb. Oana îi tot cânta lui Costi ,,Costică, Costică, fă lampa mai mică… ” Toţi se amuzau copios!

     Tiberiu a stat toată ziua retras. Ce enigmatic părea! Ce n-aş da să ştiu ce-i în mintea lui, în sufletul lui… Se spune că băieţii sunt mai puţin complicaţi decât noi, fetele. Doamne, de ce nu am curajul să vorbesc cu el deschis, făcând abstracţie de ceea ce simt? Să pot purta o conversaţie lucidă, la rece, epurată de emoţii? Să mă port firesc, să fiu logică?

     Dar trupul nu mai ascultă de mine. În prezenţa lui îmi tremură genunchii, mâinile, sunt copleşită. Îmi piere vocea. Cu siguranţă par o proastă. Nici nu mai pot gândi normal. De fapt, mă simt ca vrăjită în preajma lui.

     Sunt beată de ceea ce simt.

     Sunt orbită de lumina din sufletul meu.

     Sorb lumina ochilor lui verzi şi scânteietori, adânci ca marea. Ca smaraldul.

     Aş înota ca o sirenă în marea ochilor lui. Aş fi buimacă de fericire.

     I-aş cânta şi poate l-aş vrăji.

     Dar totul e doar un vis frumos. Evelina mă întreabă blând dacă vreau să mă mai întorc acasă. Autobuzul era să plece fără mine.

      Nu ştiu ce mi-a venit în autobuz, dar mă gândedam la textul lui Ion Barbu Ritmuri pentru nunţile necesare. Mi-am amintit cele trei căi de cunoaştere identificate de poet. Cunoaşterea erotică, guvernată de Venus, cunoaşterea raţională, aflată în stăpânirea lui Mercur şi cunoaşterea poetică, situată sub zodia Soarelui. Cunoaşterea poetică este superioară celorlalte şi ne împlineşte cu adevărat.

     Îmi spuneam că trebuie să-mi convertesc sentimentele într-o inspirată cunoaştere de tip poetic. Oare voi reuşi?

     În jurul meu era un haos de nedescris. Aproape toate fetele cântau zbuciumat. De fapt urlau şi băteau din palme. Puţin mai departe de mine, Tiberiu privea indiferent pe fereastră. Avea o privire de leopard. Rece, tăioasă, inumană. Mă cutremură privirea aceasta. E greu să uiţi aşa o privire.

     L-am auzit pe Tiberiu mărturisind că-i place albastrul. Seara chiar am citit despre semnificaţia albastrului. Tocmai mi-am cumpărat un dicţionar de simboluri. Albastrul e culoarea cea mai adâncă, mai imaterială, mai rece şi mai pură în valoarea sa absolută. E o cale spre infinit. Albastrul transformă realul în imaginar… În acelaşi timp, reprezintă culoarea păsării fericirii. Pasărea albastră a fericirii, atât de aproape şi totuşi atât de departe… N-am putut să citesc mai mult… Eram prea tulburată.

     În seara aceasta am avut o revelaţie. Tiberiu este pentru mine o pasăre albastră a fericirii pe care nu ştiu dacă o voi putea atinge vreodată… Poate în vis…

 

3 octombrie 1980

     Sâmbătă. Câmpul părea o pată bolnavă, galbenă. Porumbul era cules pe jumătate. Cât de reţinut e Tiberiu! Are o gravitate, o sobrietate, o aură care mă intimidează. Ceva îmi scapă. Dar nu ştiu ce.

     Un spectacol neaşteptat. În asfinţit, înainte de a ne urca în autobuzele cu care urma să ne întoarcem în oraş, un cal rătăcit a apărut pe neaşteptate pe câmpul dezolant. Părea flămând şi trist. Ce blând era! Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar l-am zărit pe Tiberiu mângâindu-l fără reţinere. Mie mi-ar fi fost puţin teamă. Ce frumos l-a mângâiat! Apoi i-a dat nişte grăunţe, iar calul a mâncat din căuşul palmei lui. Nu voi uita niciodată imaginea aceasta. O voi păstra în inima mea ca pe o comoară de preţ. Când îmi voi aminti de ea mă voi simţi mai bogată sufleteşte. (Nu ţi se pare că exagerezi? Mai temperează-te, Lavinia!)

     Uneori cel mai banal gest poate fi poetic. Poezie pură. Aşa şi acum. Tiberiu devenise pentru mine un simbol, imaginea tânărului melancolic, grav, o statuie în alunecare lentă pe coama unui cal cu ochi blânzi.

     Astăzi mi-am dorit să fiu un cal şi să fiu mângâiată de Tiberiu. Să-mi potolesc foamea din căuşul palmei lui. Foamea de dragoste.

     Doamne, de ce trebuie să-l iubesc atât de mult? De ce trebuie să mă simt o neputincioasă?

     Doamne, de ce nu pot trăi fără să mă îndrăgostesc? Fără să iubesc? (E simplu! N-aş mai fi eu!)

5 octombrie 1980

 

     Trebuie neapărat să mă concentrez şi pe altceva. Lectura mă ajută enorm. Tocmai am citit Şarpele Aliodor de Vasile Voiculescu şi Şarpele de Mircea Eliade. E interesantă trecerea de la miraculosul de factură populară la fantasticul erudit, filosofic. Despre simbolistica şarpelui s-a scris foarte mult. Am adunat câteva materiale. Iată ce-am găsit mai interesant. Şarpele e un simbol arhetipal, un model al lumii concrete. Imago mundi. E socotit un animal primordial, întruchiparea materiei prime şi a haosului. Pentru că îşi înnoieşte pielea, această vietate reflectă şi renaşterea ciclică a naturii. Şarpele ţine de moarte, de thanatos, dar şi de viaţă, de înviere. Forma alungită îi conferă şi un simbolism falic.

     Interesantă e legătura dintre şarpe şi fiinţa androgină, îmbinând, graţie formei lui, cele două principii fundamentale: yin şi yang. Câte contradicţii în abordarea acestui simbol! De la dimensiunea elementară se trece la raţiunea cea mai înaltă, la logosul divin din perspectiva inteligenţei satanice.

     Şarpele rămâne legat de izvoarele vieţii şi ale imaginaţiei. Manifestarea şarpelui este o hierofanie, o formă de relevare a sacrului.

     Mă gândeam azi că întâlnirea mea cu Tiberiu ţine tot de hierofanie. Din păcate, doar pentru mine. Îl văd pe Tiberiu ca pe o fiinţă magică… E clar că mă autoiluzionez.

     Îmi răsună în minte versul Ninei Cassian: Vocea ta, şarpele dulce…  Sunt îndrăgostită de vocea lui Tiberiu. Şi parcă ziceam că mă voi concentra pe altceva… Doamne, fie-ţi milă de mine!

     Îmi tot vine să oftez şi nu ştiu de ce! Şi parcă nu mai am stare! Pe mama n-o pot întreba pentru că mi-ar pune prea multe întrebări şi ar fi obositor şi enervant pentru amândouă. Mi-ar reproşa că sunt neserioasă. Că mă gândesc aiurea. Că nu învăţ suficient. Că sunt superficială. Doamne, câte reproşuri!

7 octombrie 1980

     M-am săturat de hazul meu! Sunt o complexată! Nu sunt deloc mulţumită de mine, orice-aş face! Sunt prea mică, slabă, inexpresivă. Cu ochelari de tocilară. Am faţă de şoarece de bibliotecă. Sâni prea mici. Ten imperfect. Când îmi văd fotografiile îmi vine să le rup. Să le ard.

     Ce mult mă apasă complexele fizice! Nu-mi place deloc cum arăt!

     L-am auzit că-i plac brunetele înalte, cu plete bogate. Mi-a spus odată că părul scurt masculinizează o femeie. Tocmai m-am tuns. Mă simt groaznic. Îmi voi lăsa părul să crească. Avem în clasă câteva fete foarte frumoase. Cristina e un adevărat fotomodel. Ramona o atletă ispititoare. Carmen o brunetă senzuală şi misterioasă. Din nefericire, eu sunt cea mai neînsemnată făptură.

     E toamna incertitudinilor. Frunzele se risipesc într-o orgie dezolantă. Gândurile mele sunt frunze de toamnă, ruginite şi suferinde. Sunt călcate în picioare de paşi străini. Nimeni nu mă poate înţelege. Sufăr. Mi-e frig. Prind între degete o frunză arămie rătăcită pe o creangă de fag şi mi se topeşte în palmă. E o iluzie. Ca viaţa noastră. Parcă n-ar fi existat niciodată cu adevărat. Nu mai are consistenţă.

     Tiberiu este omul ermetic. Nimic nu răzbate în afară. Doar idei. Sentimentele lui sunt puse sub lacăte grele. Cât aş vrea să-i cunosc inima! Doamne, ce privire are! Talaz de mare! Astăzi ni s-au întâlnit privirile absolut întâmplător. M-am simţit ca electrocutată. Sau străfulgerată. A fost ca şi cum aş fi privit într-un abis de stele.

     Dacă privindu-l într-o bună zi, aş rămâne agăţată de o stea?

     Mă clatin pe marginea propriului suflet. Nu am niciun punct de sprijin.

     Prea multe gânduri. Trebuie să încetez odată să mă mai gândesc la  ceea ce simt. Aş vrea să-mi pot întoarce sufletul pe dos şi să-l scutur bine de tot ce mă chinuie. Sau să-l izbesc cu sete de pământ. Să-l nimicesc. Poate mă trezesc.

