Hanna Bota: „Tangentă cerului. Eseu spiritual“

Nimic nu se roteşte la fel a doua oară
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer.
Stelele în drumul lor nu cunosc nici grabă, nici întârziere, toate îşi păstrează orbita într-o ordine desăvârşită. Totuşi a existat un moment în timpul eternităţii în care cerul şi pământul s-au apropiat atât de mult încât au devenit tangente.
Această clipă a fost cel mai tainic moment al tuturor vremilor. Atunci Dumnezeul Cel Infinit şi-a trasat limite devenind o fiinţă umană, Necreatul s-a transformat în creatură, Atotputernicul a devenit vulnerabil, Omniprezentul s-a localizat într-un spaţiu strâmt, într-un uter de femeie, hrănindu-se din sângele ei, ascultându-i inima bătând, de parcă în inima aceea bătea cordul întregii umanităţi.
Geometria soteriologiei divine diferă de cea euclidiană: tangenta cerului la pământ e un copil în braţele femeii ce-i cântă şi-l leagănă pe însuşi Dumnezeu. Iar în vocea ei El aude duioşia tuturor mamelor plecându-se să-şi mângâie pruncii, tristeţea tuturor lacrimilor ce-ar umple oceanul planetar într-o continuă suferinţă sărată. >>>>>