Aurica Stan: „Zaţul de mac pierdut în dans uitat“

,,În vis ningea cu pas uşor, te aşterneai pe nea / Şi nu eram săraci ,
în trup purtam cărări de maci”*

Tălmăcirea poeziei nu durat prea mult. O zăbavă care m-a ajutat să mă ajut eu pe mine însămi. Nu o să intru în teorii literare şi în clişee îngurgitate de aceia care trăiesc prin scheme sau în forme goale (funcţia catartică a literaturii etc.). Noi, fiinţele, suntem poveşti. Eu aşa cred: fiecare cu discursul lui, mai complicat sau redus la dimensiunile unei nuvele de duzină. Din păcate, unii nu au reuşit să adune mai mult decât datele răzleţe ale vreunei schiţe. Cu replici scurte, repetate şi fără de temei.

Mă întreb: de ce nu ar avea şi o poezie o dezlegare a ei?
O să vă deschid filele din povestea unei Ilene Cosânzene sau a unei domniţe, ai cărei dinţişori de lapte sunt plini de seminţe de mac. Genunchii scrijeliţi, plini de pământ, îi dau o savoare aparte! Pe rochiţa cu buline roz, al cărei guler nu prea se zăreşte din cauza zulufilor rebeli şi încâlciţi (şi acum, cam tot la fel au rămas), se pot observa urme de zahăr vanilat. Pe atunci domniţa nu era adepta aspartamului. Îşi trece mânuţa dolofană (marcată de cinci gropiţe în dreptul fiecărui deget de chibrit) prin părul des pentru a se asigura că nu pierduse pe cărare mănunchiul de culoarea unui foc de hârtie creponată.

Cred că Zaţul de mac pierdut în dans uitat e capătul acestei poveşti. Şi, credeţi-mă, vă spun cu inima pe inimă (bate cam tare, o fi efectul noilor pastile de slăbit?), nu întotdeauna sfârşitul unui basm e fericit. Sper şi vreau să pot crede că m-am înşelat… >>>>