     Îmi vine să-mi  strig, să-mi scriu în suflet versurile Magdei Isanos:

       Nu vă certaţi, prieteni drumeţi,

       pentru nălucirile-acestei vieţi…

     Nu suntem decât pulbere de tină, dar graţie iubirii, devenim pulbere de stele… Nu e minunat? În sufletul meu se nasc mii de galaxii. Iată de ce adolescenţa e o vârstă galactică.

9 octombrie 1980

    

      Sunt conştientă că am foarte mult de suferit din cauza complexelor mele, întreţinute şi de educaţia primită. Între bariere de tipul: ,,Să nu faci… ”, ,,Să nu spui… ”, ,,Să asculţi de… ”, ,,Nu comenta… ”, ,,Aşteaptă să… ”, ,,Să taci când… ” ,,Nu e bine să… ” ,,Nu cumva să… ”, ,,Să nu te prind că… ”, ,,Nu cumva să aud că… ”, personalitatea în formare se simte strivită şi nu se poate manifesta. Sau ţi se pare ruşinos să arăţi ce simţi, cine eşti cu adevărat. Sistemul, educaţia primită te învaţă să te ascunzi. Devii frustrat. M-am săturat de toate aceste interdicţii absurde. Le urăsc! Mă simt ca un prizonier încarcerat fără vină. Mamă, mai scuteşte-mă de toate restricţiile tale! Până acum nu m-ai învăţat nimic care să-mi folosească. Doar teorii şi idei preconcepute. Mi-ai împuiat mintea cu tabuuri. Ce greu e să fii fată… Trebuie să pari mereu serioasă şi bine educată. Ca o cămaşă de şcoală, imaculat de albă, scrobită şi foarte bine călcată, încât să nu rămână nicio cută. Să pari altceva decât eşti în realitate. Sistemul ne învaţă să minţim, să fim duplicitari.

     Atitudinea mea faţă de sexul opus este lamentabilă. Mă port nefiresc şi am trac. Consider că a fost o neşansă pentru mine lipsa unui frate mai mare sau mai mic. Aş fi perceput cu totul altfel ideea de băiat. Aş fi legat-o de evidenţa vieţii, de concret. Din cauza izolării mele halucinante, singurele ieşiri fiind la şcoală, iar singurii băieţi reali din adolescenţa mea fiind doar colegii mei, am ajuns să mitizez ideea de băiat, să-i confer o dimensiune metafizică. Nu ştiu încă să iau lucrurile în firescul lor, nu  mi-a vorbit nimeni depre atitudinea pe care trebuie s-o am. Mă tulbură ideea de băiat pentru că nu cunosc nimic despre această ,,specie” de care mă simt totuşi atrasă cu oarecare teamă ca de un mister suprem. Tot ce cunosc despre băieţi e din cărţi sau din filme. Nici măcar tata nu mi-a povestit nimic despre băieţi şi nici eu n-am îndrăznit să-l întreb. De ce, tată?

     Cât îl invidiam pe Tiberiu că are trei surori şi doi fraţi!

11 octombrie 1980

 

     E ziua mamei! La mulţi ani, mamă! Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Iubirea pentru mama are ceva cu totul special. E multă duioşie şi dăruire, mi-e greu să descriu tot ce simt. Mama mea nu are vârstă. E pur şi simplu mama. Aşa va fi mereu pentru mine.

     Laboratorul de dactilografie. Am descoperit un lucru minunat. În faţa maşinii de scris am o stare specială, pe care trebuie s-o fructific. Simt o nevoie imperioasă de a scrie. Am şi compus câteva poezii. Mă fascinează cuvântul tipărit, are altă prestanţă decât cel scris de mână.

     În faţa maşinii de scris, ideile mele încep să prindă contur precum covorul bunicii ţesut la războiul cel vechi de lemn. Pornesc de la o frază, oricât de banală, dar nu ştiu unde ajung. Cuvintele mă iau cu ele în lumea lor, mă poartă pe aripi de vis. Imaginaţia se descătuşează. E la ea acasă. Îmi vin idei pe care niciodată nu le-aş fi conceput departe de magia maşinii de scris. Mă descopăr pe mine. Mallarmé scria undeva despre sensurile şi virtuţile latente ale cuvintelor. Ele spiritualizează ideea.

     Într-o zi, mă voi închide în cuvintele mele ca un melc în cochilia sidefie.

     Din păcate, nu am timp să scriu cât aş vrea. Am destul de multe teme. Deşi sunt la profil uman, dau teză şi la materii precum chimia şi fizica. Mi se pare nedrept!

12 octombrie 1980

 

     Stând azi şi meditând la soarta mea, la timpul care trece, am început să sufăr la gândul că părinţii mei încep să îmbătrânească. Am văzut deja câteva semne ale bătrâneţii pe chipul lor. Mi se sfâşie inima! Mă întreb îngrozită cum va fi mai târziu, nu vreau să-i văd doborâţi de ani,  măcinaţi de marea trecere, cum o numeşte Blaga. Aş vrea să rămână mereu tineri, frumoşi, puternici, energici, cu simţul umorului, aşa cum îi ştiu dintotdeauna. Părinţii mei au o vitalitate debordantă şi încă se iubesc foarte mult.

     Am o problemă serioasă cu timpul. De la o vreme nu mai suport să port ceas. E ca un refuz definitiv adresat timpului. Evident, pe parcursul zilei am nevoie să ştiu cât e ceasul, să-mi coordonez activităţile, dar pot afla fără să-mi ţin mâna prinsă în chingile timpului obiectiv, abstract, măsurat prin instrumente inteligente. Bergson demonstrează că pentru a înţelege timpul inteligenţa umană l-a fragmentat în unităţi precise, ore, minute, secunde. Dar acestea nu exprimă adevărata esenţă a timpului, care este durată, curgere şi devenire, flux continuu, imposibil de fragmentat. După Kant, timpul nu este decât o condiţie subiectivă a intuiţiei noastre sensibile. Dar timpul este, prin raportare la toate fenomenele şi lucrurile care ne pot fi date în experienţă, în mod necesar obiectiv.

     Fiecare clipă sau minut e diferit de cel dinainte, purtând pecetea trăirilor noastre, captând în acelaşi timp sentimentele din clipa următoare. La fel se întâmplă şi cu stările de conştiinţă. Nu se pot delimita, ci se contopesc într-un liant superior, diafan. Timpul subiectiv, personal, timpul trăit intens şi conştient până la pragul durerii, e durata vie. Îmi simt clipele în fiecare por, îmi curg în sânge, mă înfioară sau mă incendiază. Devin flacără. Durata vie este creatoare, ea mă înalţă, mă îmbogăţeşte spiritual. Marcel Proust spune că pasiunile, iubirile noastre dilată timpul, iar obişnuinţa îl umple.

     Iubirea mea pentru Tiberiu mă ajută să-i înţeleg foarte bine pe Bergson şi Proust. Timpul meu va creşte mereu în mine. Până la moarte.

     Dar îmi iubesc şi părinţii atât de mult, încât de multe ori când mă gândesc la ei încep să plâng. Cum plâng şi pentru Tiberiu. Doamne, cum pot să-i iubesc! Sunt iubiri diferite, dar la fel de adânci!

     Nu ştiu dacă le-am spus părinţilor mei că-i iubesc enorm. Le voi spune cum mă voi întâlni cu ei. Nu vreau să mai uit să le fac această mărturisire. Şi ei mă iubesc la fel de mult. Şi-ar da şi viaţa pentru mine. Se roagă pentru mine să fiu fericită.

     Oare voi fi fericită?

     Oare am vocaţia fericirii?

     Voi adormi plângând, fiindu-mi dor de vocea mamei sau a tatălui meu. Nici măcar la telefon nu putem vorbi. E un lux să poţi vorbi la telefon. În satul părinţilor mei sunt doar trei telefoane: la dispensar, la primărie şi la tante Frăsina, care a lucrat la poştă. Ca să putem vorbi, trebuie să-i anunţ din timp că voi suna sau trebuie să rog pe cineva amabil să-i cheme la telefon… E foarte greu…

     Ce fericiţi ar trebui să fie cei care stau tot timpul alături de scumpii lor părinţi! Ce deznădăjduită mă simt!

13 octombrie 1980

 

     M-am visat bătrână şi m-am trezit speriată. Ce-o fi cum mine? (Cam ciudat vis pentru o fată de 17 ani!) Mi-era teamă că nu voi avea timp să-mi trăiesc viaţa aşa cum am năzuit. Îmbătrânisem înainte de-a mă bucura de toate darurile vieţii. E groaznic să simţi că ai pierdut bucăţi de timp, că ai pierdut părţi din tine, din viaţa ta netrăită. Dacă ratezi un examen îl poţi repeta, dar o viaţă pierdută cine ţi-o mai poate restitui?

     Ce înseamnă să fii bătrân? Să fii cărunt, să ai riduri, să atârne carnea pe tine? Să fii prea gras sau prea slab? Să ai probleme hormonale? Să nu mai ai dinţi? Să fii bolnav? Să nu mai aştepţi nimic frumos, să nu mai speri nimic de la viaţă? Să te accepţi bătrân şi să te comporţi ca atare? Să devii posac? Să-ţi piară lumina din ochi? Să devii banal? Să-ţi pierzi strălucirea şi inefabilul adolescenţei? Să nu-ţi mai tresară inima la nimic? Să nu te mai încerce nicio emoţie? Să refuzi să mai gândeşti? Să ai mintea înţelenită? Dacă tinereţea e o stare de spirit, atunci şi bătrâneţea trebuie să fie la fel. Voi lupta din răsputeri să nu mă simt bătrână sufleteşte şi mental. Voi avea grijă de mine, pentru că vreau să îmbătrânesc cu blândeţe. Nu vreau să mă las la voia întâmplării. Şi părinţii mei ştiu să îmbătrânească frumos şi decent. Spiritual nu îmbătrânim niciodată. Aşa spune tata.

