Cristian Lisandru: „Smooth jazz, un saxofon şi o femeie în rochie verde“

Saxofonistul se apleca deasupra instrumentului, ca un îndrăgostit incurabil, chinuit de o permanentă dorinţă fizică în faţa căreia nu putea opune rezistenţă, iar degetele lungi apăsau pasional clapetele metalice, în timp ce suflul extras din plămânii ascunşi sub o cămaşă înflorată  oferea  poftă de viaţă notelor cu inflexiuni magice. Smooth jazz, la ore pierdute prin întunericul unei alte nopţi, pe o scenă asupra căreia cădea lumina unui singur proiector, în mijlocul unui anotimp rece, predispus la înfigerea ţurţurilor în streşinile indiferente şi la hârjonire hibernală cu termometrele timorate. Câteva mese mici, rotunde, îmbrăcate în alb, pe care chelnerul de serviciu aşezase boluri roşii din interiorul cărora pulsau flăcările unor lumânări parfumate. O părere de fum, albastră, şerpuitoare, lascivă, insinuându-se printre clienţii pierduţi în gânduri, mângâindu-i pe umeri, invitându-i să se ridice şi să se mişte pe ritmul leneş, sub ochii închişi ai saxofonistului care dădea senzaţia că se contopeşte cu instrumentul său, transpus într-o altă lume sau, poate, chiar într-un alt timp. >>>>