     Voi iubi mereu cu toată dăruirea. Voi evada în lumea visurilor mele. Voi vedea dincolo de concret. Voi căuta esenţe şi emoţii. Nu vreau să pierd starea de zbor, ca atunci când eram mică şi tata mă dădea tare în leagăn. Îmi plăcea şi-mi era frică. Dar ce bine mă simţeam… Nu vreau să pierd starea aceea din copilărie. E ca atunci când eşti îndrăgostit. Va fi şansa mea în faţa bătrâneţii. Vreau să mor vibrând. Dacă se poate chiar iubind sau visând la iubire. Arzând. Nu vreau să-mi moară sufletul! Doamne, mă auzi? Nu-mi lua lumina din ochi şi din suflet!

14 octombrie 1980

     În cămin s-a oprit apa caldă. Nici mâncarea nu e grozavă. Dar n-am încotro. Trebuie să suport. Ne spălăm cu apă rece sau o încălzim la spirtieră. La televizor se difuzează cuvântările tovarăşului şi se ridică în slavă nivelul de trai. Suntem un popor fericit! Suntem elevii epocii de aur! Ce mai vrem? Apă caldă? Căldură? Mâncare bună la cantină? Trebuie să ne mulţumim cu ce ne oferă partidul! Trăiască PCR şi al său conducător iubit!

     Am făcut un memoriu către directorul căminului. L-am citit la şcoală. Tiberiu s-a amuzat şi mi-a corectat un cuvânt scris greşit în viteză. Era vorba despre ,,gheaţă”! Îl scrisesem cu ,,i”. N-am mai înaintat memoriul. Nu ştiu de ce m-am răzgândit. Doar nu mi-a fost teamă. Mai curând silă.

     Nu ştiu cum, fetele au început să vorbească despre băieţi. Cineva a afirmat că toţi băieţii frumoşi au picioarele strâmbe. Eu m-am pomenit zicând că sunt aşa pentru că… joacă fotbal! Tiberiu a râs cel mai tare. Ce ruşine mi-a fost! Îmi dădeam seama că vorbeam din nou aiurea în prezenţa lui. Cât aş fi vrut să fiu stăpână pe mine, să nu mă mai prostesc! Dar nu puteam. Trebuia să mă despătimesc şi nu eram în stare.

     Mama a venit la mine şi m-a cicălit toată după-amiaza să învăţ. A vorbit cu doamna dirigintă să o ţină la curent cu tot ce fac. Mi se pare revoltător! E ca şi cum n-ar mai avea încredere în mine! Mi-a atras atenţia să nu mă machiez şi să nu umblu cu ,,derbedei”, cum le zice mama băieţilor care mi-ar putea suci capul. Cred că e prea severă. Mătuşa Mieluţa i-a spus odată că fetele ţinute prea din scurt îşi vor face de cap una, două, cum se vor simţi libere. N-am meditat la acest subiect. E posibil să aibă dreptate. O fi şi asta o formă de răzvrătire. Deocamdată sunt cuminte. Mă străduiesc.

     Colegele de cameră mă enervează. Se ceartă ca la piaţă.

     Mi-e dor de el. Aş vrea să-l văd clipă de clipă. Încep să recurg la tot felul de strategii. Fie scriu, fie visez cu ochii deschişi. E o visare diurnă. Am o ,,foame” de visare, precum ,,foamea” de lectură. Sufletul meu e plin ochi de iubire. Am o stare de plutire, de beţie. Ceva înălţător îmi dă aripi. Uneori simt că zbor sau intru în transă numai cât îl văd. Oare sunt bolnavă?

     Sunt bolnavă de dragoste! Mă simt ca o pasăre rănită de frumuseţea luminii! În sufletul meu se ţese povestea unei mari iubiri. O poveste personală şi neîmpărtăşită. Dar nu mă pot împotrivi. Şi poate nici nu vreau. Mă complac. Devin creativă. Aşa e când eşti adolescent, toată lumea o spune. Sunt cu capul în nori! Iubesc!

 

       De poţi visa, fără să te robeşti visării…  – mă învaţă Kipling.

     E două şi jumătate noaptea. Sunt singură în sala de lectură. Am cu mine un mic aparat de radio pe care tocmai mi l-a adus tata. Se difuzează o muzică grozavă. Dansez şi mă gândesc la Tiberiu… Sper să nu dea cineva peste mine. Pe la trei mă duc la somn. E incredibil ce mi se întâmplă. Uuuf, şi dragostea asta…  De-ar şti Tiberiu… Dar mama! Cred c-aş lua… papară! Şi m-ar pârî la tata! Nu mi-ar mai da bani să merg în tabără! Sau mi-ar interzice să mai ies duminica în oraş. M-ar obliga să port doar fuste gri. M-ar obliga să memorez 100 de cuvinte franţuzeşti. Măcar de-ar fi… cuvinte de dragoste!

       J’irai chercher ton coeur si tu l’emportes ailleurs…

       J’irai chercher ton ame dans les froids, dans les flammes…

     Eu continui să dansez şi să visez! Am reuşit să scriu şi o poezie! Sunt încântată! Încă nu ştiu dacă i-o voi da lui Tiberiu, deşi am scris-o cu gândul la el… I-o voi citi lui Margot! Ştiu că şi ea este îndrăgostită! Sigur mă va înţelege!

17 octombrie 1980

 

     Mă gândesc acum la ce înseamnă să-ţi ratezi clipa. L-am auzit pe tata spunând odată că şi-a ratat clipa de-a fi aviator. N-a fost vina lui, ci a sistemului comunist care l-a etichetat drept fiu de chiabur. Mama şi tata nu şi-au putut cumpăra o casă în oraş pentru că nu şi-au putut face buletin de oraş. Ca să-ţi faci buletin, trebuia să ai serviciul în oraş… Pentru a obţine serviciul, trebuia să ai domiciliul stabil în oraşul respectiv. Un labirint fără ieşire. Câte oprelişti! Câte trenuri pierdute!

     Să-ţi ratezi clipa sau să pierzi trenul… În prima treaptă de liceu, un profesor de desen tehnic ne tot spunea să avem grijă să nu pierdem trenul, dimpotrivă, să prindem toate trenurile care trec  prin staţia vieţii noastre. Să fim atenţi şi la urcare şi la coborâre. Cu cât ai acces la mai multe trenuri, îţi câştigi şi mai multe drepturi. Totul e să ai răbdare.

     Poate fi însă şi o clipă nefastă în care să pierzi dintr-o dată tot ce-ai putea pierde o viaţă întreagă la un loc. Cine se face vinovat de acea ratare? Tu, ca individ nehotărât sau imatur, ceilalţi sau hai să zicem destinul însuşi. Să fie totul pură întâmplare? Cât depinde cu adevărat de noi şi cât de destin?

     Nina, prietena mamei, povestea cum a ratat ea clipa de-a fi cu bărbatul iubit. A avut un moment de ezitare, el n-a căutat-o când ar fi trebuit, când ea îl aştepta cel mai mult. De ce n-a căutat-o atunci? De ce s-a retras din viaţa ei fără nici cea mai mică explicaţie? Măcar atât merita totuşi. A fost cumplit de dezamăgită, de mâhnită, încât a renunţat să mai lupte. Durerea a făcut-o confuză. A fost o incertitudine fatală. E ca şi cum te-ai juca de-a baba oarba, iar miza e chiar viaţa ta. Poţi nimeri pe cine trebuie sau nu. Dar sigur nu-l vei mai nimeri niciodată pe cel mult aşteptat, pe cel mult visat. Iată din nou ce înseamnă să-ţi ratezi clipa.

     Clipele vieţii noastre pot fi de graţie, dar şi nefaste. Am trăit multe clipe de graţie deşi am abia 17 ani şi pentru asta îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu. Dar am trăit şi clipe nimicitoare. Poate că sunt prea sensibilă, aşa mi se spune. Vreau să am puterea să primesc toate clipele aşa cum vin şi să merg mai departe. Vreau să primesc zâmbind botezul tuturor clipelor. Chiar când dincolo de zâmbetul meu se ascund lacrimi. Dar numai eu trebuie să ştiu.

 

19 octombrie 1980

     Tiberiu a venit cu ochiul bandajat. N-am înţeles prea bine ce are, n-a spus clar. A spus doar că nu-şi poate scoate bandajul, că ne-ar speria. Îmi plăcea de el chiar şi aşa. Chiar mai mult! Parcă era un copil neajutorat şi nefericit.

     Ce n-aş fi dat să-i pot săruta ochiul bolnav! Oare ce-aş fi în stare să fac pentru el?

     Să trec prin flăcări, să-mi vând sufletul?

     Să scriu numai pentru el, să cânt pentru el? Să mă sacrific pentru el?

     Să învăţ pentru el? Să mă dăruiesc lui?

     Să mă izolez de lume pentru el, să fac foamea, să îndur setea?

     Să-l visez în fiecare noapte, să mă gândesc la el cu o intensitate dureroasă, până aş simţi că-mi dau lacrimile?

     Să respir pentru el, să văd lumina prin ochii lui?

     Să păşesc pe faguri de cer?

     Să mor şi să renasc precum pasărea Phoenix?

     Gândul la el mi se prelinge în suflet ca un fior dureros şi dulce în acelaşi timp. Nici eu nu ştiu ce mi se mai întâmplă. Senzaţiile, sentimentele mă iau în posesie, sunt imprevizibile. În fiecare zi simt altfel. Mai frumos, mai dureros.

     Acum ştiu! Sunt în stare să-l iubesc toată viaţa mea. Cu toată puterea minţii şi a sufletului. Oare e prea puţin?

27 octombrie 1980

     Nu ştiu ce mi-a venit, dar azi am ajuns la şcoală prima. Clasa goală îmi dădea fiori, o senzaţie de neant, de vid. M-aş putea aşeza pe rând în fiecare bancă. Oare aş afla câte ceva despre colegii  mei, mai mult decât ştiu, decât mi s-a permis să aflu? Fiecare dintre noi este unic. Avem aspiraţii înalte, visăm, ne zbatem, ne înălţăm sau ne prăbuşim. Dar asta însemnă să fii viu, să fii tânăr.

     Am stat aproape zece minute în banca lui. M-am îndrăgostit de banca lui. Iubesc tot ce vine în atingere cu el, o parte din sufletul meu s-a revărsat peste banca lui. Am plâns în banca lui, de dragul lui.

     Doamne, de i-ar putea vorbi banca lui ! De-ar putea citi în inima mea, în sufletul meu, aşa cum citeşti inscripţiile unui şcolar scrijelite ca amintire pe o bancă! Azi aş fi murit fericită în banca lui… Doamne, ce-i cu mine, doar nu sunt o pesimistă! Ce gânduri îmi pot veni în minte!

     Sufletul meu va călători în viaţa aceasta cu urmele iubirii pentru el, ca nişte cicatrici translucide, dureroase. Dar câtă frumuseţe vor putea iradia! Câtă poezie!

10 noiembrie 1980

     Tiberiu s-a bărbierit azi pentru prima oară! Ce figură avea! Am mai văzut expresia aceasta şi la alţi băieţi. E ceva inefabil, nu ştiu dacă pot explica. E ca şi cum asişti la miracolul înfloririi unei specii rare. O metamorfoză miraculoasă, dinspre inocenţa copilăriei înspre sobrietatea şi farmecul adultului în devenire. Îmi părea un pui golaş, vulnerabil. Ce moment diafan! Nimic nu mă înduioşează mai mult decât feţele băieţilor mângâiate pentru prima oară de lama briciului… Au o neajutorare, o sfială cuceritoare, de parcă s-ar ruşina că trebuie să devină bărbaţi.

     Tiberiu era de-a dreptul senzual. Doamne, de ce nu mi-ai dat niciodată curajul să-l sărut? Să-l îmbrăţişez măcar pentru câteva clipe? Pentru mine ar fi însemnat o eternitate.

     Tiberiu, cum aş putea uita ziua în care te-ai bărbierit prima oară? Ce feţişoară unică aveai!

     Tiberiu, azi ai fost cel mai dulce şi inocent muritor! Iar eu cea mai îndrăgostită muritoare!

     Şi totuşi, îmi răsună în ecoul minţii vorbele lui Mircea Eliade: Omul nu e fiinţă, ci cenuşă şi pulbere…  Aşa mi se întâmplă mereu şi nu mă pot bucura pe deplin de nimic. Mereu îmi vin în minte tot felul de idei care îmi amintesc că suntem nişte călători mai mult sau mai puţin fericiţi,  rătăciţi uneori în propria viaţă.

     Într-o zi voi răscoli înfrigurată printre toate amintirile adolescenţei mele, încercând cu disperare să mai salvez câte ceva. De fapt, cred că voi dori să mă salvez în primul rând pe mine. Să-mi smulg sufletul din propria uitare. Să-mi ofer certitudinea că am fost cândva adolescentă, că nu e totul doar un vis frumos şi tulburător.

23 noiembrie 1980

     Este atât de ataşat de familia lui! Are trei surori, cea mică e în clasa a IV-a. Ce mândre trebuie să fie de el! Şi el este foarte mândru de surorile lui. Vorbeşte despre ele cu dragoste. Surioarele îşi divinizează fraţii mai mari. Cel puţin pentru o vreme.  Şi cei doi fraţi mai mici îl adoră.

     Aş vrea să-l pot iubi ca o soră! Dar nu pot, nu-mi pot denatura sentimentele. E mult prea târziu. Sufletul meu clocoteşte de iubire pătimaşă, acaparatoare. Fiinţa mea întreagă vibrează pentru el. Sunt vibraţie pură. Un cântec. O coardă miraculoasă, de neoprit. Dar numai eu mă pot auzi. El nu mă va primi niciodată în inima lui. Poate că nu va fi în stare. Îşi va sacrifica mereu iubirea, va fugi de fiinţele capabile de iubiri mai presus de cele de rând. Pentru el, întotdeauna va fi ceva mult mai important decât iubirea. Înotul, învăţatul, mai târziu poate profesia… Nu va fi pe deplin fericit, e imposibil cu atitudinea lui. Nu este o fiinţă afectuoasă. Nu se va descătuşa iubind. Nu va arde, nu va clocoti… Nu va fi capabil de nebunii în numele iubirii… Cât de mult ne deosebim! Eu sunt un cântec, vibrez, ard, zbor… Sunt pasiune! Când mă va auzi, când va înţelege, va fi prea târziu. Sigur nu-i va păsa, dar măcar va şti ce-a pierdut. (E posibil să nu înţeleagă niciodată sau să nu-l intereseze. Îşi va refuza până şi amintirile. L-ar face vulnerabil. Tiberiu e omul care îşi poate ucide amintirile cu sânge rece şi fără vreo tresărire, asemenea unui chirurg. Îşi va extirpa sufletul. Când privesc în ochii oamenilor fără suflet mă cutremur, mă îngrozesc. E ca şi cum aş privi neantul drept în ochi şi aş avea deodată certitudinea vidului.)

     Uneori, în ciuda complexelor mele, uitându-mă în oglindă mă văd pentru câteva clipe frumoasă. Şi asta ţine tot de structura mea contradictorie. ,,Suferinţa înfrumuseţează”, mi-a spus Adela, prietena mea. Încep s-o cred. Mi se rupe inima conştientizând că el refuză să mă vadă transfigurată de dor, de dragoste, că nu mă poate înţelege.

     Mi se vor risipi zâmbetele frumoase în vânt.

     Voi fi frumoasă, dar nu pentru el.

     Alte braţe mă vor îmbrăţişa.

     Alte mâini mă vor mângâia.

     Alţi ochi mă vor privi însetaţi.

     Alte guri îmi vor şopti vorbe de dragoste…

     Frumuseţea lăuntrică îmi va lumina chipul… Vai, sună a poveste…  gen a fost odată ca niciodată…  cu o prinţesă frumoasă, adorată şi nefericită…

     Presimt că ochii lui dragi nu mă vor căuta niciodată cu disperare… Tiberiu va dori însă cu disperare să-şi salveze imaginea de fiinţă inaccesibilă, artificială, demnă şi înţeleaptă. Va dori cu orice preţ să fie un model pentru cei din jur. Poate i se va ridica şi o statuie, mai ştii? Oare cum ar putea fi numită? Omul fără suflet cred că i s-ar potrivi perfect sau Înveşnicitul înţelept

     Mai târziu voi zâmbi cu îngăduinţă citind tot ce scriu acum. Adolescenţă, adolescenţă… Ce frumoasă şi enigmatică eşti… Ce rebelă! Aşa ne spun chiar şi profesorii noştri.

27 noiembrie 1980

     Doamne, nu ştiu cum se face, dar Tiberiu se exprimă întruna prin vorbe împrumutate. I s-ar potrivi sintagma je est autre… Chiar am sentimentul că e de-a dreptul străin de el însuşi. Redă tot felul de citate selectate din cele mai neaşteptate opere. Ne ia întotdeauna prin surprindere cu pasajele lui copiate şi învăţate cu grijă. Ce stranii îmi par uneori citatele lui Tiberiu! Ce artificiale! Azi recita: Bucură-te, floarea mărului, bucură-te!…  sau Marele profesor ştie din adâncuri potolite de prea furtunoase rostogoliri numărând mii de ani că înainte se merge învăţând şi lăsându-i pe alţii să se creadă învăţaţi… . Sau mi-a scris odată că Toate lucrurile îşi au aburul lor de nemurire, primăvara mai mult ca niciodată…  Unde s-a pierdut sufletul acestor cuvinte? Ce fals îmi sună!

     Apreciez cultura lui Tiberiu, pasiunea pentru literatură, sensibilitatea lui artistică, rară, ce-i drept, la un băiat, deschiderea lui spirituală, dar cât mi-aş dori să-l aud rostindu-se pe sine! Să exerseze funcţia reflexivă sau emotivă a limbajului. (Iar vorbesc ca o profesoară, Doamne!) Aş vrea să-i ascult propriile gânduri, propriile simţiri, învăluite în propriile cuvinte… Ce bine se ascunde în spatele vorbelor străine… De ce, Tiberiu? Ţi-e teamă să fii tu însuţi, să spui ce simţi cu adevărat? Să fie oare sufletul tău un sloi de gheaţă? De ce te îmbraci mereu în haine străine? Cât aş vrea să văd şi o parte din tine, din sufletul tău frumos… Sau poate că nu ai ce arăta, să fie oare sufletul tău un deşert nesfârşit? Mie mi-e sete de vorbele tale, numai ale tale. Nemairostite până la tine, doar pentru mine. Ce păcat că nu eşti în stare sau nu ai curajul să le spui…

     Eu nu mai înţeleg nimic… Azi l-am privit cu atâta dragoste, cu atâta fior în ochi, iar el mi-a spus că toamna, când se leagănă Carul mare, timpul pândeşte o după-amiază cu munţi goi, se dă peste cap şi ia din ierburi culoarea miezului de fruct văratec… Să fie asta o declaraţie de dragoste? Parcă nu-mi vine să cred. Era tot un citat…

     Citatele sunt pentru el adevărate eschivări sufleteşti sau paravane erudite. Într-o bună zi îl vor acoperi cu totul… Nu i se vor mai vedea decât ochii şi aceia lipsiţi de strălucire. Tiberiu, fie-ţi milă… de tine! Ai mai avea timp să te salvezi, să nu-ţi ucizi sufletul. Ar fi păcat să rămâi toată viaţa omul-citat sau omul cu suflet de împrumut.

     Tema autoexprimării începe să mă obsedeze. Tiberiu mi-a scris pe prima pagină a unui caiet un vers din Nichita Stănescu: Din mine spre tine răsar şi apun…  alături de Nu vedem cu adevărat decât cu sufletul. Esenţialul scapă privirii.

     De ce ar vrea cineva să se ascundă continuu în spatele vorbelor străine? Şi mie îmi plac vorbele inteligente, cu miez, vorbele de duh, le citez la nevoie. Însă prefer să le preiau esenţa, ideea, o asimilez şi o duc mai departe, turnând-o în propriul tipar, în cuvintele mele. Îmi place să fiu eu însămi, să mă exprim pe mine. Nu pot rosti la infinit doar structuri fixe, repetabile, oricât ar fi de celebre. Ar însemna să mă închid într-o matrice prestabilită din care să nu mai pot ieşi. Să mă înstrăinez de mine, de ceea ce simt şi gândesc doar eu, nu altcineva. În acelaşi timp ar apărea şi pericolul de-a nu mai avea curajul să te exprimi, să-ţi fie continuu teamă că nu spui ce trebuie, că nu atingi înălţimea nu ştiu căror citate fabuloase şi adulate.

     Da, vreau să stau faţă în faţă cu vorbele mele, să ne măsurăm puterile. Să ne privim adânc în ochi sau în profunzimea gândului. Nu-mi pasă că totul, da, totul s-a spus şi s-a scris până la mine. Şi nu oricum, ci inteligent, frumos şi înţelept. Refuz să mă simt complexată din acest motiv. Simt că acum e rândul meu să mă exprim. În felul meu bun sau rău, analitic sau exuberant, sensibil sau ironic. Important rămâne demersul exprimării. Doamne, vorbesc iarăşi ca o profesoară! Am mai spus-o doar. E adevărat că asta vreau să fac, dar parcă aş vrea să rămân la cei 17 ani pe care-i am şi atunci când scriu!

     Mintea mea modelează cuvintele, iar cuvintele îmi îmbracă sufletul. Ce haine superbe pot fi vorbele! Cât de alinătoare! (În acelaşi timp trebuie să fiu mai atentă, pentru că de multe ori vorbele s-au întors împotriva mea… Chiar vorbele de dragoste… Nu întotdeauna fiinţa iubită este receptivă la frământările noastre.Uneori refuză pur şi simplu să ne asculte mărturisirile. Probabil că am identificat-o greşit. Nu este fiinţa iubită. Altfel nu ne-ar răni cu atâta nepăsare. În cazul acesta, ,,fiinţa iubită” e tot sufletul nostru pe care trebuie să-l îmblânzim şi să avem grijă de el să nu mai rătăcească.)

     L-aş supune pe Tiberiu unui test… I-aş da 10 cuvinte şi l-aş obliga să construiască un eseu personalizat cu ele. Cuvintele-suport ar fi: iubire, uitare, indiferenţă, trădare, minciună, dezamăgire, ratare, laşitate, durere şi tăcere. Ce curioasă aş fi să văd ce-ar putea Tiberiu să scrie… L-aş lăsa pe el să dea un titlu inedit acestui eseu… Aşa, în stilul lui inconfundabil. Eu i-aş putea sugera titlul Eterna laşitate masculină. Dacă va scrie din nou în citate voi înţelege că este cu adevărat lipsit de suflet. Sigur se va semna CORON!, adică ,,noroc”, cum mi-a scris odată într-o felicitare… Dragul meu, cât de… ingenios poţi fi! Mă voi simţi din nou intimidată sau poate trădată! (Se vede că sunt cam maliţioasă acum, dar am motivele mele. Tiberiu m-a scos din minţi cu toate citatele lui, în timp ce eu aşteptam cu disperare să-mi spună simplu că mă iubeşte… )

     De ce nu poţi fi sincer, Tiberiu?  De ce nu poţi fi tu?

    Şi gheaţa se mai topeşte, numai Tiberiu nu-şi schimbă starea. E tot timpul un sloi de gheaţă. Cum să fac să-l topesc? (Poate cu vreo câteva citate… franţuzeşti! Mâine mă duc direct la bibliotecă, cu riscul de-a lipsi la primele două ore! Bine că am latina şi geografia!)

7 decembrie 1980

     Când mă întâlnesc cu el dimineaţa e o sărbătoare. Luăm acelaşi tramvai spre liceu. Plecând de acasă, îmi doresc intens să-l întâlnesc. Uneori minunea se întâmplă, alteori nu. Nu stabilim niciodată să ne întâlnim. Totul ţine de hazard. Dar ce fericită sunt când îl văd în staţie! Cum îmi tresare inima!

     În tramvai, în sfârşit împreună! Simt că e doar al meu, numai mie îmi dă atenţie, vorbeşte numai pentru mine, râde numai pentru mine. Mă mulţumesc cu atât de puţin! Nu ştiu să cer mai mult. Şi nici n-aş putea. Nu se cuvine. Fetele sunt condamnate la aşteptare. Aştepţi să fii invitată în oraş. Să te privească. (Iar când o face te fâstâceşti!) Să-ţi vorbească. Să te asculte. Să-ţi zâmbească. (Atunci te pierzi cu firea!) Aştepţi să fii curtată. Să ţi se spună că te iubeşte. (Doamne, ce dramă când n-o face!) Aştepţi să te sărute. (Plângi în hohote când nu se întâmplă.) Aştepţi să te ia de mână, să te mângâie. (Tremuri de atâta aşteptare şi-ţi transpiră mâinile.) Aştepţi mereu câte ceva. Aştepţi de ţi se lungesc urechile, vorba mamei. (Şi te umpli de… coşuri tot de prea mult aşteptat)

      Mă revoltă ipostaza asta pasivă şi neputincioasă. Dar nu mă simt în stare să iau eu iniţiativa. Mi-e teamă de ridicol şi de un refuz umilitor.

     Aş da o lege prin care fetele să aibă drepturi depline să cucerească un băiat! Fără nicio reţinere! Aş numi-o Legea fetelor îndrăgostite.

 

17 ianuarie 1981

 

     La mulţi ani, dragul meu tătic! Să fii sănătos şi vesel aşa cum te ştiu dintotdeauna! Să fii mereu alături de noi. Te iubim mult şi avem nevoie de tine. Dragostea unei fiice pentru tatăl ei are o nobleţe regească.

     Azi Tiberiu a fost la mine acasă! Trebuie să mărturisesc că la ideea mamei. Nu ştiu ce i-a venit! Tiberiu avea nevoie de nişte manuale pentru admiterea la facultate. Nu le găsea pe nicăieri. Mama a reuşit! O iubesc mai mult ca niciodată!

     Am fost poftiţi în sufragerie. Tiberiu a fost foarte reţinut. Era nespus de  recunoscător pentru gestul mamei. A văzut în bibliotecă romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. L-a răsfoit cu atâta delicateţe şi la urmă a mângâiat cărţile! Am fost tulburată de gestul lui. Ce mi-ar fi plăcut să mă mângâie şi pe mine la fel! Azi am observat că Tiberiu are degete de pianist, lungi şi fine.

     S-a aşezat pe canapeaua verde. Va rămâne piesa mea de muzeu, nu voi renunţa niciodată la ea. Sufrageria mamei va păstra mereu ceva din prezenţa lui acolo. Ceva inefabil.

     De ce nu pot să-i spun că-l iubesc? Dar s-ar schimba ceva pentru mine? De ce sunt o laşă? De ce mi-e teamă de ridicol? Pentru că nu se cuvine. Aşa mi-ar spune mama. Face parte din sistemul nostru de educaţie, la fel de absurd ca şi regimul politic. Aş răsturna toate regulile politice şi sociale absurde, dar acum sunt prea neajutorată. Nu mă simt în stare.

     Cred însă că Tiberiu n-ar suporta să-i vorbesc despre sentimentele mele. S-ar închide în el pentru totdeauna şi ar refuza să mai aducă vreodată vorba despre acest subiect. E modul lui de a reacţiona atunci când nu e convins de ce trebuie să facă. Aşa că rămân la fel de neajutorată.

      Mai târziu ştiu sigur că voi avea toate şansele să devin o femeie revoltată şi… rebelă în sens pozitiv. Voi pleda pentru dreptul femeii de-a fi liberă şi fericită. Pentru dreptul de-a se exprima şi de-a opta. Pentru dreptul de-a renunţa. Pentru dreptul de-a visa. Pentru dreptul de-a se salva. Îmi voi descătuşa toate energiile creatoare, afective şi de acţiune! Şi voi începe cu mine! Iar vorbesc ca un adult!

     Voi fi sigură pe mine, nu ca acum! Mi-e milă de blegeala mea! Dar trebuie să-mi trăiesc vârsta. Să-mi suport slăbiciunile.

     De ce mă intimidează atât de mult? Oare am eu o problemă? Ce se întâmplă cu mine? Da, am o problemă! Sunt prea îndrăgostită! Şi am 18 ani!

     Sunt un fluture îndrăgostit! Nici el nu ştie încotro zboară! Poate spre inima cuiva drag.

20 ianuarie 1981

     Doamne, ce fericire simt când revin acasă! În ultima vreme sunt foarte ocupată, am mult de învăţat, dar când reuşesc totuşi să mă mai reped acasă măcar pentru câteva ore e mirific. Mama mă întâmpină zâmbind la poartă, iar în scurt timp apare şi tata. Dacă se întâmplă să nu fie acasă, mama face ce face şi-l aduce pa tata imediat, ea ştie de pe unde din sat. Cum li se mai luminează ochii scumpilor mei părinţi când mă văd! Nu voi mai vedea lumina aceasta unică, dumnezeiască în ochii nimănui, niciodată. Aceasta e dragostea adevărată. Înseamnă dăruire şi încredere, sprijin necondiţionat. E o iubire care se oferă pe sine şi nu cere nimic în schimb niciodată. Dar cât de mult îi iubesc…

     Casa părintească e pentru mine simbolul regăsirii, al întâlnirii mele, fiinţa de azi, cu aceea care-am fost cândva, finţa de ieri. Adolescenta şi copilul din mine se regăsesc, îşi dau mâna, îşi intersectează sentimentele şi imaginaţia. Câtă emoţie, cât har, câtă prospeţime a simţirii… Mă pot reculege, mă reechilibrez. E o trăire care mă inspiră. În acelaşi timp, caut certitudini şi de multe ori chiar le găsesc sau le redescopăr. Aproape că uitasem de ele… Îi compătimesc pe cei care nu ştiu ce sentiment îţi induce casa părintescă. Mă văd primăvara scriind poezii la masa din camera mea. Mirosea a zambile. Mama îmi culesese câteva zambile roz bătute care parfumaseră ameţitor toată casa. Afară începuse să plouă. Acoperişul de tablă cânta în ritmul ploii. Era o muzică unică. Eu continuam să scriu. Era un sentiment special de siguranţă şi de inspiraţie pură. Era emoţia aşteptării. Visam la ce va fi în viitor. Nu-mi era deloc teamă. Acasă aveam întotdeauna încredere în mine. Doamne, eram plină de speranţă!

     Casa mea mă aşteaptă cuminte să mă întorc, de oriunde şi oricând. E răbdătoare şi nu-mi reproşează dacă întârzii cumva. Mă primeşte cu braţele deschise şi se bucură odată cu mine când sunt fericită. Mă îngăduie când sunt tristă, îmi acceptă plânsul. Are o statornicie de părinte.

     Casa mea e certitudinea existenţei mele alături de mama, tata şi sora mea. Aşa va fi mereu.

     Un singur lucru le-aş reproşa părinţilor mei. De ce m-au făcut în stare de atâta suferinţă? De atâta iubire? Aşa o fi la adolescenţă… Mai târziu trece.

1 martie 1981

     Degetele mele alunecau uşor pe obrazul lui… Îmi era teamă să mă opresc, să nu pierd cumva mângâierea aceea multaşteptată. Tiberiu era trântit în iarbă. Era îmbrăcat în negru. Eram undeva pe câmp, în timpul practicii agricole. Tiberiu nu rostea niciun cuvânt şi stătea liniştit. Îşi ţinea ochii închişi. Parcă nici n-aş fi fost lângă el. Eu îi mângâiam chipul cu o emoţie nefirească, dar nu voiam să renunţ nici în ruptul capului la declaraţia mea tăcută şi timidă de dragoste. Îl mângâiam în continuare cât pentru toată viaţa. Nu ştiam dacă voi mai avea vreodată parte de această clipă unică.

    Cerul de deasupra noastră era de un albastru cutremurător. Tiberiu părea născut din ierburile toamnei. Mâna mea se rătăcise pe faţa lui şi-i vorbea în locul meu. Mâna mea era numai iubire. Toată iubirea de care eram în stare se concentrase în palma mea dreaptă. Mă transformasem toată într-o mângâiere nepământească. Din păcate,  el nu mă putea percepe. Veneam din dimensiuni diferite. Lacrimile mele fierbinţi cădeau pe obrazul lui, dar Tiberiu mă ignora în continuare. Lacrimile rătăcite mi se întorceau cuminţi în suflet.

     M-am trezit obosită şi întristată. Fusese doar un vis. Era 1 martie!

11 martie 1981

     După-amiază am mers cu clasa la baia comunală. A fost o competiţie sportivă neoficială şi ne-am oferit ca spectatori. Tiberiu părea foarte bine dispus. Făcea glume cu toate fetele, alerga de colo colo, le ascundea lucrurile, le trăgea de păr. Gesturi puerile. Se aşeza când lângă una, când lângă alta, le spunea glume, iar ele îl sorbeu din priviri. Nu cred că l-ar refuza vreo fată dacă i-ar face o propunere. Toate aşteptăm propuneri, dar nu avem sinceritatea să mărturisim.

     La mine nici nu s-a uitat. Am stat părăsită într-un colţ, suferind vizibil. Mă simţeam pierdută undeva la marginea universului, a existenţei mele mizere în plan uman, prizoniera limitelor biologice şi a propriilor imperfecţiuni.

     Oare voia să-mi facă în ciudă? Poate îmi testa reacţiile? Nu ştiu. Poate voi afla mai târziu răspunsul. Ştiu doar că cele două ore au fost un chin imens pentru mine. O tortură sufletească.

     Pe drumul de întoarcere mi se pregătea altă încercare. Ni s-a alăturat Emilian, prietenul lui. Tiberiu a conversat doar cu el. ,,Emilian, să ne urmăm vechiul nostru itinerar… ” Din momentul acela eu nu mai eram o prezenţă. Era ca şi cum aş fi devenit invizibilă. Ca în visul meu. Aş fi putut rămâne în urmă, aş fi putut s-o iau la stânga sau la dreapta. Nimeni n-ar fi observat. Dar era prea târziu să mă întorc singură. Era întuneric şi-mi era teamă. Mi-am asumat supliciul până la capăt, până acasă. E cumplit să fii ignorat. E o manieră indirectă de-a ţi se spune că ai încetat să mai exişti pentru cineva.

     Noaptea aceea a fost cumplită pentru mine. N-am mai putut mânca nimic, deşi făcusem foamea toată ziua.  Avem un gust amar în gură şi în suflet. Mi-era sete, dar nu puteam să beau nici măcar apă. Sufletul meu era făcut zdrenţe. O puzderie de zdrenţe înlăcrimate. Am reuşit totuşi să citesc câteva poezii de Blaga.

     Spre ziuă l-am visat pe Tiberiu. Vorbea în continuare cu Emilian. Oare ce aveau să-şi spună întruna?

     De ce este destinul nedrept cu noi? Fusesem victima unei farse?

     Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva Tiberiu este misogin. Sau are accese de misoginism. E prea dur, prea critic, prea intransigent cu fetele, inclusiv cu mine. Mă simt pusă la zid, ca un condamnat.

     Mi-a trecut prin minte un gând nebunesc. Dacă lui Tiberiu îi plac…  băieţii? Doamne! Mi-e groază! Doamne, ai milă!

18 martie 1981

 

     Tiberiu are certe veleităţi literare. Îi place să vorbească în metafore, selectează tot felul de citate frumose, de cugetări inspirate, refuzând să ne spună de pe unde le-a luat! Ce figură mai e! Aş spune că e un pic… ştrengar! Adoră să se joace în sens pur spiritual! Are o cerebralitate ludică.

     Azi ne-a oferit o maximă nouă: Păstrează în firul gândurilor tale o clipă din imaginaţia lumii. Fetele au fost foarte impresionate. Eu aş putea să scriu despre subiectul acesta pagini întregi. Şi tot n-aş epuiza tema.

     Tiberiu preferă anumite cuvinte şi expresii, cam pretenţioase, din punctul meu de vedere, pe care le consideră probabil ideale, obligatorii în limbajul unui intelectual rafinat. De exemplu, îi place să folosescă verbul a se înveşnici. Mi-a spus odată pe un ton solemn că trebuie să ne înveşnicim prin echilibru… (Era un sfat… sincer şi… emoţionant. Îmi va schimba radical… concepţia despre viaţă! Ce… şanse extraordinare îmi oferă Tiberiu! Îi voi fi în veci recunoscătoare, mai ales dacă voi rămâne… fată bătrână! Dragul meu, mai bine mă înveşniceai printr-o îmbrăţişare… De ce nu poţi fi logic?)

     Sună ca o sentinţă: Să ne înveşnicim prin echilibru! Sigur a găsit şi sintagma aceasta pe undeva. Cum de nu-şi dă seama că eu nu mă pot înveşnici decât prin iubire? (Ce-o fi cu el? Vorbeşte ca un călugăr, iar eu nu sunt călugăriţă! Doamne, Tiberiu, ce-i cu tine, dragule? Ai ajuns să ţii de pe acum predici? Nu e totuşi cam devreme? Sper să nu-mi dai canon 70 de mătănii pe zi doar pentru că te iubesc! Mai ştii, poate mă trimiţi chiar la mânăstire să devin… măicuţă! Nu uita că trebuie să ai vocaţie pentru asta.)

      Îi plac autorii care cultivă expresiile metaforice, rare, surprinzătoare, poetice. Înţelepte şi reci ca el. De asemenea, l-am auzit de multe ori repetând Stau şi mă gândesc… , ori Să auzim numai de bine… Le repetă de-a dreptul obsedant. Oare poate avea vreo semnificaţie acest comportament verbal? Sau e doar slăbiciunea pentru aceste structuri? Să-l definească stereotipia? (De-ai şti,  Tiberiu, ce nesperat  de fericit ai putea să fii dacă te-ai  elibera odată de tipare, de stereotipii false… Limbajul stereotip ne urâţeşte viaţa. Devenim nişte roboţi lipsiţi de sentimente. Limbajul de lemn ne face să fim într-un singur fel, adică plictisiţi, plictisitori şi falşi ca o cuvântare a… tovarăşului. Nu te ştiam adeptul limbajului de lemn… Vai! Acum îmi amintesc un amănunt semnificativ pentru discuţia de faţă. În timp ce noi îi spuneam dirigintei doamna dirigintă, Tiberiu i se adresa întruna cu tovarăşa dirigintă… Cum poţi fi aşa, Tiberiu? Păcat de tinereţea ta!)

     Să fie atât de obsedat de ideea de bine? Mă exasperează cu formula: Să auzim numai de bine! Totuşi, când te desparţi invariabil de o fată cu vorbele Să auzim numai de bine… sună a salut tovărăşesc! Ceva gen Noroc bun!, cum îşi spun minerii. (Poate că Tiberiu e lipsit de imaginaţie lingvistică sau e victima limbajului de lemn.)

     Deşi e un băiat foarte inteligent şi citit, Tiberiu are câteva carenţe în ceea ce priveşte proprietatea termenilor, una dintre calităţile generale ale stilului. Ar trebui să fie mai puţin preţios şi mai atent la context.

     I-aş da lui Tiberiu câteva lecţii… în particular, de limba şi literatura română! Aş fi cea mai iubitoare profesoară! Jur că… nu i-aş lua bani! I-aş cere pentru fiecare lecţie câte un sărut! (Mi se pare însă cam puţin… ) I-aş cere câte un sărut pentru… fiecare idee principală! Mai bine pentru fiecare cuvânt! Aşa mai merge! De ce nu pentru fiecare silabă?

     Aş începe cu următoarea temă de recapitulare: ,,Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv şi dativ”! Exact, dragule! L-aş pune pe Tiberiu să construiască 50 de enunţuri, obligatoriu originale! Apoi i le-aş corecta. L-aş chinui puţin! Apoi… m-aş înveşnici sărutându-l! Dacă ar protesta i-aş pune pe loc nota doi şi… l-aş trimite la plimbare.

20 martie 1981

    Astăzi a reluat vechea lui temă existenţială, legată de neîncrederea în fete, în femei. Toate fetele l-au dezamăgit. Toate sunt superficiale. Niciuna nu merită dragostea adevărată a unui bărbat. Este şi va fi neîncrezător. Este şi va rămâne un MARE SINGURATIC! (a rostit foarte grav şi apăsat).

     Colegele îl priveau uimite. Câtă îndârjire a pus în vorbele acestea! Eu îl ascultam simţind cum mă striveşte fiecare cuvânt al lui în parte. Parcă mă afundam puţin câte puţin într-o disperare mută. Eram o lacrimă pierdută în haos. Nu mai exista nici ochiul, nici obrazul. Eram toată expresia unei dureri absurde. Cum de m-am putut îndrăgosti de un astfel de om? Mi se pare cel mai nedrept lucru. Nu-ţi propui să te îndrăgosteşti de cineva anume. Te îndrăgosteşti şi gata.

     Am simţit atunci într-o străfulgerare de-o clipă că nu voi fi niciodată iubită de Tiberiu. Nu m-ar putea face fericită, oricât ar încerca.

     Am avut o revelaţie! Are şi el complexe, altfel nu ar fi atât de dezamăgit! Atunci m-am simţit deodată solidară cu el. Ştiu ce înseamnă să ai complexe, cât sunt de dureroase, de anihilante, de paralizante. Mi-am dat seama cu strângere de inimă că nici Tiberiu nu e fericit.

     Seara, înainte de-a adormi, m-am rugat pentru el să fie fericit. Am refuzat să mă mai gândesc la mine. Voiam din toată inima să-l pot ajuta.

     Tiberiu, iartă-i pe toţi aceia care ţi-au greşit! Iartă-le şi pe fetele care te-au făcut să suferi! Poate că s-au simţit atrase de tine doar ca de un obiect frumos şi atât. Ţi-au ignorat sensibilitatea, nu le-a interesat sufletul tău, au fost indiferente la gândurile tale. Te-au iubit doar ca imagine seducătoare.

     Şi eu te-am iertat, deşi mă faci să sufăr şi chiar te iubesc din ce în ce mai mult. Fără speranţă. Dar altfel cum s-ar naşte sublimul? Aş mai avea parte de inefabil? De plutire metafizică? De transcendere de sine? (Mama mi-ar spune că nu sunt întreagă la minte! Mi-ar ţine o morală de zile mari de mi-ar ieşi transcenderea pe nas!)

     Dragostea pentru el e metafora vieţii mele. Mă hrăneşte. E un izvor nesecat. (Recitind ce-am scris mă întreb totuşi până când?)

29 ianuarie 1982

 

     Pentru că sufletul meu e atât de împovărat de iubire, am început să-i trimit scurte mesaje. Bileţele anonime în care îi mărturisesc mai mult sau mai puţin poetic ce simt sau ce gândesc. Ideea mi-a venit acum două săptămâni. Mi-am făcut peste o sută de bileţele din hârtie albastră sau roz. Le-am pulverizat cu cel mai fin parfum. Îi voi trimite chiar două pe zi. Nu ştiu dacă va reacţiona. Până acum nu mi-a spus nimic şi nici n-a întrebat în clasă ce se întâmplă.

     I-am scris mesaje de tipul: O zi minunată! sau O săptămână minunată ca tine!, Un ianuarie desăvârşit!, Plutesc! Zbor! Creez!, Doamne, ce dor mi-e de tine!, Tu mă inspiri!, Iubirea universală îmi dă aripi!, Te iubesc dureros. Fără speranţă, Ce crud eşti!, Nu te pot uita!, Spune ceva. Te rog, te implor!, Eşti lumina sufletului meu, Un stol de gânduri bune! Poate că nu e bine ce fac, dar clocotesc de iubire! Trebuie să-mi revărs preaplinul inimii! Trebuie să mă eliberez cumva.

       Tiberiu, te iubesc nebuneşte! Şi am 19 ani! Eşti făcut din cremene? Spune-mi ceva, te implor! Am nevoie de dragostea ta!

     Astăzi, întorcându-mă în clasă după ora de sport, am găsit un dezastru. Aurel ne aruncase pe jos manualele şi cărţile. Am început să le strâng cu grijă, atentă să nu pierd vreo foaie. Atunci am observat un bileţel scris pe o foaie albă velină, chiar sub manualul de filosofie. Am recunoscut imediat scrisul. Lavinia, te rog să nu-mi mai scrii niciun mesaj. Mulţumesc, Tiberiu Ce politeţe perfectă, rece ca un iceberg… Ca atunci când un doctor fără suflet îţi spune cu o voce perfect echilibrată şi decolorată că trebuie să stai liniştit şi nemişcat în timp ce el te taie. Nici nu-ţi mai dă alte explicaţii. În cazul lui Tiberiu, poate că nici nu le are. Ce şoc elegant! Tiberiu, ar trebui să te faci doctor! Ai fi persoana cea mai potrivită să le spui frumos oamenilor că urmează să li se taie un picior, de exemplu, şi că de fapt, nu e nicio problemă… Cu câtă detaşare le-ai vorbi! Probabil că oamenii aceia ar înţelege instantaneu că nu e mare lucru, îl ai pe celălalt…  Le-ai putea scrie şi o ultimă reţetă cu un citat ceva, să-l recite dimineaţa, cu efect de tabletă analgezică. Vei fi preocupat totuşi să nu faci vreo greşeală de exprimare ca să nu apară cumva efecte secundare. Ar fi unicul motiv de mâhnire… sinceră, nu-i aşa?

     Azi am crezut că mă voi prăbuşi. Sângele mi se sleise parcă în vine. Fiori reci îmi dădeau o stare de rău. Nu ştiam cum să mai reacţionez. L-am supărat atât de tare? Am făcut ceva nepermis? Nu vrea să ştie cât îl iubesc?

     Curând a intrat şi el în clasă. Culmea, mi s-a părut chiar că mi-a zâmbit sau a fost doar o iluzie. Nu ştiu. Nu mai eram logică. Nu mi-a spus nimic, nu mi-a dat nicio explicaţie. Se purta ca înainte. La fel de distant. Mie îmi venea să mă ascund pe sub bănci de supărare.

     Tiberiu este criptic şi dur. Ce inimă ferecată are! Ce voi face cu-atâtea bileţele netrimise? Doamne, cât poate fi de crud! Cel mai cumplit lucru care mi se poate cere este să nu mă mai exprim. Este ca şi cum mi s-ar cere să nu mai respir. Bineînţeles că nu pot amuţi, dar voi încerca să nu-i mai scriu nimic. Voi scrie totul doar pentru mine în acest jurnal.

       Tăcerea e cea mai mare persecuţie… afirmă Blaise Pascal. Atitudinea lui Tiberiu este frustrantă. Ca şi cum ar refuza să fie iubit. Nu vrea nici măcar să ştie că-l iubesc. Nu-mi va rămâne decât să îmbrăţişez teoria lui Marcel Proust despre dragoste. Iubirea n-are obiect, trăieşte doar din aspiraţiile iluzorii şi succesive ale subiectului îndrăgostit… Voi citi În căutarea timpului pierdut… Poate voi învăţa să iubesc…  iubirea!

     Şi totuşi, de-ar înţelege cât de mult  îl iubesc…

     Am auzit că polenul stimulează imaginaţia. Exact ce-mi trebuie! I-aş da şi lui Tiberiu, dar nu ştiu cum să-i spun…

     E două noaptea, iar eu mă gândesc la cruzimea lui Tiberiu. Aş vrea să-l visez, dar nu mai pot. Doar canapeaua verde din sufrageria mamei mai face minuni.

3 februarie 1982

 

     Cu el în tramvai. Din nou. Ce fericire aproape nesperată. Avea un tricou albastru şi raiaţi negri. Îi veneau foarte bine. Părul ridicat deasupra frunţii înalte îi crea o aură mitică, de zeu. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. La ora aceea nu era deloc aglomerat. Mi-ar fi plăcut să fim doar noi doi în tramvaiul acela vechi. Două suflete tinere într-un tramvai rablagit. Iar sufletul meu era îndrăgostit. Dureros de îndrăgostit.

     Nu mai ştiu ce-am vorbit. Probabil banalităţi. Când îi întâlneam privirea mă afundam cu totul pe scaun. Eram copleşită de emoţii, de senzaţii ciudate, dar ispititoare. Mă simţeam aiurea şi de la faza cu bileţelele. La o smucitură a tramvaiului, ni s-au atins genunchii. Am crezut că leşin chiar în clipa aceea. Tiberiu era senin şi stăpân pe el. Era cum îl ştiam dintotdeauna. Cumplit de rece. Eu eram pârjolită de iubire.

     Am zărit la fereastra unui apartament trei căpşoare de copilaşi. Erau dolofani şi blonzi, roşcovani la faţă. Poate îşi aşteptau mama, cine ştie? Ne-am uitat unul la altul zâmbind. Nu mai ştiu ce comentariu a făcut Tiberiu, eram prea vrăjită de prezenţa lui. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam aproape nimic. Eram emoţie pură. I-am spus că dăruindu-i unui copil viaţă, îi dăruieşti şi moarte. Nu ştiu de ce mi-a venit gândul acela în minte chiar atunci. De fapt, ca de obicei, în prejma lui spun tâmpenii din cauza emoţiei.

     A, da! Mi-am adus aminte! Are Blaga un poem,  Anii vieţii.

Iată ce spune:

                         M-au făurit râzând, cântând, părinţii,

                         Ei, ţesătorii vieţii şi ai morţii.

     Părinţii ne plămădesc fiinţa biologică, Dumnezeu ne dă sufletul nemuritor. Prin părinţi căpătăm într-adevăr scânteia divină a vieţii.  Marea trecere, cum o numeşte Blaga. Viaţa fiecăruia dintre noi e un curcubeu imaginar, diafan, suspendat între  două eternităţi, cea de dinainte de naştere şi aceea transcendentă, de după viaţa concretă. Dincolo de lumea fenomenală palpabilă. Moartea e inevitabilă. Un proces imuabil. Prestabilit. Trebuie să luptăm să devenim întru fiinţă, cum defineşte Noica împlinirea în plan spiritual. Mai există şi devenirea întru devenire, desăvârşirea noastră ca fiinţe biologice. Prin urmaşi.

     Vreau să devin întru fiinţă în fiecare zi a existenţei mele.

     Tiberiu, eu ţi-aş dărui viaţa mea întru fiinţă sau întru devenire, să faci cu ea ce-ai vrea tu! Şi aş fi în stare chiar să mor pentru tine! Să mor de dragul tău! Vei putea vreodată să înţelegi? Îţi va păsa?

 

       Nu te mira că-mi prinzi privirea,

       Păienjenită de durere…  şoptea Voiculescu.

10 martie 1982

 

     Nu voi uita niciodată ziua de azi. Am rugat-o pe doamna dirigintă să-mi citească o poezie la care ţineam foate mult. Am intitulat-o Tăcerile tale. Pe verso erau câteva fraze pentru Tiberiu. Uitasem cu desăvârşire de acel mesaj de dragoste şi de suferinţă neîmpărtăşită. Nici nu i-l mai trimisesem lui Tiberiu. Doamna mea dirigintă a înţeles totul! La sfârşitul orei, după ce toţi colegii au ieşit din clasă, mi-a înapoiat poezia şi a făcut câteva observaţii de ordin tehnic. Mi-a recomandat să menţin metaforele superbe de la începutul până la sfârşitul poeziei. Să nu cad în banal. Apoi m-a privit cu infinită căldură şi încredere.

     Sufletul ei se deschisese în faţa mea atât de neaşteptat, de firesc. Parcă mă aflam în faţa unui duhovnic căruia trebuia să-i spun totul, să-mi mai uşurez cugetul şi sufletul. M-am pomenit spunându-i că Tiberiu e marea mea iubire, e iubirea vieţii mele. Mi-a răspuns la fel de cald: ,,Am bănuit de mult… ” Mi-au dat lacrimile. Nu puteam să mai rostesc nicio vorbă. ,,E mai bine aşa, Lavinia! Dragostea neîmpărtăşită e cea mai frumoasă. E frumos că ai pe cine să iubeşti, că ai la cine să te gândeşti. Ai pentru cine să scrii.” I-am răspuns doar atât: ,,Cât poate fi de dureros… ” ,,Iubirea împlinită se macină, se risipeşte, se împuţinează… Aşa spune şi Garabet Ibrăileanu. Iubirea ta este şi va fi mereu ceva minunat. E un dar.” ,,… o nuntă în cer!” am rostit aproape în acelaşi timp. Doamna dirigintă m-a îmbrăţişat.

     Mi s-a confirmat din nou că trebuie să fiu fericită că-l iubesc pe Tiberiu, o fiinţă atât de specială. Iubirea mea va rămâne cel mai frumos dar pe care Tiberiu mi l-ar fi putut face vreodată. De ce să-mi doresc mai mult? Dacă mi se oferă suprafirescul, de ce să tânjesc după pulberea concretului? (Vor mai fi şi alte iubiri… Nu te mai lamenta întruna! Totul e să ai răbdare şi să le recunoşti… Trebuie să cred în fericirea mea! Ce bine stau cu sfaturile!)

 

17 iunie 1982

 

     Iubirea mea s-a transformat în revoltă şi chiar în ură. Mă dispreţuiesc, mă urăsc că pot iubi nebuneşte un om căruia nu-i pasă de mine. Aş putea să mor, să zac pe un pat de spital, iar el să treacă nepăsător mai departe. Râzând sau călcând în picioare tot ce simt pentru el. Îmi venea să-mi trag palme, să mă pedepsesc. De ce să continui să iubesc o stană de piatră, un om pentru care nu existam? De ce eram aşa de slabă?

     Aş fi vrut să-l pot pedepsi pentru toată suferinţa mea, dar ştiam că nici acest lucru nu era posibil. E sigur că la ora asta învaţă asiduu pentru facultate după cărţile pe care i le-am dăruit cu atâta dragoste, în timp ce eu va trebui mai întâi să mă adun. Să mă ridic de jos. Să învăţ din nou să merg. Să găsesc totuşi un sens între toate nonsensurile adolescenţei mele… Şi să am puterea de-a lupta pentru el…

     Doamne, de câte ori poţi să pierzi omul iubit? Azi simt că l-am pierdut, dar nici nu ştiu dacă e pentru prima sau a doua oară. E posibil să-l mai pierd de câteva ori în viaţă? Aşa spunea odată Nina că poţi pierde un bărbat chiar de mai multe ori, de fiecare dată la fel de absurd şi de dureros. Nu poţi pierde decât fiinţele pe care le iubeşti, în cazul celorlalte te preocupă mai puţin acest aspect. Sau nu ai sentimentul pierderii iremediabile. Te interesează mai puţin sau deloc. Un fapt divers.

     Câte iubiri mari ne pot fi date într-o viaţă? Ar putea fi măcar două? Doamne, te implor, nu-mi lua şansa de-a fi fericită! Am prea multă iubire de dăruit… Ar fi păcat să se risipească, să se stingă steril. Iubirile mele trebuie să rodească, să mă inspire. Vreau să iubesc şi să fiu iubită! Aş putea iubi chiar şi o piatră… numai să-mi ţină iarna de vânt şi primăvara de cald…

     Doamne, Tiberiu, de-ai şti ce pierzi… Dar nu vei şti niciodată… niciodată.

     Aş vrea să-i pot striga într-o zi, renăscută din cenuşa propriei suferinţe, că nu-mi mai pasă…

     Sunt dureri care te sfâşie perfid pe dinăuntru. Nimic întreg nu mai rămâne din tine. Te cauţi, dar nu te mai găseşti. Doar urme palide din ceea ce ai fost.

     Când îmi vine starea aceea rea, cumplită, dorul acela neîmpăcat, mă cotropeşte sentimentul unei pierderi, al unei ruperi lăuntrice definitive, colosale, iremediabile, care mi-a marcat destinul o dată pentru totdeauna. (Asta cred acum. Mai târziu, cine ştie… ) Atunci sunt în stare să alerg desculţă pe aşchii de stâncă fără să simt nici cea mai mică durere… Durerea pierderii sufleteşti e infinit mai mare…

     Durerea sufletului meu dintâi…

MARIANA SOLOMON LAZANU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou